Sarah Kay: Dacă aş avea o fiică ...

Dacă aş avea o fiică, în loc de Mamă, să mă numească Punctul B, pentru că astfel ştie, indiferent ce se întâmplă, să-și găsească cel puţin drumul spre mine. Şi am să-i pictez sisteme solare pe dosul palmelor, pentru ca să înveţe întregul univers înainte să poată spune, " Oh, ştiu asta ca-n palmă." Şi o să înveţe că viaţa asta te va izbi tare, în faţă, va aștepta să te ridici din nou să te lovească în stomac. Dar a te sufoca e singurul fel de-a aminti plămânilor ce mult adoră gustul aerului. Există durere aici ce nu se vindecă cu plasturi ori poezie. Şi prima oară când realizează că Wonder Woman n-o să vină, mă voi asigura că ştie că nu trebuie să poarte singură pelerina. Căci oricât întinzi degetele, mâinile îți vor fi mereu prea mici pentru a prinde durerea ce vrei s-o vindeci. Credeţi-mă, am încercat. "Şi, baby," am să-i zic, nu îţi ține nasul aşa de sus. Ştiu şmecheria asta; am făcut-o de un milion de ori. Tu doar adulmeci fumul să mergi pe urma dârei ce duce la o casă-n flăcări, ca să găsești băiatul ce-a pierdut tot în incendiu să vezi de-l poţi salva. Ori să găseşti băiatul ce-a pornit focul, să vezi de-l poţi schimba." Dar ea, oricum va face astea, aşa că în schimb, mereu voi ține o rezervă de ciocolată şi cizme de ploaie la îndemână, căci nu-i inimă frântă pe care ciocolata n-o repară. Okay, sunt câteva dureri pe care ciocolata nu le poate repara. Dar de-asta există cizmele de ploaie. Pentru că ploaia spală tot, dacă-i dai voie. Vreau să privească lumea prin fundul unei bărci de sticlă, să se uite printr-un microscop la galaxiile care există pe un vârf de ac al minţii omeneşti, c-aşa m-a învăţat mama pe mine. Că vor fi zile ca acestea. ♫ Vor fi zile ca acestea, mama mea spunea. ♫ Deschizi mâinile să prinzi şi te-alegi doar cu băşici şi vânătăi; când ieşi şi încerci să zbori şi chiar cei pe care vrei să-i salvezi sunt cei ce stau pe pelerina ta; când cizmele ți se vor umple de ploaie, şi pân' la genunchi vei fi în dezamagire. Exact acelea-s zile cu mai multe motive să mulţumești. Pentru că nu-i nimic mai frumos ca oceanul ce nu încetează să sărute țârmul, deși de-atât de multe ori este respins. Vei pune vântul în vânjos, Vei pune steaua în starturi de încercări, mereu, şi iar. Şi indiferent câte mine explodează într-un minut, fii sigură că mintea ta se opreşte asupra frumuseţii acestui ciudat loc numit viaţă. Şi da, pe scara de la unu la prea-încrezătoare, sunt al naibii de naivă. Dar vreau ca ea să ştie că această lume e din zahăr. Poate să se năruiască așa uşor, dar să nu-ţi fie frică să-ţi vâri limba și s-o guşti. "Baby," am să-i spun," ţine minte, mama ta e îngrijorată, iar tatăl tău e un războinic, iar tu, fetița cu mâini mici şi ochii mari care niciodată nu încetează să spere la mai mult." Aminteşte-ţi că lucrurile bune vin în trei şi tot aşa şi lucrurile rele. Şi să-ţi ceri scuze mereu atunci când ai greşit. Dar niciodată pentru că ochii tăi refuză să înceteze a străluci. Vocea ta e firavă, dar nu te-opri vreodată din cântat. Şi când la urmă îţi înmânează supărări, când îţi strecoară război şi duşmănie pe sub uşă, când îţi oferă gratis pe la colţuri cinism şi înfrângeri, spune-le neapărat c-ar trebui s-o întâlnească pe mama ta.

Vă mulţumesc. Vă mulţumesc.

(Aplauze)

Vă mulţumesc.

(Aplauze)

Mulţumesc.

(Aplauze)

Vă mulţumesc.

(Aplauze)

În regulă, vreau să vă luaţi un moment, şi să vă gândiţi la trei lucruri care ştiţi că sunt adevărate. Pot fi orice vreți -- din tehnologie, divertisment, design, familia voastră, ce aţi mâncat la micul dejun. Singura regulă e să nu vă gândiţi prea mult. Okay, sunteţi gata? Start. Okay.

Aşadar iată trei lucruri ce ştiu eu a fi adevărate. Ştiu că Jean-Luc Godard a avut dreptate când a spus: "O poveste bună are început, mijloc şi sfârşit, deşi nu neapărat în ordinea asta." Ştiu că sunt încredibil de emoționată şi entuziasmată să fiu aici pe scenă, fapt ce îmi inhibă mult abilitatea de a rămâne cool. (Râsete) Şi ştiu c-am aşteptat toată săptămâna să spun această glumă. (Râsete) De ce-a fost sperietoarea invitată la TED? Pentru că era ieșită din comun în câmpul ei. (Râsete) Scuze. Aşadar astea sunt trei lucruri care eu le ştiu adevărate. Dar sunt multe pe care nu le pot înţelege. Aşa că scriu poezii pentru a înţelege. Uneori singura cale pe care o știu de-a parcurge ceva este de-a scrie o poezie. Şi uneori ajung la sfârşitul poeziei, privesc înapoi şi-mi spun: "Oh, despre asta-i vorba?" Şi uneori ajung la sfârşitul poeziei şi nu am rezolvat nimic, dar cel puţin a rezultat o nouă poezie.

Poezia recitată e arta poeziei scrisă pentru scenă. Le spun oamenilor că implică crearea de poezii ce nu se vor doar aşternute pe hârtie, care au acel ceva ce cere să fie recitat cu voce tare sau experimentate personal. În primul an de liceu, eram un ghem de emoții și hormoni. Eram subdezvoltată şi supra-dinamică. Şi în ciuda fricii mele de-a fi vreodată privită prea îndelungat, eram fascinată de ideea poeziei scenice. Simţeam că iubirile mele secrete, poezia şi teatrul, s-au împreunat, au avut un copil, un copil pe care aveam nevoie să-l cunosc. Aşadar am decis să fac o încercare. Prima mea poezie scenică, împachetată în înțelepciunea adolescentei de 14 ani, viza nedreptatea de a fi văzută ca nefeminină. Poezia era foarte indignată, şi în mare parte exagerată, dar singurele recitări de poezii pe care le văzusem până-atunci erau în mare parte indignate aşadar am crezut că asta se aştepta de la mine. Prima dată când am interpretat publicul de adolescenţi au strigat şi şi-au exprimat gălagios simpatia, şi când am coborât de pe scenă tremuram. Am simţit o bătaie uşoară pe umăr, şi când m-am întors am văzut această fată imensă într-un hanorac cu glugă apărând din mulţime. Avea poate 2 metri şi părea că mă poate sfărâma cu o singură mână, dar în schimb m-a aprobat din cap şi a spus, "Hei, m-a emoționat cu adevărat. Mulţumesc." Fulgerul a trăsnit. Eram năucită.

Am descoperit acest bar în Manhattan's Lower East Side care găzduia săptămânal seara amatorilor de poezie, şi părinţii mei uluiţi, dar susţinători m-au dus să sorb fiecare strop de recitare pe care l-am putut sorbi. Eram mai tânără cu cel puţin un deceniu, dar cumva poeţii de la Clubul de poezie Bowery nu păreau deranjaţi de puștoaica de 14 ani rătăcind prin jur -- ba chiar m-au întâmpinat cu bucurie. Şi aici, ascultând aceşti poeţi împărtăşindu-şi poveştile lor am învăţat că poezia recitată nu trebuie să fie indignată, poate fi amuzantă sau dureroasă sau serioasă sau caraghioasă. Clubul de poezie Bowery a devenit clasa şi casa mea. Şi poeţii care interpretau m-au încurajat şi pe mine să-mi împărtăşesc poveştile. Nu conta că aveam doar 14 ani -- îmi spuneau, "Scrie cum e să fii de 14 ani." Am scris şi am rămas uimită în fiecare săptămână când aceşti geniali poeţi în toată firea râdeau cu mine şi-şi exprimau simpatia, aplaudau şi-mi spuneau, "Hei, chiar am simţit asta."

Pot divide călătoria mea de recitări în trei paşi. Pasul unu a fost când am zis, "Pot. Pot face asta." Şi asta mulțumită unei fete într-un hanorac. Pasul doi: momentul când am zis, Voi continua. Iubesc recitarea. Voi veni aici în fiecare săptămână. Şi pasul trei a început când am realizat că nu trebuia să scriu poezii indignate, dacă eu nu eram aşa. Existau lucruri specifice mie, şi cu cât mă concentram mai mult pe-acele lucruri, cu atât mai ciudate erau poeziile mele, dar cu atât mai mult le simţeam ale mele. Nu-i doar zicala: "Scrie ce ştii," e important și să-ți aduni cunoştiinţele şi experienţa acumulate până acum să te ajute să te avânţi în sfere neștiute. Folosesc poezia să m-ajute să limpezesc ce nu înțeleg, dar fiecărei poezii noi îi dăruiesc un rucsac plin cu toate locurile unde am fost.

La universitate am întâlnit un coleg poet care-mi împărtăşea credința în magia poeziei recitate. Şi de fapt, Phil Kaye şi cu mine întâmplător avem şi acelaşi nume de familie. În liceu creasem Proiectul V.O.I.C.E. ca mod de a-mi încuraja prietenii să recite cu mine. Dar Phil şi cu mine am decis să reinventăm proiectul V.O.I.C.E. -- de data aceasta schimbându-i misiunea în a folosi recitarea pentru a amuza, educa şi inspira. Am rămas studenţi la zi, dar am și călătorit, interpretând şi predând la copii de nouă ani până la canditaţi MFA, din California în Indiana, apoi India, până la un liceu vizazi de campus.

Şi vedeam mereu cum recitarea pe scenă descuie lacăte. Dar uneori, poezia poate speria. Uneori, trebuie să-i păcălim pe adolescenţi să scrie poezii. Aşadar mi-a venit ideea listelor. Oricine poate scrie liste. Şi prima listă pe care o provoc: "10 lucruri care știu că sunt adevărate." Iată ce se întâmplă, iată ceea ce-aţi descoperi și voi dac-am începe să ne-mpărtăşim listele cu voce tare. La un moment dat, ai realiza că cineva are exact acelaşi lucru, sau un lucru similar, cu ceva din lista ta. Şi apoi altcineva are ceva complet opus faţă de-al tău. Trei, cineva are ceva de care nu-ai auzit vreodată. Şi patru, cineva are ceva despre care ai crezut că ştii totul, dar introduce un unghi nou de a-l privi. Şi le spun oamenilor că povestile măreţe aici încep -- în aceste patru intersecţii între ce vă pasionează şi ce-ar putea entuziasma pe alţii.

Şi majoritatea răspund grozav la acest exercițiu. Dar una din studente, anul I, Charlotte, nu era convinsă. Charlotte era bună la scris de liste, dar refuza să scrie poezii. "Domnişoară," îmi punea, "pur şi simplu nu-s interesantă. N-am nimic interesant de spus." Aşa că i-am cerut listă după listă, şi într-o zi am solicitat lista "10 lucruri pe care ar fi trebuit să le învăţ până acum." Numărul trei pe lista lui Charlotte era, "Trebuia să învăţ să nu mă îndrăgostesc de băieţi de trei ori mai în vârstă ca mine." Am întrebat-o ce înseamnă, şi a spus, "Domnişoară, e o poveste cam lungă." Iar eu am spus, "Charlotte, mie îmi sună chiar interesant." Şi aşa a scris prima poezie, o poezie de dragoste diferită de tot ce auzisem pân-atunci. Şi poezia începea, "Anderson Cooper este un bărbat chipeş." (Râsete) "L-aţi văzut în 60 Minutes, întrecându-se cu Michael Phelps într-o piscină -- purtând doar slip de baie -- sărind, hotărât să-l învingă pe campionul la înot? După cursă, şi-a scuturat părul ud şi alb ca norii şi-a spus, "Eşti un zeu." Nu, Anderson, tu eşti zeul."

(Râsete)

(Aplauze)

Acum ştiu că regula numărul unu de-a fi cool este să pari neperturbabil, să nu admiți vreodată că te sperie ceva, ori te impresioneză sau emoționează. Cineva mi-a spus cândva că înseamănă a merge prin viaţă aşa. Te protejezi de toate neaşteptatele suferinţe şi dureri ce-ar apărea. Dar eu încerc să merg prin viaţă aşa. Şi da, asta înseamnă să prind toate acele suferinţe şi dureri, dar mai înseamnă şi că lucruri uimitoare când simplu cad din cer, sunt gata să le prind. Folosesc recitarea ca să-mi ajut studenţii să redescopere miracolul, să reziste tentației de-a fi cool şi impasibili, în schimb, să se implice activ în ce se întâmplă-n jurul lor, ca să poată reinterpreta şi crea ceva din asta.

Nu neapărat că recitarea ar fi forma ideală de artă. Mereu caut cea mai bună cale de-a spune fiecare poveste. Scriu filme muzicale, fac scurt-metraje pentru poezii. Dar predau recitarea scenică pentru că e accesibilă. Nu oricine poate citi muzică sau deţine aparat foto, dar toți pot comunica într-un fel, şi toți au poveşti din care ceilalți putem învăţa. În plus, poezia înfiripă imediat conexiuni. Nu-i neobişnuit pentru oameni să se simtă singuri ori că nimeni nu îi înțelege, dar poezia recitată ne învaţă că dacă ai abilitatea de a te exprima şi curajul de a dărui aceste poveşti şi opinii, poţi fi răsplătit cu o încăpere plină de colegi, sau de vecini care o să asculte. Şi poate chiar şi o fată uriaşă într-un hanorac o să relaţioneze cu ce ai oferit. Şi asta-i o realizare umitoare, mai ales când ai 14 ani. Plus că, acum cu YouTube, conexiunile nici nu se mai limitează la camera în care ne aflăm. Sunt așa norocoasă că există această arhivă de interpretări pe care le pot împărtăși cu studenţii mei. Oferă și mai multe oportunităţi de a găsi un poet sau o poezie cu care rezonează.

E tentant -- o dată ce ai descifrat și înțeles -- e tentant să continui să scrii aceeaşi poezie, sau să continui să spui aceeaşi poveste, mereu, o dată ce-ai văzut că-ți va câștiga aplauze. Nu e suficient să-i înveţi că se pot exprima, trebuie să creşti şi să explorezi să-ţi asumi riscuri, să te provoci pe tine însuţi. Şi iată pasul trei: să insufli munca pe care o faci cu lucrurile specifice care te fac cine ești, în timp ce sinele tău e în continuă schimbare. Căci pasul trei nu se sfârșește niciodată. Dar nu ajungi să faci pasul trei, până n-ai făcut pasul unu mai întâi: Pot.

Călătoresc mult să predau, n-apuc întotdeauna să-mi văd toţi studenţii înflorind în pasul trei, dar am fost tare norocoasă cu Charlotte, c-am ajuns să-i urmăresc călătoria cum se derula. Am privit-o realizând că, punând în munca ei ce ştie a fi adevărat , crează poezii ce numai Charlotte poate scrie -- cu ochi bulbucați şi lifturi şi Dora the Explorer. Încerc povești ce numai eu pot spune -- precum aceasta. M-am tot gândit la calea cea mai bună de-a o spune, m-am întrebat dacă mai buna cale urma să fie un PowerPoint sau scurt metraj -- și exact unde era-nceputul, mijlocul ori capătul? M-am întrebat dacă-oi ajunge la final şi în final am înțeles, sau nu.

Dintotdeauna am crezut că începutul meu a fost la Clubul Bowery de poezie , dar poate că s-a petrecut mult mai devreme. Pregătindu-mă să vin la TED, am descoperit această filă de jurnal într-o agendă veche. Cred că 54 Decembrie era probabil 24. E clar că fiind copil, sigur mergeam prin viaţă aşa. Cred că toţi mergeam aşa. Mi-ar place să-i ajut pe alţii să regăsească acel miracol -- în voia de-a se contopi în el, de-a învăța, și-n voia de-a împărtăși ce-au învăţat, ce-au înțeles a fi adevărat şi ce-i pe cale să devină înțeles.

Aş vrea să-nchei cu-această poezie.

Când au bombardat Hiroshima, explozia a ridicat o mini-supernovă, astfel că fiecare animal, om sau plantă vie care au avut direct contact cu razele acelui soare instantaneu au fost întoarse în cenuşă. Şi, ce-a rămas din oraş de îndată a urmat. Vătămarea lungă a radiaţiei nucleare a cauzat un întreg oraş şi populaţia lui să se transforme în pulbere. Când m-am născut, mama spune că mă uitam în jur în întrega cameră de spital cu o privire care spunea, "Asta? Am mai făcut asta înainte." Spune că am ochi de bătrân. Când bunicul mei Genji a murit, aveam doar cinci ani, dar am luat-o pe mama de mână şi i-am spus, "Nu-ţi face griji, o să vină înapoi ca bebeluş." Şi totuşi, pentru cineva care aparent a mai făcut asta înainte, încă nu înțeleg nimic. Genunchii încă mi se-nmoaie la fiecare pas pe scenă. Încrederea în mine însămi e măsurată în linguriţe amestecate în poezia mea, şi încă are un gust ciudat în gură. Dar în Hiroshima, unii au fost şterşi de pe faţa pământului, lăsând doar ceasul de mână ori o pagină de jurnal. Deci ce contează că am inhibiţii cât să-mi umplu buzunarele, continui să încerc, sperând că într-o zi voi scrie o poezie de care pot fi mândră s-o las în expoziţie la un muzeu ca singură dovadă că am existat. Părinţii mei m-au numit Sarah, care-i un nume biblic. În legendă Dumnezeu i-a spus Sarei că poate face ceva imposibil şi ea a râs, pentru că prima Sarah, nu ştia ce-i de făcut cu imposibilul. Şi eu? Ei bine, nici eu, căci văd imposibilul în fiecare zi. Imposibil e să-ncerci să te conectezi în astă lume, să-ncerci să ţii de alţii în timp ce tot se spulberă în jur, să ştii că în timp ce tu vorbeşti, nu-și aşteaptă doar rândul să vorbească -- te aud. Simt exact ce simţi și tu și, în acelaşi timp. Strădania cu fiecare dată când deschid gura -- pentru conexiunea imposibilă. E acea bucată de zidul Hiroshimei care a fost ars complet de radiaţii. Dar pe treaptă, în faţă, cineva care stătea acolo a blocat razele să nu lovească piatra. Tot ce-a mai rămas acum este o umbră permanentă de lumină pozitivă. După bomba A, specialiştii au spus că 75 de ani vor trebui ca solul vătămat de radiaţii în Hiroshima să poată iar creşte ceva. Dar acea primăvară, noi muguri se iveau din pământ. Când te-ntâlnesc, în chiar acel moment, nu mai sunt parte din viitorul tău. Încep a deveni rapid parte din trecutul tău. Dar în acel moment, ajung să-ţi simt prezentul. Şi tu, ajungi să-l simți pe al meu. Şi acela-i cel mai măreţ prezent din toate. Deci dacă-mi spui că pot ce-i imposibil, probabil am să râd. Nu ştiu de pot schimba lumea încă, căci nu ştiu aşa multe despre ea -- şi nu ştiu multe nici despre reîncarnare, dar de mă faci să râd destul de tare, uit uneori în ce secol sunt. Nu-i prima dată când mă aflu aici. Nu-i ultima când o să fiu. Nu-i ultimul cuvânt pe care-l voi oferi. Dar totuși, încerc din răsputeri să-l nimeresc bine în prezent.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)

Vă mulţumesc.

(Aplauze)

Vă mulţumesc.

(Aplauze)