Sarah Kaminsky: Tatăl meu, falsificatorul de acte

Sunt fiica unui falsificator. Dar nu a unui falsificator obișnuit: când auzim cuvântul „falsificator”, ne gândim la mercenari, monede false sau tablouri false. Tatăl meu nu este un astfel de om. Timp de 30 de ani, el a creat documente false. Niciodată pentru el însuși, întotdeauna pentru alții, pentru a-i ajuta pe cei persecutați și asupriți. Dați-mi voie să vi-l prezint. Iată-l pe tata când avea 19 ani. Pentru el, totul a început în timpul celui de al Doilea Război Mondial, când, la 17 ani, a intrat în lumea laboratoarelor de acte false. A devenit foarte repede expertul Rezistenței în falsificarea actelor. El se remarcă prin faptul că după Eliberare a continuat să falsifice documente, până în anii '70.

Când eram mică, bineînțeles, habar nu aveam de asta. Cea din mijloc, care se strâmbă, sunt eu. Am crescut la periferia Parisului și eram cea mai mică dintre cei trei frați. Aveam un tată „normal”, ca ceilalți tați, numai că era cu 30 de ani mai mare.... în fine, era destul de în vârstă să-mi fie bunic. El era fotograf, mergea pe străzi pentru a educa tinerii, și ne-a învățat să respectăm întotdeauna legea. Evident, nu vorbea niciodată de existența sa de dinainte, de falsificator.

A avut o scăpare, vă voi povesti, care ar fi putut să mă pună pe gânduri. Eram în liceu și luasem o notă proastă, ceea ce se întâmpla rar, oricum, hotărâsem să nu le spun părinților. Și m-am gândit să le falsific semnăturile. M-am ocupat de semnătura mamei pentru că cea a tatălui era imposibil de falsificat. Am luat o foaie de hârtie și am exersat, am exersat și am tot exersat până ce mi-am format mâna și am trecut la fapte. Mai târziu, scotocind prin ghiozdanul meu, mama a văzut carnetul și și-a dat seama că semnătura era falsă. M-a mustrat cum n-o făcuse niciodată, am fugit să mă ascund în camera mea, sub pătură și așteptam ca tatăl meu să se întoarcă de la muncă, cu teamă în mine. L-am auzit intrând, am rămas ascunsă sub pătură, el a intrat în camera mea, s-a așezat pe colțul patului și nu spunea nimic, așa că am scos capul de sub pătură și când m-a văzut, a început să râdă. Nu se putea opri din râs, se uita la semnătura falsificată și mi-a spus: „Sarah, ai fi putut să fii mai atentă, vezi bine că semnătura e prea mică!” Așa era, semnătura era puțin mai mică.

M-am născut în Algeria. Acolo, auzeam că tatăl meu era un „moudjahid”, adică, un luptător. Mai târziu, în Franța, îmi plăcea să trag cu urechea și să ascult ce vorbeau cei mari și auzeam tot felul de lucruri despre trecutul tatălui meu, auzeam mai ales că „făcuse” cel de al Doilea Război Mondial, că „făcuse” războiul în Algeria. Eu credeam că „a face războiul” înseamnă a fi soldat. Cunoscându-mi tatăl, care spunea mereu că era pacifist și nonviolent, îmi era greu să mi-l imaginez cu o cască și o pușcă. Și așa era, mă înșelam.

Într-o zi, pe când tata alcătuia dosarul ca să obținem cu toții cetățenia franceză, am văzut niște documente care mi-au stârnit curiozitatea. Sunt reale! Sunt ale mele, m-am născut în Argentina. Dar documentul pe care l-am văzut și care ne va ajuta să ne completăm dosarul era eliberat de armată, care îi mulțumea tatălui meu pentru munca depusă în folosul serviciilor secrete. Și dintr-o dată mi-am spus „uau!” Ăăă... tatăl meu - agent secret?! era ca în filmele cu James Bond, în fine.... Vroiam să îi pun întrebări, la care nu a răspuns. Mai târziu, mi-am spus că va trebui să îl întreb într-o zi. Eu însămi aveam un băiețel când mi-am spus că a venit vremea ca el să vorbească cu noi. Născusem de curând, el împlinise 77 de ani și dintr-o dată m-am temut să nu plece și să nu ia cu el răspunsurile la întrebările noastre. Am reușit să îl conving că era important pentru noi, și poate pentru alții, ca el să își facă publică povestea. A fost de acord să îmi povestească și am scris o carte din care vă voi citi imediat câteva pasaje.

Iată povestea lui. Tata s-a născut în Argentina. Părinții lui au fost ruși la origine. Și toată familia s-a mutat în Franța în anii '30. Părinții săi erau evrei ruși, foarte săraci. La vârsta de 14 ani, tata a trebuit să muncească. Cu singura sa diplomă, certificatul de studii primare, s-a angajat într-o vopsitorie. Acolo a descoperit ceva ce l-a fascinat, e fascinant și când vorbește de asta - e vorba de chimia magică a culorilor. Era război atunci, iar mama lui fusese asasinată când el avea 15 ani. Atunci el s-a dedicat trup și suflet chimiei, pentru că era singurul refugiu pentru tristețea lui. Toată ziua îi punea întrebări șefului pentru a învăța mai multe, iar noaptea, când nu îl vedea nimeni, făcea experimente, axându-se îndeosebi pe decolorarea cernelurilor.

Vă spun asta pentru că tatăl meu a devenit falsificator din întâmplare. Erau evrei persecutați. În final, toată familia a fost arestată și trimisă în lagărul de la Drancy și au reușit să iasă in extremis datorită actelor lor argentiniene. Erau afară, dar erau tot în pericol. Ștampila „evreu” era pusă pe actele lor. Bunicul meu a decis că aveau nevoie de acte false. Tatăl meu respecta atât de mult legea încât, chiar dacă era persecutat, nu se gândise niciodată să falsifice acte. El a fost cel care s-a întâlnit cu cei din Rezistență.

Atunci, actele erau cartonate, completate manual și meseria posesorului era scrisă sus. Ca să supraviețuiască, trebuia să muncească. L-a rugat pe acel om să scrie că era „vopsitor”. Deodată, omul a devenit foarte interesat. „Ca vopsitor, știi să ștergi urmele de cerneală?” Sigur că știa. Și omul îi spune că Rezistența avea o problemă majoră: nici cei mai mari experți nu reușeau să șteargă un anumit tip de cerneală, cerneala albastră „Waterman”. Tatăl meu i-a spus imediat că știa exact cum să o șteargă. Atunci omul, foarte impresionat de puștiul de 17 ani, care i-a dat imediat formula, l-a recrutat. Fără să știe, tatăl meu tocmai inventase ceva ce azi se găsește în penarele tuturor elevilor - picul. (Aplauze)

Dar nu era decât începutul. Acesta este tatăl meu. Când a ajuns în laborator, chiar dacă era cel mai tânăr, și-a dat seama imediat că exista o problemă în falsificarea actelor. Toate mișcările se mulțumeau să falsifice. Dar cererile erau din ce în ce mai multe și erau greu să faci rost de acte deja existente. Trebuiau să le fabrice. A pornit imprimeria și fotogravura. A creat ștampile din cauciuc, a inventat tot felul de lucruri, a inventat o centrifugă folosind o roată de bicicletă. A trebuit să facă asta pentru că era obsedat de randament. Făcea un calcul simplu: într-o oră, făcea 30 de acte false. Dacă dormea o oră, 30 de oameni mureau.

Toată viața s-a simțit responsabil de viețile celorlalți, deși nu avea decât 17 ani, și vinovat că era un supraviețuitor pentru că ieșișe din lagăr în timp prietenii lui rămăseseră acolo. Poate așa se explică de ce, timp de 30 de ani, a continuat să falsifice acte făcând mari sacrificii. Aș vrea să vă vorbesc despre sacrificile pe care le-a făcut. Sigur că a făcut sacrificii financiare: nu a primit niciodată bani. Pentru el, dacă primea bani, era un mercenar. Dacă accepta banii, nu mai putea să spună „da” sau „nu”, când cauza i se părea justă sau nu. Chiar dacă era fotograf ziua și falsificator noaptea, timp de 30 de ani, era lefter tot timpul.

A făcut și sacrificii sentimentale: cum poți trăi alături de o femeie când ai atâtea secrete? Cum să îi explici ce făceai nopțile în laborator? Sigur că a existat un alt tip de sacrificiu, de ordin familial. Asta am înțeles-o mai târziu. Într-o zi, tata m-a prezentat surorii mele. Și mi-a explicat că aveam și un frate; când i-am văzut prima dată, aveam 3-4 ani iar ei aveau 33-34. Azi, amândoi au împlinit 60 de ani.

Când am scris cartea, m-am îndreptat către sora mea. Vroiam să știu cine era tatăl meu, tatăl pe care ea l-a cunoscut. Mi-a spus că tatăl pe care l-a avut ea, le spunea că vine duminica să îi ia la o plimbare. Ei se aranjau, îl așteptau, dar el nu venea aproape niciodată. Spunea: „O să vă sun”. Dar nu suna. Și nu venea. Într-o zi, a dispărut complet. Timpul trecea și ei și-au spus că sigur i-a uitat - a fost prima reacție. Și pentru că timpul trecea, după aproape 10 ani, și-au spus: „Poate că tatăl nostru e mort”. Și am înțeles că dacă i-aș fi pus toate acele întrebări tatălui meu, aș fi trezit la viață un trecut de care nu ar fi vrut să vorbească pentru că era prea dureros. În timp ce sora și fratele meu vitregi se credeau abandonați, chiar orfani, tata făcea acte false. Nu le spunea asta, ca să-i protejeze, bineînțeles.

După Eliberare, a făcut acte false pentru ca cei care au fugit din lagăre să plece în Palestina înainte să apară Israelul. Pentru că era un anti-colonialist convins, a făcut acte false pentru algerieni în timpul războiului din Algeria. Și după războiul din Algeria, numele său a circulat în sânul mișcărilor internaționale de rezistență. Și toată lumea a venit la ușa lui. În Africa, existau țări care luptau pentru independență. Guineea, Guineea-Bissau, Angola. Apoi tata a intrat în contact cu partidul anti-apartheid al lui Nelson Mandela. Falsifica acte pentru negrii sud-africani persecutați.

Mai era și America latină. Tata i-a ajutat pe opozanții dictaturilor, din insula Saint-Domingue, Haita, apoi a venit Brazilia, Argentina, Venezuela, Salvador, Nicaragua, Columbia, Peru, Uruguay, Chile și Mexic. A venit și războiul din Vietnam. Tata a făcut acte false pentru dezertorii americani care nu vroiau să meargă la război împotriva vietnamiezilor. Și apoi, Europa nu era scutită. Tata a făcut acte false disidenților regimului lui Franco din Spania și al lui Salazar din Portugalia și pentru cei care fugeau de „dictatura coloneilor” din Grecia. Și chiar și pentru francezi, o singură dată, în mai 1968. Tata privea cu înțelegere, bineînțeles, manifestările din mai, dar inima lui era altundeva pentru că trebuia să ajute 15 țări.

Odată a acceptat să facă acte false pentru cineva pe care, poate, îl veți recunoaște. (Râsete) Era mult mai tânăr atunci, și tata a acceptat să îi facă acte false pentru a putea să ia din nou cuvântul la un miting. Mi-a spus că acele acte false au fost cele mai mediatizate și mai inutile acte pe care le-a făcut vreodată. Dar a acceptat să le facă, chiar dacă viața lui Daniel Cohn-Bendit nu era în pericol, pentru că era o ocazie bună să își bată joc de autorități și să le arate să nimic nu e mai ușor de pătruns decât o frontieră și că ideile nu au nicio frontieră.

Toată copilăria, în timp ce alți tați le spuneau prietenelor mele povești de frații Grimm, tata îmi spunea poveștile unor eroi discreți, cu utopii de neclintit, care reușeau să facă miracole. Iar ei nu aveau nevoie de armate, de altfel, nu i-a urmat nimeni în afară de o mână de oameni curajoși și cu idealuri. Mai târziu am înțeles că tata îmi spunea propria lui povestea ca să adorm. L-am întrebat dacă, cu toate sacrificiile făcute, a avut vreodată regrete. Mi-a spus că nu, că oricum nu putea să privească sau să sufere nedreptăți fără să facă nimic. Și că era și este convins că poate exista o altfel de lume, unde nimeni nu are nevoie de un falsificator. Încă visează. Tata este azi în sală. Numele lui este Adolpho Kaminsky, îl voi ruga să se ridice. (Aplauze) Mulțumesc!