Ryan Lobo: Fotografiind povestea ascunsă

Numele meu este Ryan Lobo și lucrez în realizarea de documentare de 10 ani. În timpul realizării acestor filme, am început să fac fotografii, adesea spre enervarea cameramanilor mei.

Pentru mine, fotografia e ceva compulsiv. La sfârșitul unei filmări, simțeam că fotografiile relatau o poveste mai bună decât un documentar de senzație. Când îmi țineam în mână fotografiile, simțeam că ele conțin un adevăr, care nu depindea de interese sau politică. În 2007, am călătorit în trei zone de conflict. Am fost în Irak, Afganistan și Liberia. În aceste locuri, am intrat în contact cu suferința oamenilor și am trăit niște povești emoționante. De câteva ori, m-am temut pentru viața mea.

Ca întotdeauna, m-am întors în Bangalore și am luat parte la conversații animate cu prietenii mei, discutând felurite subiecte, în timp ce ei se plângeau de prețurile din baruri, unde o băutură costa adesea mai mult decât salariul servitoarei lor de 14 ani. Mă simțeam izolat în timpul acestor discuții. În același timp, îmi analizam propria integritate și motivația de a relata o poveste. Și simțeam că am făcut compromisuri, la fel ca partenerii mei de discuție, când spuneam povești și găseam scuze pentru contextul lor, în loc să ne asumăm responsabilitatea.

Nu voi intra în detalii despre ce a dus la o decizie pe care am luat-o, dar vă voi spune doar că a fost vorba de alcool, țigări, substanțe interzise și o femeie. (Râsete) Mi-am dat seama că numai eu, și în niciun caz camera sau ceea ce era în exteriorul meu, eram singurul instrument implicat în povestire care merita ajustat. De câte ori am încercat să obțin succes sau recunoaștere, am eșuat. Paradoxal, când am renunțat la aceste obiective și am lucrat cu compasiune și motivare, căutând excelența, și nu rezultatele ei, totul a venit de la sine, inclusiv împlinirea.

Fotografia transcende cultura, inclusiv pe a mea. Pentru mine, e o limbă care exprimă intangibilul și le dă o voce oamenilor și poveștilor lor. Vă invit să asistați la trei povești recente, care ilustrează această abordare și exemplifică principiul numit de mine compasiune în istorisire.

În 2007, am fost în Liberia, unde împreună cu un grup de prieteni am făcut un film independent, cu fonduri proprii, încă neterminat, despre un militar extrem de violent, numit Generalul „Gol-Pușcă”. Numele lui adevărat este Joshua și apare aici într-o celulă, unde obișnuia să tortureze și să ucidă oameni, inclusiv copii. Joshua pretinde că a omorât cu mâna lui mai mult de 10.000 de oameni în războiul civil din Liberia. Și-a obținut porecla luptând dezbrăcat. Acesta e probabil cel mai prolific criminal în masă încă în viață.

Această femeie a văzut cum Generalul i-a ucis fratele. Joshua le-a ordonat copiilor-soldați să comită atrocități și și-a întărit puterea cu mare brutalitate. Astăzi, mulți din acești copii sunt dependenți de heroină și sunt nevoiași, ca acești tineri din imagine. Mai ai conștiința împăcată dacă știi că ai comis crime îngrozitoare ? Astăzi, Generalul este un evanghelist creștin botezat. Și are o misiune.

L-am însoțit pe Joshua în călătoria sa, vizitând satele în care a ucis și a violat. El căuta iertare și pretindea că va îmbunătăți viețile copiilor-soldați. În decursul acestei expediții, m-am așteptat să fie ucis, și noi împreună cu el. Dar ceea ce am văzut mi-a deschis ochii la ideea de iertare, ceva ce nu părea posibil. În mijlocul sărăciei și a suferinței, oamenii care nu aveau nimic au iertat un om care le-a luat totul. El cere iertare și o primește de la aceeași femeie pe al cărui frate l-a omorât. Senegalese, tânărul din scaunul cu rotile, a fost odată un copil-soldat, sub comanda Generalului, până când i-a încălcat ordinele și Generalul l-a împușcat în ambele picioare. În această imagine, el îl iartă pe General. Acesta și-a riscat viața mergând la oamenii pe ale căror familii le-a omorât.

În această fotografie, o mulțime ostilă îl înconjoară și Joshua rămâne tăcut, lăsându-i să-și descarce furia împotriva lui. Această imagine e pentru mine ca o scenă din Shakespeare. Un om, înconjurat de mai multe influențe, disperat să-și păstreze fărâma de umanitate din el, în contextul suferinței pe care a creat-o.

Am fost foarte emoționat în acel moment. Dar întrebarea este ar putea iertarea și izbăvirea păcatelor să înlocuiască justiția ? Joshua spune că este gata să fie judecat pentru crimele sale și vorbește despre ele de la tribună în Monrovia, unui public în care sunt și victimele lui. Un susținător neobișnuit al ideii de separare a bisericii de stat.

Cea de-a doua poveste e despre un grup special de femei luptătoare, cu abilități unice de menținere a păcii. Liberia a fost devastată de unul din cele mai sângeroase războaie civile din Africa, care s-a soldat cu 200.000 de morți, mii de femei afectate de crime și violuri, la o scară spectaculoasă. În Liberia, se găsește acum un contingent feminin al Națiunilor Unite de soldați indieni.

Aceste femei, multe din orașe mici din India, ajută la menținerea păcii, departe de casă și familie. Ele folosesc negocierea și toleranța în locul răspunsurilor armate. Comandantul mi-a spus că o femeie își poate da seama de o situație violentă mai bine decât bărbații. Ele sunt capabile să rezolve situația fără violență. Acest bărbat era beat și era foarte interesat de camera mea, până când le-a văzut pe femei, care l-au întâmpinat cu zâmbete și arme AK-47. (Râsete)

Acest contingent pare să fie norocos pentru că nu a suferit nicio pierdere omenească, deși zeci de soldați ai păcii au fost uciși în Liberia. Cei uciși erau bărbați. Majoritatea femeilor sunt căsătorite și au copii și spun că cea mai grea parte a misiunii lor e faptul că sunt departe de copiii lor.

Le-am însoțit în patrulările lor și am văzut cum treceau pe lângă bărbați care făceau comentarii indecente la adresa lor. Când am întrebat-o pe una din ele cum reacționează, mi-a spus: ”Stai liniștit. Același lucru e și acasă.” ”Știm cum să ne purtăm cu ei.” Și i-au ignorat.

Într-o țară distrusă de violența împotriva femeilor, luptătoarele indiene pentru pace au inspirat multe femei să se alăture forțelor de poliție. Când războiul s-a terminat și jurnaliștii au plecat, cele mai înălțătoare povești sunt cele care nu ies în evidență. M-am întors în India și nimeni nu a vrut să cumpere povestea. O editoare mi-a spus că nu e interesată de așa-numitele ”povești despre muncă fizică”.

În 2007 și 2009, am filmat Departamentul de Pompieri din Delhi, care, în timpul verii, e probabil cel mai activ din lume. Ei răspund la peste 5.000 de apeluri în doar două luni. Și toate acestea în ciuda problemelor logistice, cum ar fi căldura și ambuteiajele. Ceva uimitor a avut loc în timpul acestei filmări. Din cauza unui ambuteiaj, am ajuns cu întârziere într-o mahala care luase foc. Când ne-am apropiat, oamenii furioși ne-au atacat mașinile și sute de oameni au aruncat cu pietre. Acești oameni erau îngroziți când mulțimea ne-a atacat mașina.

Dar în ciuda ostilității, pompierii au coborât din mașină și au stins focul. Ei s-au expus mulțimii ostile, purtând căști de motociclism ca să nu fie răniți. Unii localnici au luat cu forța furtunurile de la pompieri ca să stingă focul din casele lor. Sute de case erau distruse. Întrebarea care mi-a rămas în minte era ce i-a făcut să distrugă mașinile de pompieri care veneau la casele lor ? De unde vine atâta furie ? Și cum suntem noi responsabili pentru asta ? 45% din cei 14 milioane de oameni care locuiesc în Delhi, stau în mahalale neautorizate, supraaglomerate. Le lipsesc și cele mai elementare condiții. Orașele noastre mari au asta în comun.

Revenind la pompieri, un uriaș depozit chimic a luat foc, mii de butoaie pline cu substanțe petrochimice explodau peste tot în jurul nostru. Căldura era atât de mare, încât au fost folosite furtunurile ca să-i răcească pe pompierii care lucrau foarte aproape de foc, fără echipament de protecție. În India, ne place adesea să ne plângem de membrii guvernului. Dar aici, șefii departamentului, R.C.Sharman și A.K.Sharman, se luptau și ei cu flăcările. Ceva minunat într-o țară în care munca fizică este disprețuită. (Aplauze)

De-a lungul anilor, mi-a fost testată credința în talentul meu de povestitor. Și am avut dubii serioase cu privire la eficacitatea sa și la credința mea în umanitate. Totuși, unul din filmele noastre e încă difuzat pe National Geographic. Și când apare la TV, sunt sunat de colegi care îmi spun că au primit sute de telefoane de felicitare. Unii pompieri mi-au spus că s-au simțit încurajați să lucreze și mai bine pentru că au primit mulțumiri și nu lovituri.

Se pare că povestea a schimbat percepțiile despre pompieri în mintea publicului care se uită la televizor, citește reviste și ale cărui case nu iau foc. Uneori, când te concentrezi pe ce e eroic, frumos și demn, în ciuda contextului, face ca aceste calități să fie atribuite protagonistului poveștii, publicului ei și povestitorului ei. În asta stă puterea unei povestiri. Pune în valoare ceea ce e demn, curajos și frumos și răspândește aceste calități. Vă mulțumesc. (Aplauze)