Seth Godin despre triburile pe care le conducem

Câteodată sunt invitat să vorbesc la întâlniri ciudate. Am fost invitat să vorbesc pentru oameni care se îmbracă în costume mari de animale împăiate pentru a interpreta la evenimentele sportive. Din păcate, nu m-am putut duce. Dar m-a făcut să mă gândesc la faptul că aceşti tipi, cel puţin majoritatea lor, ştiu ce fac pentru a-şi câştiga existenţa. Ei se costumează în animale împăiate şi distrează oamenii la evenimentele sportive.

La scurt timp am fost invitat să vorbesc la o convenţie a oamenilor care fac animale din baloane. Şi din nou nu m-am putut duce. Dar este un grup fascinant. Fac animale din baloane. Există o mare schismă între cei care fac animale cu temă biblică şi cei care fac animale porno. (Râsete) Dar fac multe lucruri interesante cu baloanele. Câteodată dau de necaz, dar nu prea des. Şi un alt lucru despre oamenii aceştia este că şi ei ştiu ce fac pentru a-şi câştiga existenţa. Ei fac animale din baloane.

Dar noi ce facem pentru a ne câştiga existenţa? Ce fac cu exactitate în fiecare zi oamenii care se uită la acest film? Şi vreau să argumentez că ceea ce facem este că încercăm să schimbăm tot. Încercăm să găsim o bucăţică din status quo, ceva care ne deranjează, ceva ce trebuie îmbunătăţit, ceva ce "ţipă" că trebuie să fie schimbat, şi îl schimbăm. Încercăm să facem o schimbare mare, permanentă şi importantă. Dar nu gândim în felul acesta. Şi nici nu ne-am petrecut mult timp vorbind despre cum este acel proces. Eu l-am studiat vreme de câţiva ani. Şi vreau să vă împărtăşesc câteva poveşti astăzi.

Prima, despre un tip numit Nathan Winograd. Nathan era numărul doi la SPCA (Societatea de Prevenire a Cruzimii fata de Animale) San Francisco. Şi lucrul pe care poate nu îl ştiţi despre istoria SPCA este că a fost fondată pentru a omorî câini şi pisici. Oraşele îi dădeau o autorizaţie să le scape de animalele fără stăpân de pe străzi şi să le omoare. Într-un an obişnuit, patru milioane de câini şi pisici erau omorâte. Multe dintre ele în 24 de ore după ce erau luate de pe stradă. Nathan şi şeful lui vedeau asta. Şi nu puteau tolera lucrul acesta. Aşa că au pornit să facă San Francisco un oraş unde nu se omoară animale fără stăpân. Să creeze un oraş întreg unde fiecare câine şi pisică, dacă nu erau bolnavi sau periculoşi, să fie adoptaţi, nu omorâţi. Toată lumea a spus că era imposibil. Nathan şi şeful lui s-au dus la consiliul local pentru a schimba ordonanţa. Şi oameni de la SPCA şi adăposturile de animale din toată ţara au zburat la San Francisco pentru a depune mărturie împotriva lor. Pentru a spune că ar dăuna mişcării şi că era inuman. Au insistat. Nathan a mers direct la comunitate. A contactat oamenii cărora le păsa despre asta. Amatori, oameni cu pasiune. Şi în doar câţiva ani, San Francisco a ajuns primul oraş unde nu se omoară animale. Fară niciun deficit. Totul fiind suportat de comunitate. Nathan a plecat şi s-a dus în ţinutul Tompkins, statul New York. Un loc atât de diferit de San Francisco pe cât este posibil în Statele Unite. Şi a făcut-o din nou. A ajuns ca dintr-un hingher glorificat să transforme complet comunitatea. Apoi a plecat în Carolina de Nord şi a făcut-o din nou. Şi a plecat în Reno. Şi a făcut-o din nou.

Când mă gândesc la ce a făcut Nathan, şi mă gândesc la ce fac oamenii de aici, mă gândesc la idei. Mă gândesc că procesul de a crea o idee, de a răspândi o idee are multe în spatele lui. Nu ştiu dacă aţi fost la o nuntă evreiască. Dar acolo, evreii iau un bec şi îl distrug. Sunt multe motive şi poveşti în jurul acestui obicei. Dar un motiv este că distrugerea becului indică o schimbare, de la starea dinainte la starea de după. Este un moment în timp. Vreau să afirm că noi trăim şi datorită faptului că suntem chiar în momentul cheie al unei schimbări în felul în care ideile sunt create, răspândite şi implementate.

Am pornit cu ideea fabricii. Aceea că poţi schimba lumea întreagă dacă ai o fabrică eficientă care să producă schimbare. Am continuat cu ideea televiziunii. Ea afirma că dacă am avea un megafon suficient de mare, dacă am putea apărea la TV de suficiente ori, dacă am putea cumpăra suficiente reclame, am putea câştiga. Iar acum suntem în acest model al leadership-ului. Unde felul în care facem schimbări nu are legătură cu folosirea banilor, sau cu puterea de a pune în mişcare un sistem. Ci prin conducere.

Aşa că haideţi să vă povestesc despre aceste trei cicluri. Primul este ciclul fabricii. Henry Ford vine cu o idee foarte tare. Aceasta îi permite lui să angajeze bărbaţi care erau obişnuiţi să fie plătiţi cu 50 cenţi pe zi şi să le ofere 5 dolari pe zi. Deoarece avea o fabrică suficient de eficientă. Cu acest tip de avantaj poţi produce o mulţime de maşini. Poţi face multe schimbări. Poţi să faci să se construiască străzi. Poţi schimba infrastructura unei ţări întregi. Esenţa a ceea ce faci constă în forţă de muncă din ce în ce mai ieftină şi utilaje din ce în ce mai rapide. Problema de care ne-am lovit este că sunt pe terminate amândouă. Forţă de muncă tot mai ieftină şi utilaje tot mai rapide. (Râsete)

Aşa că schimbăm viteza pentru un moment, şi spunem, "Ştiu. Televiziunea. Publicitatea. Presează, presează. Ia o idee bună şi dă-i drumul în lumea largă. Am o cursă de şoareci mai bună. Şi dacă pot lua suficienţi bani pentru a spune asta oamenilor, voi vinde suficient." Şi poţi construi o întreagă industrie pe asta. Dacă este necesar poţi pune bebeluşi în reclame. Dacă este necesar poţi folosi bebeluşi pentru a vinde şi alte lucruri. Dacă treaba cu bebeluşii nu mai merge, poţi folosi doctori. Dar aveţi grijă. Pentru că nu vreţi să aveţi o alăturare nefericită. când vorbiţi despre un lucru în loc de celălalt. (Râsete) Modelul necesită ca voi să vă purtaţi ca regele. Ca persoana din faţă, care aruncă lucruri pionilor din spate. Voi deţineţi controlul. Şi veţi spune oamenilor ce să facă în continuare. Diagrama rapidă arată că sunteţi aici sus. Şi că împingeţi ideea spre lume. Această metodă, marketingul de masă, are nevoie de idei mediocre pentru că ţinta sunt masele, şi de foarte multe reclame. Ce am făcut ca spammeri a fost să hipnotizăm pe toată lumea să cumpere ideea noastră. Să hipnotizăm pe toată lumea pentru a dona pentru cauza noastră. Să hipnotizăm toată lumea pentru a vota candidatul nostru. Şi, din păcate, nici asta nu mai merge aşa de bine ca pe vremuri. (Râsete)

Dar veştile bune sunt aproape, veşti foarte bune. Eu o numesc ideea triburilor. Triburile sunt un concept extrem de simplu care datează de 50 de mii de ani. Este vorba despre a conduce şi a conecta oameni şi idei. Şi este ceva ce oamenii şi-au dorit dintotdeauna. Mulţi oameni obişnuiesc să aibă un trib spiritual, sau un trib al bisericii, să aibă un trib la muncă, un trib de comunitate. Dar acum, mulţumită internetului şi a exploziei mass media şi a multor altor lucruri care se strecoară prin societatea noastră în toată lumea, triburile sunt peste tot.

Internetul trebuia să ne omogenizeze, conectându-ne pe toţi. În schimb, a permis formarea bisericuţelor. Deci avem doamnele cu pălării roşi aici. Triatloniştii cu pălării roşii în partea cealaltă. Ai armatele organizate dincolo. Şi rebelii dezorganizaţi în altă parte. Avem oamenii cu pălării albe care fac de mâncare. Şi oamenii cu pălării albe care navighează pe mare. Ideea este că poţi găsi dansatori populari ucrainieni. Şi te poţi conecta cu ei. Fiindcă vrei să fi conectat. Oamenii marginalizaţi se pot găsi unul pe altul, se pot conecta şi pot merge undeva. Toate oraşele care au o staţie de pompieri voluntari înţeleg acest mod de gândire. (Râsete)

Acum se vede că aceasta este o poză reală nemodificată. Oameni pe care îi cunosc şi sunt pompieri mi-au spus că nu e ceva neobişnuit. Şi că ceea ce fac uneori pompierii pentru a se antrena este să ia o casă care va fi dărâmată, să o incendieze şi să se antreneze pentru a stinge focul. Dar întotdeauna se opresc şi fac o poză. (Râsete)

Ştiţi că tribul piraţilor este unul fascinant. Ei au propriul steag. Au petecele de ochi. Poţi întotdeauna recunoaşte când te întâlneşti cu cineva aparţinând unui trib. Şi se pare că triburile, nu banii, nu fabricile, pot schimba lumea noastră, pot schimba politica, pot alinia un număr mare de oameni. Nu pentru că îi forţezi să facă ceva împotriva voinţei lor. Ci pentru că ei vor să se conecteze.

Asta e ceea ce cred că facem pentru a ne câştiga existenţa acum, toţi dintre noi, găsim ceva care să merite schimbat, şi apoi construim triburi care construiesc triburi care răspândesc idea şi răspândesc idea. Şi se transformă în ceva mai mare decât noi. Se transformă într-o mişcare. Când Al Gore a pornit să schimbe lumea din nou, nu a făcut-o singur. Nu a făcut cumpărând multe reclame. A făcut-o creând o mişcare. Mii de oameni din toată ţara care ar putea ţine prezentarea în locul lui. Pentru că el nu poate fi în 100, 200 sau 500 de oraşe în fiecare noapte.

Nu ai nevoie de toată lumea. Kevin Kelley ne-a învăţat că ai nevoie doar de nu ştiu, o mie de fani adevăraţi. O mie de oameni cărora să le pese suficient încât să te ducă în runda următoare şi în runda următoare şi în runda următoare. Asta înseamnă că ideea pe care o creezi, produsul pe care îl creezi, mişcarea pe care o creezi, nu este pentru toată lumea. Nu este un lucru de masă. Nu despre asta e vorba aici. Ci este vorba despre a găsi oameni care să creadă cu adevărat. Este uşor să vă uitaţi la ceea ce am spus până acum, şi să spuneţi, „Stai puţin, eu nu am ceea ce mi-ar trebui să fiu genul acela de lider."

Iată doi lideri. Nu au multe în comun. Au cam aceeaşi vârstă. Dar asta e tot. Ceea ce au făcut totuşi, fiecare în felul lui, a fost să creeze un mod diferit de a naviga prin tehnologie. Unii oameni îi vor aduce pe alţii într-o echipă. Alţii îi vor face pe oameni să intre în cealaltă echipă.

De asemenea te informează asupra deciziilor pe care le iei când construieşti produse sau servicii. Acesta este unul din dispozitivele mele favorite. Dar este păcat că nu este organizat pentru a ajuta autorii să creeze mişcări. Ce s-ar întâmpla dacă atunci când ai folosi Kindle-ul tău ai putea vedea comentariile şi citatele şi notele tuturor oamenilor care citesc aceeaşi carte ca tine în acel moment. Sau din grupul tău de lectură. Sau dintre prietenii tăi, sau din ce cerc vrei tu. Ce s-ar întâmpla dacă autorii, sau oamenii cu idei ar putea folosi versiunea doi, care apare luni. Să o folosească pentru a organiza oamenii care ar vrea să vorbească despre ceva. Sunt un milion de lucruri pe care le-aş putea împărtăşi cu voi în legătură cu mecanica din spate. Dar haideţi să încerc doar câteva.

Beatles nu au inventat adolescenţii. Au vrut doar să-i conducă. Majoritatea mişcărilor, mare parte din leadershipul pe care îl facem înseamnă să găsim un grup care e deconectat dar care are deja o dorinţă. Nu să convingi oamenii să vrea ceva ce nu au încă.

Atunci când Diane Hatz a lucrat la The Meatrix clipul ei--care s-a răspândit peste tot pe internet-- despre felul în care sunt tratate animalele la ferme nu a însemnat că ea a inventat ideea de a fi vegan. Nu a inventat ideea de a îţi păsa de această problemă. Dar a ajutat ca oamenii să se organizeze, şi a ajutat ca asta să se transforme într-o mişcare.

Hugo Chavez nu a inventat nemulţumitele clase de jos şi de mijloc din Venezuela. Doar le-a condus.

Bob Marley nu a inventat rastafarienii. Doar a făcut un pas în faţă şi a zis: „Urmaţi-mă”

Derek Sivers a inventat CD Baby. Ceea ce a permis muzicienilor independenţi să aibă un loc unde să-şi vândă muzica fără a deveni comerciali. Să aibă un loc pentru a-şi îndeplini misiunea pe care deja şi-o asumaseră şi să se conecteze unii cu alţii.

Tot ceea ce au aceşti oameni în comun este că sunt eretici. Ereticii se uită la status quo şi spun: aşa n-o să meargă. Nu mă pot adapta acestui status quo. Sunt gata să iau poziţie, să fiu luat în seamă şi să pun lucrurile în mişcare. Ştiu care e status quo-ul. Şi nu îmi place. Asta în loc să mă uit la toate micile reguli şi să le urmez pe fiecare, asta în loc de a urma turma, cineva care e pe jumătate adormit, urmând instrucţiuni, ţinând capul în jos, pierzându-se în mulţime, din când în când cineva se ridică şi spune: "Nu eu." Cineva se ridică şi spune: „Acest lucru e important. Trebuie să ne organizăm ca să-l facem.” Şi nu toată lumea va face asta. Dar nu ai nevoie de toată lumea. Ai nevoie doar de câţiva oameni (Râsete) care se vor uita la reguli, vor realiza că nu au niciun sens, vor realiza cât de mult vor să fie de conectaţi.

Deci Tony Shea nu conduce un magazin de încălţăminte. Zappos nu este un magazin de încălţăminte. Zappos este unicul, singurul, cel mai bun din câte au existat, loc pentru oamenii care iubesc pantofii, pentru ca ei să se găsească, să vorbească despre pasiunea lor, să se conecteze cu oameni cărora le pasă mai mult de deservirea clienţilor decât de a face un bănuţ mâine. Poate fi ceva la fel de prozaic ca şi pantofii. Şi ceva la fel de complicat ca răsturnarea unui guvern. Dar este vorba despre acelaşi comportament.

Ceea ce este nevoie, cum a descoperit Geraldine Carter, este să fii capabil să spui: „Nu pot face asta de unul singur. Dar dacă mai găsesc oameni să mi se alăture în ascensiune atunci împreună putem obţine ceea ce vrem cu toţii. Doar aşteptăm pe cineva să ne conducă.

Michelle Kaufman a introdus noi moduri de gândire în legătură cu arhitectura ambientală. Nu o face construind în linişte casă după casă. O face spunând o poveste oamenilor care vor să o asculte. Conectând un trib de oameni care sunt disperaţi să se conecteze unii cu alţii. Conducând o mişcare. Făcând o schimbare. Şi încă o dată, şi încă o dată.

V-aş pune aşadar ofer trei întrebări. Prima este: pe cine mai exact supăraţi voi? Pentru că dacă nu supăraţi pe nimeni, nu schimbaţi nici status quo-ul. A doua întrebare este: Pe cine conectaţi voi? Deoarece în cazul multor oameni, asta este ceea ce îi interesează. Conexiunile care se creează, de la unul la altul. Şi a treia întrebare: pe cine conduceţi voi? Deoarece concentrându-vă pe această parte, nu pe construcţia în sine, ci pe cine construieşte, această parte de conducere poate aduce schimbarea.

Blake, de la Tom's Shoes, a avut o idee foarte simplă. „Ce s-ar întâmpla dacă de fiecare dată când cineva ar cumpăra o pereche din aceşti pantofi Aş da o pereche din exact acelaşi model cuiva care nici măcar nu are pantofi?” Aceasta nu este o poveste despre cum să obţii spaţiu pe raft la Neiman Marcus. Este o poveste despre un produs care spune o poveste. Şi în timp ce te plimbi cu această pereche remarcabilă de pantofi şi cineva spune „Ce sunt aceştia?” Vei spune povestea în numele lui Blake, şi în numele oamenilor care au primit pantofi. Şi brusc nu mai este o pereche de pantofi sau 100 de perechi de pantofi. Sunt zeci de mii de perechi de pantofi.

Prietenul meu Red Maxwell a petrecut ultimii 10 ani luptându-se împotriva diabetului juvenil. Nu luptând cu organizaţiile care luptă împotriva diabetului, ci luptând împreună cu ei, conducându-i conectându-i, punând la îndoială status quo-ul. pentru că asta este important pentru el. Şi oamenii cu care se înconjoară au nevoie să se conecteze. Ei au nevoie să fie conduşi. Asta face diferenţa.

Nu ai nevoie de permisiune din partea oamenilor pentru a-i conduce. Dar în cazul în care aveţi nevoie, iat-o. Ei aşteaptă, noi aşteptăm ca tu să ne arăţi unde să mergem mai departe. Aşa că iată ce au liderii în comun. Primul lucru este că ei pun la îndoială status quo-ul. Pun la îndoială ceea ce există deja. Al doilea lucru este că ei construiesc o cultură. Un limbaj secret, o strângere de mână de şapte secunde. Un mod de a şti dacă eşti cu ei sau nu eşti cu ei. Ei dau dovadă de curiozitate. Curiozitate despre oamenii din trib. Curiozitate despre cei din afara tribului. Ei pun întrebări. Ei conectează oamenii unii cu alţii. Ştiţi ce vor oamenii mai mult ca orice? Ei vor să le fie simţită lipsa. Cineva să le simtă lipsa în ziua în care nu apar. Să le fie simţită lipsa când sunt plecaţi. Şi liderii triburilor pot face asta. Este fascinant deoarece toţi liderii triburilor au carismă. Dar nu ai nevoie de carismă pentru a ajunge lider. Faptul că eşti un lider îţi dă carismă. Dacă vă uitaţi şi studiaţi liderii care au succes, de aici vine carisma, din faptul că sunt lideri. În final, ei sunt dedicaţi. Sunt dedicaţi cauzei. Sunt dedicaţi tribului. Sunt dedicaţi oamenilor care sunt acolo.

Aş vrea să faceţi ceva pentru mine. Şi aş vrea să vă gândiţi înainte de a refuza ideea. Ceea ce vreau să faceţi ia doar 24 de ore şi este să creaţi o mișcare. Ceva ce contează. Porniţi. Faceţi-o. Avem nevoie de ea. Mulțumesc mult. Apreciez. (Aplauze)