Robert Gupta: Între muzică și medicină

(Muzică) (Aplauze)

Vă mulţumesc. (Aplauze) Mulţumesc. Mă simt privilegiat să fiu aici.

Acum câteva săptămâni am văzut un video pe YouTube cu o congresmană, Gabrielle Giffords, în fazele timpurii ale recuperării ei după unul din acele gloanţe groaznice. Acesta i-a intrat prin emisfera cerebrală stângă şi i-a compromis zona lui Broca, centrul vorbirii din creier. Şi la această şedinţă Gabby lucra cu un logoped şi se lupta să pronunţe unele dintre cele mai de bază cuvinte şi se poate vedea cum devine din ce în ce mai devastată până când, în final, izbucneşte în lacrimi şi începe să plângă fără niciun cuvânt, în braţele terapeutului. Şi după câteva momente terapeutul încearcă o altă abordare şi încep să cânte împreună, şi Gabby începe să cânte printre lacrimi, şi se poate auzi clar cum pronunţă cuvintele unei melodii ce descrie ceea ce simte, şi cântă, cu o notă descendentă ea cântă „Să strălucească, să strălucească, să strălucească." Acesta este un memento puternic şi zguduitor al felului cum frumuseţea muzicii are capacitatea de a vorbi acolo unde cuvintele se termină, în acest caz luat ad-litteram.

Văzând acest video cu Gabby Giffords, mi-am amintit de munca lui Dr. Gottfried Schlaug, unul din oamenii de ştiinţă proeminenţi ce studiază muzica şi creierul, la Harvard, iar Schlaug propune o terapie numită Terapia Intonării Melodice devenită acum foarte populară în terapia prin muzică. Schlaug a constatat că pacienţii cu AVC care erau afazici nu puteau alcătui propoziţii de două-trei cuvinte, dar totuşi puteau cânta versurile unei melodii, fie că era „Mulţi ani trăiască!" sau melodia favorită de Eagles sau Rolling Stones. Şi după 70 de ore de lecţii intensive de cântat, a constatat că muzica putea literalmente să refacă circuitele neuronale ale pacienţilor şi să creeze un centru al vorbirii omolog în emisfera dreaptă pentru a compensa emisfera stângă afectată.

La 17 ani l-am vizitat pe Dr. Schlaug în laboratorul său şi într-o după-masă m-a condus prin cele mai noi cercetări despre muzică şi creier, arătându-mi cum muzicienii au o structură cerebrală fundamental diferită faţă de ne-muzicieni, cum muzica şi ascultatul muzicii pot pur şi simplu pune în funcţiune întregul creier, de la cortexul prefrontal până în spate la cerebel, cum muzica devine o modalitate neuropsihiatrică de a ajuta copiii cu autism, persoanele care se luptă cu stres, anxietate sau depresie, cum pacienţii cu Parkinson avansat constată că tremuratul şi ţinuta caracteristică li se ameliorează când ascultă muzică şi cum pacienţii în ultimul stadiu de Alzheimer, a căror demenţă e atât de înaintată, încât nu-şi mai recunosc familia, pot distinge o piesă a lui Chopin la pian, piesă pe care au învăţat-o în copilărie.

Dar am avut un motiv ascuns pentru care l-am vizitat pe Gottfried Schlaug şi anume că eram la răscruce de drumuri, încercând să aleg între muzică şi medicină. Tocmai absolvisem facultatea şi lucram ca cercetător asistent la laboratorul lui Dennis Selkoe, studiind boala lui Parkinson la Harvard şi îndrăgostisem de neurologie. Vroiam să devin chirurg, un doctor ca Paul Farmer sau Rick Hodes, astfel de neînfricaţi ce merg în locuri ca Haiti sau Etiopia şi lucrează cu pacienţi cu SIDA cu tuberculoză rezistentă la medicamente sau cu copii desfiguraţi de cancer. Vroiam să devin acel medic al Crucii Roşii, acel medic fără frontiere. Pe de altă parte, am cântat la vioară toată viaţa.

Pentru mine, muzica era mai mult decât pasiune. Era obsesie. Era ca oxigenul. Am avut norocul să studiez la Juilliard School în Manhattan şi să debutez cu Zubin Mehta şi orchestra filarmonicii israeliene în Tel Aviv şi s-a aflat că Gottfried Schlaug a studiat orga la Conservatorul din Viena, dar a renunţat la dragostea pentru muzică pentru a-şi urma cariera în medicină. Şi în acea după-masă a trebuit să-l întreb: „Cum de aţi decis aşa?"

Iar el a spus că şi acum uneori şi-ar dori să se poată întoarce să cânte la orgă aşa cum făcea pe vremuri şi că în cazul meu medicina putea să aştepte, dar vioara pur şi simplu nu. După alţi doi ani de studiu al muzicii m-am decis să încerc imposibilul înainte de a da examenul de admitere la medicină - MCAT şi de a intra la medicină ca un bun băiat indian, pentru a deveni următorul Dr. Gupta. (Râsete) Am decis să încerc imposibilul, m-am prezentat la o audiţie la onorata Filarmonică din Los Angeles. A fost prima mea audiţie şi, după trei zile de interpretare în spatele unui paravan, mi s-a oferit locul în orchestră. Era ca un vis. Era un vis nesperat să cânt într-o orchestră, să interpretez în faimoasa sală de concerte Walt Disney, într-o orchestră dirijată acum de faimosul Gustavo Dudamel, dar, mult mai important pentru mine, să fiu în mijlocul unor muzicieni şi mentori care au devenit noua mea familie, noul meu leagăn muzical.

După un an am întâlnit un muzician care studiase şi el la Juilliard, care m-a ajutat profund să-mi găsesc propria voce şi să-mi cizelez identitatea de muzician. Nathaniel Ayers a fos contrabasist la Juilliard, dar avusese o serie de episoade psihotice pe la 20 de ani. A fost tratat cu torazină în Bellevue, sfârşind să trăiască fără adăpost pe străzile din Skid Row din Los Angeles cu 30 de ani mai târziu. Povestea lui Nathaniel a devenit o torţă pentru sprijinul celor fără adăpost şi a celor cu probleme de sănătate mintală din întreaga SUA, aşa cum a fost prezentată în cartea şi filmul „The Soloist", dar eu i-am devenit prieten şi profesor de vioară, şi i-am spus că oriunde ar avea vioara sa şi oriunde aş avea-o pe e mea, i-aş da o lecţie de interpretare.

De câte ori îl vedeam pe Nathaniel pe Skid Row, constatam cum muzica avea puterea să-l aducă înapoi chiar din cele mai întunecate momente, din ceea ce părea a fi pentru ochiul meu neantrenat debutul unui episod schizofrenic. Cântând pentru Nathaniel, muzica a căpătat un înţeles mai adânc. Acum era comunicare, o comunicare în care cuvintele dăduseră greş, o comunicare a unui mesaj care pătrundea mai adânc decât cuvintele, care se înregistra la un nivel primar fundamental în psihicul lui Nathaniel, venind ca o adevărată ofrandă muzicală din partea mea. M-am surprins ofensat de faptul că cineva ca Nathaniel a putut fi vreodată fără adăpost pe Skid Row datorită bolii sale mentale, totuşi câte alte zeci de mii erau doar pe Skid Row, cu poveşti la fel de tragice, care nu vor avea niciodată vreo carte sau vreun film făcut despre ei, ce-i va lua de pe străzi? Chiar în mijlocul acestei crize, simţeam cumva că spiritul muzicii m-a ales pe mine atunci când, poate într-un sens naiv, simţeam că Skid Row avea nevoie de cineva ca Paul Farmer, nu de încă un interpret de muzică clasică ce cânta pe Bunker Hill.

Dar într-un final Nathaniel mi-a demonstrat că, dacă doresc cu ardoare schimbarea, dacă vreau să fie altfel, aveam deja instrumentul perfect pentru asta, că muzica era puntea de legătură dintre lumea mea şi a sa.

Un citat frumos al compozitorului romantic german Robert Schumann zicea: „A trimite lumină în întunecimea inimii oamenilor, asta e datoria unui artist." E un citat cu adevărat zguduitor deoarece însuşi Schumann suferea de schizofrenie, sfârşindu-şi viaţa într-un azil. Inspirat de ceea ce am învăţat de la Nathaniel, am format o orchestră pe Skid Row numită Simfonia Străzii, pentru a aduce lumina muzicii în cele mai întunecate locuri, interpretând pentru cei fără adăpost şi bolnavii mental din refugii şi spitale, pe Skid Row, interpretând în faţa veteranilor de război cu tulburări de stres post-traumatic, şi a celor încarceraţi, şi a celor declaraţi criminali bolnavi mintal.

După unul din concertele noastre de la Patton State Hospital din San Bernardino, o femeie a venit la noi cu faţa scăldată în lacrimi. Era paralizată şi tremura, avea acel zâmbet minunat zicând că nu mai ascultase niciodată muzică clasică, nu credea că îi va plăcea, niciodată nu auzise o vioară, dar auzind această muzică a fost parcă ar fi auzit razele de soare, că nimeni nu-i vizita niciodată şi că pentru prima dată în şase ani, când ne-a auzit cântând, s-a oprit din tremurat fără medicamente.

Brusc, ne-am dat seama că, prin aceste concerte, departe de scenă, departe de reflectoare, departe de fracuri, muzicienii devin canale de producere a unor extraordinare beneficii terapeutice ale muzicii asupra creierului, pentru un auditoriu care niciodată n-ar avea acces în această sală, niciodată n-ar avea acces la muzica noastră. La fel cum medicina are datoria să vindece mai mult decât părţile constituente ale corpului, puterea şi frumuseţea muzicii transcende „E"-ul din mijlocul preaiubitului nostru acronim. Muzica transcende frumuseţea estetică. Sincronismul sentimentelor pe care le trăim când ascultăm o operă de Wagner sau o simfonie by Brahms, sau muzică de cameră de Beethoven ne face să ne amintim de umanitatea noastră comună, împărtăşită, conştiinţa adâncă comună, conştiinţa empatică care, după cum afirmă neuropsihiatrul McGilchrist, e puternic înrădăcinată în emisfera noastră dreaptă. Iar pentru cei ce trăiesc în condiţii inumane din cauza bolii mentale, fără adăpost sau încarcerați, muzica şi frumuseţea ei le oferă o şansă de a transcende lumea din jurul lor, de a-şi aminti că încă au abilitatea de a trăi ceva frumos şi că umanitatea nu i-a uitat. Şi scânteia acelei frumuseţi, a acelui umanism se transformă în speranţă şi ştim că, fie că alegem calea muzicii, fie a medicinei, e primul lucru pe care trebuie să-l implementăm în comunităţile noastre, în auditoriul nostru, dacă vrem să le insuflăm vindecarea din interior.

Aş dori să închei cu un citat de John Keats, poetul romantic englez, un citat faimos pe care, sunt sigur, toţi îl cunoaşteţi. Şi Keats a renunţat la cariera în medicină pentru face poezie, dar a murit când a fost cu un an mai în vârstă decât mine. Keats a spus aşa: „Frumuseţea e adevăr şi adevărul frumuseţe. Asta e tot ce ştii pe Pământ şi tot ce trebuie să ştii." (Muzică) (Aplauze)