Ruby Wax: Ce-i așa distractiv în bolile psihice?

O persoană din patru suferă de o boală psihică, deci: unu, doi, trei, e vorba de dumneavoastră. Dumneavoastră. Da. Cu dinții aceia ciudați. Și cel de lângă el. Vă știți care sunteți. De fapt, tot rândul nu-i în regulă. (Râsete) Nu e bine. Bună. Da. Foarte rău. Nu te uita la mine. (Râsete)

Sunt una dintre acei unul din patru. Mulțumesc. Cred că am moștenit-o de la mama care obișnuia să meargă în patru labe. Avea doi bureți în mâini și doi la genunchi. Mama era total absorbantă. (Râsete) Obișnuia să se târască în spatele meu zicând: „Cine aduce urme în casă?!” Era un semnal că nu-i a bună. Înainte să încep, aș dori să le mulțumesc producătorilor de Lamotrigin, Sertralin și Reboxetin căci fără aceste substanțe simple n-aș fi azi în regulă.

Cum a început? Boala mea psihică ― nu vă voi vorbi de boala mea psihică. Atunci despre ce voi vorbi? Bine. Întotdeauna am visat că cea din urmă ultima criză va fi datorită unei revelații existențiale profunde, kafkiene sau poate pentru că am fost interpretată de Cate Blanchett care a câștigat un Oscar pentru asta. (Râsete) Dar nu așa s-a întâmplat. Ultima mea criză a fost în timpul zilei de sport a fiicei mele. Toți părinții stăteau într-o parcare, mâncând din portbagaj ― numai britanicii ― mâncând cârnăciori. Le-au plăcut cârnăciorii. (Râsete) Domnul și doamna Rigor Mortis ciuguleau pe drum apoi s-a declanșat arma și toate fetele au început să fugă, iar toate mămicile au început: „Fugi! Fugi Chlamydia! Fugi! (Râsete) "Aleargă ca vântul, Veruca! Fugi!" Și toate fetele execută, fug, fug, fug toate, doar fiica mea nu. Stătea la linia de start, dând din mână, pentru că nu știa că trebuia să fugă. Așa că am stat în pat circa o lună și, când m-am trezit, am aflat că am fost instituționalizată. Când i-am văzut pe ceilalți deținuți, mi-am dat seama că mi-am găsit nația, tribul. (Râsete) Pentru că au devenit singurii mei prieteni, mi-au devenit prieteni. Căci foarte puțini cunoscuți ― nu mi s-au trimis multe vederi sau flori. Dacă aş fi avut piciorul rupt sau aș fi născut, aș fi fost inundată de atenții, dar tot ce am primit au fost câteva telefoane care mi-au spus să mă adun. Să mă adun. Nici nu mă gândeam la asta. (Râsete) (Râsete) (Aplauze)

Singurul lucru pe care-l primești cu această boală, și asta vine la pachet, e un real sentiment de jenă. Prietenii tăi îi dau cu: „Hei, arată-mi excrescența, arată-mi radiografia” și, desigur, nu aveți ce să le arătați. Ești cumva dezgustat de propria persoană pentru că-ți zici: „N-am fost rasă de pe fața pământului, nu locuiesc într-o mahala.” Așa începi să auzi aceste voci abuzive, dar nu auzi o singură voce, auzi vreo o mie ― 100.000 de voci abuzive, de parcă dracul ar avea sindromul Tourette. Dar știm cu toții aici că nu există niciun drac, nu există voci în cap. Știți că, atunci când auziți aceste voci abuzive, toți acei mici neuroni se adună și, în acel mic interval, se declanșează acea substanță toxică ce sună: „Vreau să mă sinucid”, iar dacă se tot repetă ca pe bandă, s-ar putea să aveți o depresie. Și asta nu-i nici măcar vârful aisbergului. Dacă aveți un bebe și-l abuzați verbal, micuțul său creier secretă substanțe chimice atât de distructive, că părticica de creier care poate distinge binele de rău nu se dezvoltă, așa că puteți obține un psihotic crescut în casă. Când un soldat își vede prietenul explodând, creierul său intră într-o astfel de alertă, încât nu-și poate exprima prin cuvinte experiența, așa că simte o groază continuă.

Iată întrebarea mea. Cum se face că atunci când oamenii au probleme mentale, imaginația e de vină? Cum se face că atunci când se îmbolnăvește oricare alt organ, ești compătimit, iar în cazul creierului nu?

Aș dori să mai vorbesc puțin despre creier, știu că vă place tema aici, la TED, deci, dați-mi minut, bine? Bine, dați-mi voie să vă dau niște vești bune. Câteva vești bune. Mai întâi, vreau să spun că am parcurs un drum lung, lung. La început eram amibe unicelulare mici, mici, lipite de o stâncă și acum, iată, creierul. Aici ajungem. (Râsete) Acest copilaș are mulți cai-putere. Vine complet conștient. Are lobi de prima clasă. Cu lobul occipital putem vedea lumea. Cu lobul temporal putem auzi lumea. Aici avem o bucățică de memorie pe termen lung. Știți de noaptea pe care doriți s-o uitați, când v-ați îmbătat? Pa-pa! S-a dus. (Râsete) De fapt, e căptușit cu 100 de miliarde de neuroni care bâzâie transmițând electric informații, Bâz, bâz. Vreau să vă dau o altă perspectivă aici. Nu știu dacă vedeți. (Râsete) Deci, bâzâie, așa că — (Râsete) — și pentru toată lumea — știu, eu am desenat asta. Mulțumesc. Pentru fiecare neuron, puteți avea de fapt de la 10.000 la 100.000 de conexiuni diferite sau dendrite sau numiți-le cum vreți, și de fiecare dată când învățați ceva sau aveți o experiență, tufa de informații crește. Vă imaginați că fiecare ființă umană are acest echipament, chiar și Paris Hilton? (Râsete) Dați-vă seama!

Dar am și unele vești proaste pentru voi, oameni buni. Asta nu-i pentru unul din patru. E pentru patru din patru. Nu sunt echipați corespunzător pentru secolul XXI. Evoluția nu ne-a pregătit pentru asta. Nu avem lățimea de bandă necesară, iar cei ce spun că au o zi bună, sunt perfect în regulă, sunt mai nebuni decât restul dintre noi. Vă voi arăta unde ar putea exista câteva scăpări în evoluție. Bine, permiteți-mi să vă explic. Eram oameni primitivi — (Râsete) — cu milioane de ani în urmă şi ne-am simțit brusc amenințați de un prădător, da? — (Râsete) — Am fi -- Mulțumesc. Sunt desenele mele. (Râsete) Mulțumesc foarte mult. Vă mulțumesc. Mulțumesc. (Aplauze) Mulțumesc. Oricum, ne-am fi umplut de adrenalină și cortizon și apoi am fi ucis sau am fi uciși, am mânca sau am fi mâncați și apoi ne-am dezumfla brusc și am reintra în normal. OK. Problema e în prezent, cu omul modern — (Râsete) — Când ne simțim în pericol, ne umplem de-asemenea cu substanțele noastre chimice dar, pentru că nu putem ucide poliția rutieră — (Râsete) — sau consuma agenți imobiliari, combustibilul se acumulează în corp, astfel că suntem în alertă continuă, o stare constantă. Și aici s-a mai întâmplat un lucru. Circa 150.000 de ani în urmă, când limba a apărut, am început să punem cuvinte în această alertă continuă. N-a fost doar: „Oh Doamne, un tigru cu dinți-sabie” ci a fost brusc: „Oh Doamne, n-am trimis acel e-mail. Oh Doamne, sunt prea grasă. Oh Doamne, toți își dau seama că-s prost. N-am fost invitat la petrecerea de Crăciun!” Deci există această bandă sâcâitoare care se tot repetă, care te înnebunește. Vedeți unde-i problema? Ceea ce pe vremuri vă liniștea acum vă duce la nebunie. Îmi pare rău că eu trebuie să vă dau vestea proastă, dar cineva trebuie să o facă. Animalele de companie sunt mai fericite decât noi. (Râsete) (Aplauze) Deci, pisicuța, miau, miau, fericită, fericită; oamenii sunt duși. (Râsete) Duși de-acasă.

Dar dacă nu vorbim despre chestiile astea și nu învățăm ce să facem cu viața noastră, nu vom fi unul din patru. Vom fi patru din patru într-adevăr bolnavi la departamentul de la etaj. Și, dacă tot suntem aici, am putea, vă rog, să încetăm cu stigmatizarea? Vă mulțumesc. (Aplauze) (Aplauze) Vă mulțumesc.