Roz Savage: De ce traversez Pacificul vâslind

Salut, numele meu este Roz Savage și traversez oceane vâslind. Acum patru ani am traversat Atlanticul singură și, de atunci, am parcurs două din trei etape în traversarea Pacificului, de la San Francisco la Hawaii și din Hawaii la Kiribati. Și maine, voi părăsi această barcă ca să zbor înapoi la Kiribati pentru a continua cu cea de-a treia și ultima etapă a traversării Pacificului vâslind. Cumulat, voi fi vâslit peste 8.000 mile (aproximativ 13.000 km), voi fi făcut peste 3 milioane de lovituri de vâslă și voi fi petrecut mai mult de 312 zile singură în largul oceanului, pe o barcă de 23 picioare (7 metri). Aceasta mi-a creat o relație foarte aparte cu oceanul. Avem una din acele povești cu un pic de dragoste și ură. Ceea ce simt față de el seamănă puțin cu ce simțeam față de o profesoară de matematică foarte severă pe care am avut-o la școală. Nu îmi plăcea de ea întotdeauna, însă o respectam. Și m-a învățat al naibii de multe. Așa că azi aș vrea să împărtășesc cu voi câteva dintre aventurile mele de pe ocean și să vă spun câte ceva din ce m-au învățat, și din cum cred că putem prelua unele din acele lecții şi să le aplicăm în cazul acestei provocări ecologice cu care ne confruntăm acum.

Acum poate unii dintre voi vă gândiți "Stai puțin. Ea nu prea arată ca un vâslaș al oceanelor. Nu ar trebui să fie cam atât de înaltă și cam atât de lată, și poate să arate puțin ca tipii ăștia?" Veți observa că ei toți au ceva ce eu nu am. Nu ştiu la ce vă gândiți, dar mă refer la barbă. Și indiferent cât de mult timp am petrecut în largul oceanului, tot nu am reușit să-mi las și eu o barbă onorabilă. Și sper ca lucrurile să rămână așa.

Pentru mult timp nu am crezut că pot trăi o mare aventură. Povestea pe care mi-o spuneam era aceea că aventurierii arată așa. Nu aveam figura potrivită pentru acest rol. Eu credeam că ei sunt ei și noi suntem noi, și că eu nu sunt una dintre ei. Așa că timp de 11 ani m-am conformat. Am făcut ce se aștepta de la oameni de condiția mea. Lucram într-un birou în Londra pe post de consultant de management. Și cred că am știut din prima zi că aceasta nu era slujba potrivită pentru mine. Dar acel tip de condiționare pur și simplu m-a ținut acolo atâția ani, până am ajuns la 35 de ani și m-am gândit, "Știi, de întinerit nu mai întineresc Simt ca am un scop în viața asta și nu știu care este acela, dar sunt sigură ca nu este consultanța în management".

Așa că, trecem rapid peste câțiva ani. Trecusem prin câteva schimbări. Pentru a încerca să răspund la întrebarea referitoare la ceea ce ar trebui să fac cu viața mea, într-o zi m-am așezat și mi-am scris două versiuni ale necrologului, cea pe care mi-o doream, o viață plină de aventuri, și cea către care mă îndreptam în realitate și care era o viață drăguță, normală, plăcută, dar care nu era ceea ce îmi doream să fiu până la sfârșitul vieții. Voiam să trăiesc o viață de care sa fiu mândră. Și îmi amintesc că mă uitam la cele două versiuni ale necrologului meu și că mă gândeam, "O Doamne, sunt pe calea total greșită. Dacă trăiesc în continuare la fel ca acum, pur și simplu nu voi ajunge acolo unde vreau să fiu în cinci sau zece ani, sau la sfârșitul vieții". Am făcut câteva schimbări, am renunțat la unele obiceiuri din vechea mea viață, și, printr-un mic salt logic, am decis să traversez Oceanul Atlantic vâslind.

(Râsete)

Traseul de traversare a Atlanticului vâslind se întinde de la Insulele Canare până la Antigua. Are aproape 3.000 mile (aproximativ 5.000 km). Și s-a dovedit a fi cel mai dificil lucru pe care l-am făcut vreodată. Bineînțeles că dorisem să ies în afara zonei mele de confort, dar ceea ce uitasem să iau în considerare era că a ieși din zona de confort este, prin definiție, extrem de inconfortabil. Și nici sincronizarea mea nu era grozavă. 2005, când am traversat Atlanticul, a fost anul Uraganului Katrina. În Atlanticul de Nord au fost mai multe furtuni ca niciodată, de când s-a început documentarea lor. Și destul de devreme pe parcurs acele furtuni au început să-și facă simțită prezența.

Și patru dintre vâslele mele s-au rupt înainte ca eu să fi ajuns măcar la jumătatea traversării. Vâslele nu ar trebui să arate astfel. Dar ce poți să faci? Ești în mijlocul oceanului. Vâslele sunt singurele tale mijloace de propulsare. Așa că a trebuit să mă uit în jurul bărcii și să îmi imaginez ce aș putea folosi pentru a repara aceste vâsle ca să pot merge mai departe. Astfel am găsit un cârlig de undiță și banda mea izolatoare de încredere și am înfipt cârligul în vâsle pentru a le ranforsa. Apoi, când și asta a cedat, am retezat osiile de la roțile scaunului de rezervă și le-am folosit. Când și acelea au cedat, am canibalizat una dintre vâslele rupte. Nu fusesem niciodată bună la reparat lucruri atunci când trăiam vechea mea viață, dar este uitmitor cât de inventiv poți deveni când ești în mijlocul oceanului și există o singură cale pentru a ajunge pe partea cealaltă.

Și vâslele au devenit într-un fel un simbol al atâtor moduri în care am depășit ceea ce credeam că-mi sunt limitele. Am suferit de tendinită la umeri și de răni de la apa de mare pe fund. Am dus o adevărată luptă psihologică, fiind complet copleșită de dimensiunile provocării și înțelegând că, dacă continuam să mă deplasez cu două mile pe oră 3.000 mile aveau să-mi ia foarte, foarte mult timp. Au fost atâtea dăți când am crezut că am atins acea limită, dar nu aveam altă variantă decât să merg înainte și să încerc să îmi dau seama cum aveam să ajung pe partea cealaltă fără să înnebunesc.

Și în cele din urmă, după 103 zile în larg am ajuns în Antigua. Nu cred că am fost vreodată mai fericită în întreaga mea viață. Era puțin ca atunci când termini un maraton și ieși de la încarcerare și câștigi un Oscar - toate combinate. Eram euforică. Și văzând toți oamenii aceia venind să mă întâmpine și stând de-a lungul vârfurilor de stâncă și aplaudând și ovaționând, m-am simțit ca o stea de cinema. Era absolut minunat. Și am învățat cu adevărat că pe cât de mare e provocarea, pe atât de mare este sentimentul împlinirii atunci când o duci la bun sfârșit.

Acesta ar fi un bun moment să ne luăm un moment de respiro pentru a răspunde câtorva dintre cele mai frecvente întrebări despre vâslitul pe ocean care v-ar putea trece prin minte. Numărul unu dintre întrebările care îmi sunt puse: Ce mănânci? Câteva mese deshidratate, dar în principal încerc să mănânc mult mai multe mâncăruri neprocesate. Astfel îmi cultiv propriii germeni de fasole. Mănânc fructe și batoane de nuci, multe nuci și alune, și în general sosesc cu aproximativ 14 kilograme în minus la celălalt capăt. Întrebarea numărul doi: Cum dormi? Cu ochii închiși. Haha. Presupun că ceea ce vreți să spuneți este: Ce se întâmplă cu barca cât dorm? Ei bine, îmi planific ruta în așa fel încât să plutesc în sensul vânturilor și al curenților cât dorm. Într-o noapte bună, cred că cel mai bun record personal a fost de 11 mile (17 km) în direcția bună. Cea mai rea noapte - 13 mile (20 km) în direcția greșită. Asta înseamnă o zi proastă la muncă. Ce port pe mine? În mare, o șapcă, mănuși de vâslit și un zâmbet sau o încruntătură, după cum am mers în noaptea dinainte, în direcția bună sau cea greșită. Și multă cremă de protecție solară. Mă însoțește vreo barcă de suport? Nu. Sunt complet autonomă în larg. Nu văd pe nimeni în toată perioada când sunt pe mare, în general. Și, în cele din urmă: sunt nebună? Ei bine, vă voi lăsa pe voi să judecați.

Astfel, cum poți face ceva mai grozav decât să traversezi Atlanticul vâslind? Normal, decizi să traversezi Pacificul vâslind. Ei bine, și eu care crezusem că Atlanticul e mare, dar Pacificul este foarte, foarte mare. Cred că avem tendința să-l subestimăm puțin pe hărțile noastre obișnuite. Nu știu sigur dacă noi britanicii am inventat această viziune asupra lumii, dar bănuiesc că noi am facut-o pentru că noi suntem acolo, chiar la mijloc. Și am tăiat Pacificul în două și l-am aruncat în cele două colțuri îndepărtate ale lunii, pe când, dacă te uiți pe Google Earth, așa arată Pacificul. Cam acoperă jumătate din planetă. Poți vedea doar puțin din America de Nord aici sus și o fâșie din Australia acolo jos. Este cu adevărat mare. 65 milioane de mile pătrate (peste 100 milioane km pătrați). Și dacă l-ai traversa vâslind în linie dreaptă ar însemna aproape 8.000 mile (aproximativ 13.000 km). Din nefericire, bărcile cu vâsle rareori merg în linie dreaptă. Până când ajung în Australia, dacă ajung în Australia, voi fi vâslit probabil 9 sau 10.000 mile (15 - 16.000 km) în total.

Și, pentru că nimeni cu mintea întreagă nu ar vâsli pe lângă Hawaii fără să facă o escală, am decis să împart această foarte mare aventură în trei segmente. Prima încercare nu a mers așa de bine. În 2007 am avut oarecum involuntar un antrenament de răsturnare a bărcii de trei ori în 24 ore. Era oarecum ca și cum ai fi în mașina de spălat. Barca s-a hodorogit puțin, și eu la fel. Am scris despre asta pe blog. Din păcate, cineva cu un mic complex al eroului a decis că această domniță era în pericol și avea nevoie să fie salvată. Am aflat de asta pentru prima dată atunci când avionul gărzii de coastă a apărut deasupra mea. Am încercat să le spun să plece. Am avut o mică înfruntare a voințelor. Am pierdut și am fost ridicată în aer. Îngrozitor, cu adevărat îngrozitor. A fost unul dintre cele mai urâte sentimente din viața mea. Să fiu ridicată pe acel scripete în elicopter și să mă uit în jos la bărcuța mea de încredere zbătându-se în valurile de 20 picioare și să mă întreb dacă o voi mai vedea vreodată. Așa că a trebuit să demarez o foarte costisitoare operațiune de salvare și să aștept încă nouă luni până să mă pot întoarce din nou în largul oceanului.

Dar ce poți face? De cazi de nouă ori, te ridici de 10. Deci, anul următor, am ieşit și, din fericire, de această dată am ajuns cu bine în Hawaii. Dar nu a fost lipsită de aventuri nedorite. Mi s-a stricat filtrul de apă, doar cea mai importantă piesă a echipamentului pe care-l am pe barcă. Alimentat de panourile mele solare, acesta colectează apă sărată și o transformă în apă dulce. Dar nu reacționează foarte bine atunci când este imersat în apa oceanului, iar asta este exact ceea ce i s-a întâmplat. Din fericire ajutorul era în preajmă.

Mai era o altă barcă neobișnuită acolo în același timp, făcând ceea ce făceam și eu, aducând la cunoștința publicului existența petecului de gunoi al Pacificului de Nord, acea zona din Pacificul de Nord cu o suprafață de două ori cât Texasul, cu aproximativ 3.5 milioane de tone de gunoi în ea, circulând în centrul acelui vârtej al Pacificului de Nord. Așa că, pentru a-și susţine punctul de vedere, acești tipi își construiseră barca realmente din plastic aruncat la gunoi, 15.000 de sticle de apă goale legate împreună sub forma a două pontoane. Mergeau foarte încet. Pe de o parte, avuseseră o mică întârziere. Au fost nevoiți să acosteze pe Insula Catalina la scurt timp după ce părăsiseră Long Beach deoarece capacele tuturor sticlelor de apă se desfăceau, și ei începeau să se scufunde. Așa că, a trebuit să tragă la mal și să înfileteze toate capacele.

Dar, chiar în perioada când mă apropiam de sfârșitul rezervelor mele de apă, din fericire, rutele noastre se intersectau. Ei rămâneau fără mâncare, eu rămâneam fără apă. Așa că ne-am făcut legătura prin telefonul prin satelit și am stabilit să ne întâlnim. Și ne-a luat aproape o săptămână ca să ne intersectăm cu adevărat. Eu înaintam cu jenant de mica viteză de 1.3 noduri, și ei înaintau cu doar puțin mai puțin jenanta viteză de 1.4 . Eram ca doi melci într-un dans de împerechere. Dar, în cele din urmă, am reușit să ne întâlnim și Joel a sărit în apă, ne-a prins un mare și frumos mahi mahi (specie de pește din zona insulelor Hawaii), care a fost cea mai bună mâncare pe care o mâncasem de, oo, cel puțin trei luni.

Din fericire, cel pe care-l prinsese el în ziua aceea era mai bun decât cel pe care-l prinsesm eu cu câteva săptămâni mai devreme. Când l-au deschis pe acesta, au descoperit că avea stomacul plin de plastic. Și asta este o veste cu adevărat proastă deoarece plasticul nu este o substanță inertă. Își eliberează chimicalele în carnea bietei viețuitoare care l-a mâncat, și când apărem și noi și mâncăm acea biată viețuitoare atunci încep să se acumuleze toxine și în corpul nostru. Așa că există consecințe extrem de palpabile pentru sănătatea umană.

Și în cele din urmă am ajuns în Hawaii încă în viață. Și anul următor am pornit în cea de-a doua etapă a Pacificului, din Hawaii până jos în Tarawa. Veți observa un lucru în ceea ce privește Tarawa; este situată foarte jos. Este acea mică fâșie verde la orizont, fapt ce-i face foarte agitați în privinţa creșterii apei oceanelor. Acesta este un necaz mare pentru acești oameni. Ei nu au nicio înălțime de pământ mai înaltă de 6 picioare deasupra nivelului mării. Și ca un rezultat al intensificării evenimentelor meteorologice extreme cauzate de schimbarea climei, ei se așteaptă ca mai multe valuri să pătrundă până la ei peste reciful protector dimprejur și să contamineze rezerva de apă dulce. Am avut o întâlnire cu președintele lor, care mi-a povestit despre strategia lui de salvare pentru țara sa. El se așteaptă ca în următorii 50 de ani, suta de mii de persoane care locuieşte aici să fie nevoiți să se mute în Noua Zeelandă sau Australia. Și asta m-a făcut să mă gândesc cum m-aș simți dacă Marea Britanie ar urma să dispară sub valuri. Dacă locurile în care m-am născut și am mers la școală și m-am căsătorit, dacă toate acele locuri ar urma pur și simplu să dispară pentru totdeauna, cât de - la propriu - îngropată m-aș simți.

Peste foarte puțin timp, voi porni către Australia. Și dacă reușesc, voi fi prima femeie care a vâslit vreodată singură întreaga traversare a Pacificului. Și încerc să folosesc acest fapt pentru a aduce mai multă lumină asupra problemelor de mediu, pentru a-i contura oceanului o față umană. Dacă Atlanticul a însemnat o călătorie interioară. de descoperire a propriilor capacități, atunci poate că Pacificul a fost o călătorie exterioară, pentru a înțelege cum pot folosi cariera interesantă pe care mi-am ales-o pentru a fi de folos lumii, și cum pot lua câteva din lucrurile pe care le-am învățat acolo în larg și cum le pot aplica la situația în care se află omenirea acum.

Cred că sunt probabil trei puncte cheie aici. Primul este legat de poveștile pe care ni le spunem nouă înșine. Pentru atât de mult timp mi-am spus că nu aș putea trăi o aventură pentru că nu sunt înaltă de 1.80 m și atletică și cu barbă. Şi apoi, povestea s-a schimbat. Am aflat că oamenii traversaseră oceanele vâslind. Chiar l-am cunoscut pe unul dintre ei și …ea avea aproape aceeași înălțime ca și mine. Și deși nu am devenit mai înaltă, și nu mi-a crescut barbă, ceva s-a schimbat, dialogul meu interior s-a schimbat. Pentru moment, povestea colectivă pe care ne-o spunem nouă înșine este că avem nevoie de toate aceste lucruri, că avem nevoie de petrol. Dar dacă pur și simplu am schimba acea poveste? Chiar avem alternative, și avem puterea liberului arbitru pentru a alege acele alternative, pe acelea sustenabile pentru a crea un viitor mai verde.

Al doilea punct cheie este despre acumularea acțiunilor mici. Am putea crede că orice facem ca indivizi este doar o picătură într-un ocean, că nu poate să conteze. Dar contează. În general, nu ne-am băgat în încurcătura asta prin intermediul unor dezastre mari. Da, au existat episoadele de tip Exxon Valdez și Cernobâlurile, dar în general a fost o acumulare a deciziilor greșite a miliarde de indivizi zi după zi, an după an. Și, prin aceeași metodă, putem întoarce roata. Putem începe prin a lua decizii mai bune, mai înțelepte, mai sustenabile. Și când facem asta, nu suntem doar o persoană. Tot ceea ce facem se răspândește pe principiul valurilor concentrice. Alți oameni vor vedea când ești la coadă la supermarket și scoți sacoșa de cumpărături reutilizabilă. Poate dacă începem cu toții să procedăm așa, putem face să devină inacceptabil social să accepți plastic la coada de la casă. Acesta este doar un exemplu. Aceasta este o comunitate globală.

Celălalt punct cheie: este vorba despre asumarea responsabilității. Pentru o perioadă atât de lungă din viața mea, mi-am dorit ceva care să mă facă fericită. Credeam că, dacă am casa perfectă, mașina perfectă, sau bărbatul perfect în viața mea, atunci aș putea fi fericită, dar atunci când am făcut exercițiul scrierii necrologului, chiar m-am maturizat puțin în acel moment și am înțeles că trebuia să-mi creez propriul viitor. Nu puteam doar să aștept pasivă ca fericirea să vină și să mă găsească. Și bănuiesc că sunt o ecologistă egoistă. Plănuiesc să fiu pe aici pentru o bună vreme, și când voi avea 90 de ani, vreau să fiu fericită și sănătoasă. Și este foarte dificil să fii fericit pe o planetă care este devastată de foamete și secetă. Este foarte dificil să fii sănătos pe o planetă unde am otrăvit solul și marea și aerul.

Așa că, în curând, voi lansa o nouă inițiativă numită Eco-Eroi. Și ideea este ca toți Eco-Eroii noștri să facă cel puțin un gest verde pe zi. Este gândit puțin ca un joc. Și vom face o aplicație de iPhone din asta. Tot ce vrem este să creăm o atitudine conștientă pentru că, bineînțeles, schimbarea unui bec nu va salva lumea dar acea atitudine, acea atitudine conștientă care te face să schimbi becul sau să-ți iei cana de cafea refolosibilă, aceasta este cea care ar putea schimba lumea.

Cred că suntem într-un moment istoric foarte important. Noi avem posibilitatea de a alege. Am fost binecuvântați sau blestemați, cu liberul arbitru. Putem alege un viitor mai verde. Și putem ajunge acolo dacă vâslim cu toți împreună și o luăm vâslă cu vâslă.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)