Rory Stewart: De ce democrația e importantă

Micuțul Billy merge la școală. În clasă, profesoara întreabă: „Cu ce se ocupă tatăl tău?” Micuțul Billy răspunde: „Tata cântă la pian într-un club de opium.” Profesoara sună părinții și spune: „Billy ne-a povestit azi ceva șocant. Susține că dvs. cântați la pian într-un club în care se consumă opium.” Tatăl răspunde: „Regret. Am mințit. Dar cum pot spune unui copil de 8 ani că tatăl lui e politician?” (Râsete)

Eu însumi sunt politician. Într-adevăr, când întâlnesc un străin și în final îmi dau în vileag profesia, se uită la mine ca la ceva între șarpe, maimuță și iguana, iar în final îmi dă sentimentul că ceva nu-i în ordine. După 400 de ani de maturizare a democrației, colegii din Parlament îmi par, ca indivizi, impresionant, tot mai educați, mai energici, mai informați, și totuși plutește un sentiment adânc de dezamăgire. Colegii mei din Parlament includ, în noua formație, doctori de familie, oameni de afaceri, profesori, distinși economiști, istorici, scriitori, ofițeri de armată, de la colonei la sergenți-major de regiment. Cu toate acestea, când pășim sub arcul de piatră din stradă simțim că însemnăm mai puțin decât suma calităților noastre, simțim că ne-am diminuat profund.

Asta nu-i o problemă doar în Anglia. E o problemă în toată lumea dezvoltată și în țările cu venit mijlociu. Uitați-vă la membrii Parlamentului din Jamaica. Îi întâlnești și sunt adesea absolvenți la Oxford, Harvard sau Princeton. Totuși, mergi în centrul metropolei Kingston și vezi o imagine deprimantă, prezentă în orice țară mijlocie din lume: un peisaj sumbru de clădiri arse și pe jumătate abandonate. Situația e aceeași de 30 de ani. În 1979-1980, puterea a trecut de la liderul jamaican, fiul unui academician absolvent la Oxford și consilier al reginei, la unul cu doctorat în economie de la Harvard. Peste 800 de oameni au murit pe străzi în violențe legate de traficul de droguri.

Acum 10 ani, promisiunea democrației părea extraordinară. George W. Bush, în discursul anual adresat în fața Congresului în 2003 a susținut cu convingere că democrația e forța care va învinge majoritatea bolilor din lume. Pentru că guvernele democratice își respectă oamenii și își respectă vecinii, libertatea va aduce pace. Academicieni distinși susțineau în același timp că democrațiile aveau o serie incredibilă de beneficii. Aduceau prosperitate, securitate, depășeau violențele tribale, asigurau că statele nu vor mai adăposti teroriști.

Și de atunci, ce s-a întâmplat? Am fost martori la crearea de guverne democratice în Irak, Afganistan, care n-au avut niciunul dintre aceste beneficii. În Afganistan, de exemplu, n-am avut doar una sau două alegeri, ci trei alegeri prezidențiale și parlamentare. Și ce descoperim? Descoperim o societate civilă înfloritoare, legi viguroase și securitate bună? Nu. În Afganistan găsim un sistem judiciar slab și corupt, o societate civilă limitată și ineficientă, o mass-media care începe să se ridice, dar un guvern deloc agreat, perceput a fi profund corupt, o lipsă de securitate șocantă, cumplită. În Pakistan și multe țări din Africa subsahariană, la fel, democrația și alegerile sunt compatibile cu guverne corupte, cu state instabile și periculoase. Când stau de vorbă cu oamenii — îmi amintesc o conversație în Irak cu un grup care m-a întrebat dacă răscoala ce se desfășura în fața noastră, o gloată mare care devasta o clădire oficială, era un semn al noii democrații. Am simțit aceeași nedumerire în aproape fiecare dintre țările în curs de dezvoltare în care am fost, și într-o măsură e valabil și pentru noi.

Ei bine, care-i răspunsul? Ar trebui să renunțăm la democrație? Bineînțeles că nu. Ar fi absurd să ne angajăm din nou în acțiuni ca cele din Irak și Afganistan și să ne trezim deodată într-o situație în care am impune orice altceva decât un sistem democratic. Orice altceva ar fi contrar propriilor noastre valori, contrar celor ce luptă, contrar propriilor noastre interese. Îmi amintesc, de exemplu, că în Irak am trecut printr-o perioadă în care simțeam că ar trebui să mai amânăm democrația. Am trecut printr-o perioadă în care simțeam că lecția învățată în Bosnia era că alegerile ținute prea devreme aduceau cu sine violență sectariană și partide extremiste, așa că în Irak, în 2003, am luat decizia să nu fie alegeri timp de doi ani. Trebuia investit în educația alegătorilor. Trebuia investit în democratizare. Rezultatul a fost că am găsit o grămadă de oameni în fața biroului meu — asta-i o fotografie făcută de fapt în Libia, dar am văzut aceeași scenă în Irak: oameni strigând și cerând alegeri. Iar când i-am întrebat: „De ce nu-i bun consiliul provizoriu? De ce nu-s buni oamenii pe care i-am ales? Există un șeic sunit, există un șeic şiit, există şapte lideri ale celor șapte triburi majore, este un creştin, există un sabian, Există reprezentanți femei; fiecare partid politic e reprezentat în acest Consiliu. De ce nu-s buni cei pe care i-am ales?” Au răspuns: „Nu oamenii pe care i-ați ales sunt problema.” „Problema e că i-ați ales voi.” N-am întâlnit în Afganistan, nici în comunități izolate, pe nimeni care să nu vrea să aibă un cuvânt de spus în alegerea celor ce-i guvernează. Nici în cele mai îndepărtate cătune n-am întâlnit săteni care să nu vrea să voteze.

Deci, în ciuda statisticilor dubioase, în ciuda faptului că 84% din britanici consideră politica degradată, și chiar dacă am fost în Irak și am făcut un sondaj în 2003 și am întrebat ce sistem politic preferă, răspunsurile fiind că 7% voiau USA, 5% voiau sistemul din Franța, 3% cel din Marea Britanie, și 40% doreau Dubai, care nu-i un stat democratic, ci o monarhie minoră prosperă, trebuie să recunoaștem că democrația e o valoare pentru care ar trebui să luptăm. Ca să reușim, trebuie să renunțăm la argumentele instrumentale. Să nu mai spunem că democrația contează din cauza celorlalte lucruri pe care le aduce. Sau că drepturile omului contează din cauza celorlalte lucruri pe care le aduce, sau că drepturile femeilor contează pentru anumite beneficii. De ce n-ar trebui să apelăm la aceste argumente? Pentru că sunt periculoase. Dacă spunem, de ex., tortura e rea pentru că nu extrage informații bune, sau spunem că vrem drepturile femeii pentru că stimulează creșterea economică prin dublarea forței de muncă, te expui într-un mod în care guvernul din Coreea de Nord poate spune: „Noi reușim să extragem informații bune din tortura aplicată în momentul de față”, sau guvernul Arabiei Saudite să spună: „Creșterea noastră economică e mai bună decât a voastră, deci poate n-avem nevoie de programul pentru drepturile femeilor.”

Esența democrației nu e instrumentală. Nu echivalează cu lucrurile pe care le aduce. Ideea de bază nu constă doar în asigurarea legislației efective și prospere, și nici în garantarea păcii interne și externe. Esența democrației e intrinsecă. Democrația contează pentru că reflectă ideea de egalitate și ideea de libertate. Reflectă un aer de demnitate individuală. Ideea că fiecare individ ar trebui să aibă vot egal în alcătuirea guvernului său.

Dacă vrem să facem democrația din nou viguroasă, dacă suntem gata s-o revitalizăm, trebuie să ne implicăm într-un nou proiect al cetățenilor și politicienilor. Democrația nu-i doar a problemă de structură. E o stare a minții. E o activitate. Și parte a acelei activități e onestitatea. După această conferință, merg la un program de radio numit „Orice întrebare”, iar ce veți observa la politicienii de la aceste programe radio e că niciodată nu admit că nu știu răspunsul la o întrebare. Indiferent care ar fi. Dacă-i întrebi despre reducerile de taxe pentru cei ce au copii, despre viitorul pinguinilor din sudica Anctartidă sau despre contribuția construcțiilor din Chongqing la dezvoltarea sustenabilă a captării carbonului, vor avea un răspuns. Trebuie să încetăm să pretindem că suntem ființe atotștiutoare. Politicienii trebuie să învețe, de asemenea, că ocazional promisiuni care s-au făcut alegătorilor nu pot fi îndeplinite, sau poate că n-ar trebui să le îndeplinim.

Al doilea lucru pe care ar trebui să-l facem e să înțelegem geniul societății noastre. Societățile noastre n-au fost niciodată așa educate, energice și sănătoase, n-au știut niciodată așa mult, n-au făcut așa mult, și apare un geniu local peste tot. Unul dintre motivele pentru care nu mai ținem banchete în săli imense în care suntem înconjurați de pereți cu portrete de regi încoronați, întreaga dramă s-a jucat în acest spațiu unde regelui Angliei i s-a tăiat capul. De ce ne-am îndepărtat de spații ca acesta spre primării, tot mai mult spre energiile oamenilor de care trebuie să ne folosim.

Asta poate însemna diferite lucruri în diferite țări. În Anglia poate însemna să privim la francezi, să învățăm de la francezi, alegând primari pe post în sistem comunitar francez. În Afganistan, ar putea însemna, în loc de concentrarea pe alegerile prezidențiale și parlamentare, să ne fi concentrat pe constituția afgană de la bun început, echivalând cu alegeri locale de guvernatori provinciali.

Dar pentru ca astea să meargă, onestitatea în limbaj, democrația locală nu e ceva ce fac politicienii. E ceva ce fac cetățenii. Pentru ca politicienii să fie onești, publicul trebuie să le permită să fie onești, iar media, intermediarul dintre politicieni și public, trebuie să permită politicienilor să fie sinceri. Dacă vrem ca democrația locală să înflorească, trebuie ca fiecare cetățean activ și informat să se angajeze.

Cu alte cuvinte, dacă vrem ca democrația să fie reconstruită, viguroasă și vibrantă, nu e suficient ca publicul să învețe să aibă încredere în politicieni, ci și poiticienii trebuie să învețe să aibă încredere în public. Vă mulțumesc mult! (Aplauze)