Robert Ballard despre explorarea oceanelor

Prima întrebare este aceasta. Ţara noastră are două programe de explorare. Unul dintre ele este NASA, cu misiunea de a explora Universul necunoscut, de a explora cerurile, locul în care toţi vrem să mergem dacă suntem norocoşi Iar rezultatul este Sputnik, şi Saturn şi alte manifestări ale explorării spaţiului. Există şi un alt program într-o altă agenţie din guvernul nostru, de explorare a oceanelor. Se numeşte NOAA, Administraţia Naţională a Oceanelor şi a Atmosferei Iar întrebarea mea este aceasta -- "De ce ignorăm oceanele?" Iată și motivul meu, sau mai degrabă iată de ce pun această întrebare. Dacă am face o comparaţie între bugetul anual al NASA pentru explorarea spaţiului, acel buget anual, ar acoperi fondurile NOAA pentru a explora oceanele, timp de 1600 de ani. De ce? De ce ne uităm în sus? Pentru că e raiul? Iar iadul este acolo jos? E o problemă ce ţine de cultură? De ce le e teamă oamenilor de ocean? Sau pur şi simplu presupun că oceanul este doar un loc întunecat şi mohorât ce nu are nimic de oferit?

Vă voi duce într-o călătorie de 16 minute pe 72% din suprafaţa planetei, așa că puneți-vă centurile de siguranță. Şi ceea ce vom face, este să ne scufundăm în lumea mea. Și aș vrea să încerc să vă transmit următoarele lucruri. Le voi spune chiar acum, în caz că voi uita -- tot ceea ce vă voi prezenta nu exista în manuale atunci când eu mergeam la şcoală. Mai mult decât atât, nu exista nici măcar în cursurile universitare. Sunt geofizician, şi asfel erau cărţile mele despre ştiinţa pamântului pe când eram student, încât trebuia să dau un răspuns greşit ca să iau o notă de 10. Aveam obiceiul să ridicularizăm deriva continentală. Era ceva de care râdeam. Am învăţat despre ciclul geosinclinal al lui Marshall Kay, ceea ce e o mare prostie. În contextul actual era o mare prostie, dar era legea geologiei, plăci tectonice verticale. Toate lucrurile pe care le vom vedea astăzi din explorările şi descoperirile oceanice au fost mai mult descoperiri făcute din greşeală. Cele mai multe făcute din greşeală. Căutam ceva, şi am descoperit altceva. Şi tot ce veţi vedea astăzi reprezintă doar 0.1% din total, pentru că asta e tot ce am văzut.

Am o caracterizare. Aşa ar arăta planeta, daca am îndepărta toată apa. Vă dă impresia falsă că este o hartă. Nu este o hartă De fapt, am o altă versiune în biroul meu şi îi întreb pe oameni, "De ce există munţi în această zonă dar nu şi aici?" Iar ei spun, "Păi, nu ştiu E o zonă de fracturare? Este o zonă fierbinte?" Nu, nu, este singurul loc explorat. Mare parte a emisferei sudice este neexplorată. Existau mai multe echipaje de explorare în acele zone în timpul Căpitanului Cook, decât acum. Este incredibil. Şi acum, vom începe explorarea celor 72 de procente ale planetei, pentru că este chiar naiv să credem faptul că toate resursele se află pe uscat.

(Râsete)

Este ridicol. Tot timpul avem impresia că cineva trebuie să câştige în dauna celorlalţi. Vom lua din altă parte, acesta e motto-ul. Cred doar în a îmbogăţi economia. Şi ignorăm aşa de multe lucruri, 72% din planetă. Şi cum voi indica puţin mai încolo în prezentare, 50% din suprafaţa SUA se află sub apă. 50% din ţara pe care o deţinem, asupra căreia avem jurisdicţie legală, avem toate drepturile să facem tot ce dorim, se află sub apă şi avem hărţi mai bune ale planetei Marte decât acel 50%. De ce? Acum, voi începe explorările. Pe atunci -- defapt prima mea expediţie a fost pe când aveam 17 ani. A fost acum 49 de ani. Acum am 66. Am ieşit pe mare cu un vas şi aproape că am fost scufundaţi de un val puternic si gigant, eram prea tânăr pe atunci, aşa că mi s-a părut extraordinar! Eram un surfer la acea vreme, şi m-am gândit, "Uau, ce val incredibil!" Şi aproape că am scufundat vasul, dar am fost încântat de organizarea expediţiilor. Şi în ultimii 49 de ani am realizat aproximativ 120 de expediţii, şi încă le mai fac.

Dar în vremurile acelea, singurul mod de a ajunge pe fundul mării era să intrii într-un submarin, un submarin foarte mic, şi să te duci pe fund. M-am scufundat în diferite tipuri de submersibile. Alvin, Sea Cliff şi Cyana, şi pe toate submersibile de mare adâncime pe care le avem, adică în jur de 8. De fapt, într-o zi bună, avem cam 4-5 oameni la adâncimea medie a pământului -- 4-5 oameni din miliardele de oameni pe care le avem. Aşa că este foarte greu să ajungem acolo fizic. Dar eram încântat, şi anii facultăţii au fost marcaţi de începuturile studierii plăcilor tectonice. Şi am realizat că cel mai mare lanţ muntos de pe Pământ se află sub mare.

Riftul oceanic este ca şi cusătura de pe o minge de baseball. Aceasta este o proiecţie Mercator. Dar dacă o punem pe o arie de proiecţie egală, vedem că riftul ocupa 23% din suprafaţa totală a Pamântului. Aproape un sfert din planeta noastră e un singur lanţ muntos şi nici măcar nu l-am atins decât după ce Neil Armstrong si Buzz Aldrin au ajuns pe Lună. Am fost pe Lună, am jucat golf acolo, înainte de a merge pe cea mai mare formațiune de pe planeta noastră. Iar interesul nostru pentru acest lanţ muntos, ca şi geologi, nu era doar pentru dimensiunea impresionantă ce domina planeta, ci pentru rolul ce-l joacă în geneza învelişului terestru. Pentru că de-a lungul axei riftului oceanic unde crusta plăcilor se separă. Şi ca un organism viu, îl desfaci în două sângele topit se revarsă, se ridică pentru a vindeca rana din astenosferă, se întăreşte, formează un ţesut nou şi se deplasează în lateral.

Dar nimeni nu a coborât în locaţia propriu-zisă, la graniţa creaţiei cum îi spunem noi -- în Valea Despicată -- până când un grup de 7 oameni dintre noi ne-am înghesuit în submarinele noastre mici în vara lui 1973/1974 şi am fost primii oameni ce am intrat în zona văii Marelui Rift. Am coborât în valea riftului, totul este exact, cu o singură excepţie -- este beznă totală. Este o beznă totală pentru că fotonii nu pot ajunge la adâncimea medie a oceanului, care este de 3.600m. În valea riftului este aprox. 2700m. Marea parte a planetei nu simte căldura Soarelui. Marea parte a planetei se află în întuneric permanent. Din acest motiv, fotosinteza nu are loc în adâncul mărilor. Datorită absenţei fotosintezei nu există nici plante, iar ca rezultat, există foarte puţină viaţa în această lume subacvatică. Sau cel puţin aşa credeam. Și astfel, în expediţiile noastre iniţiale am fost concentraţi absolut pe explorarea graniţelor creaţiei, uitându-ne la manifestările vulcanice ce se întindeau pe 67,600 km. Pe această lungime de 67,600 km se desfăşoară zeci de mii de vulcani activi. Zeci de mii de vulcani activi. Sunt de 100 de ori mai mulţi vulcani activi pe fundul oceanelor decât pe uscat. Este deci o regiune fenomenal de activă, nu este doar un loc plictisitor şi întunecat. Este un loc extrem de animat. Şi este apoi deschis spre explorare.

Dar ne confruntam cu o problema ştiinţifică specifică pe atunci. Nu puteam întelege de ce exista un munte sub tensiune. În teoria plăcilor tectonice, ştiam că plăcile ce se ciocnesc, avea şi logică, se zdrobesc una de cealaltă, crusta se va îngroşa, şi apoi ridica. De aceea găsim scoici pe Everest. Nu a fost o inundaţie, au fost împinse acolo. Înţelegeam munţii sub compresie, dar nu puteam întelege de ce aveam munţi sub tensiune. Nu ar trebui să existe. Până când unul din colegi a spus, "Mi se pare că arată precum o zonă termală, iar riftul mid-oceanic trebuie să fie o curbă de răcire. Atunci ne-am decis, "Hai să aflăm". Am făcut un set de teste termice. Totul avea sens, exceptând faptul că în jurul axei, nu era destulă căldura. Era cald, dar nu era destul de cald. Ne-am gândit atunci la mai multe ipoteze, exită omuleţi verzi acolo jos care o fură. Se întâmplă tot felul de lucruri acolo jos. Dar singurul lucru logic era existenţa izvoarelor termale. Trebuie să existe izvoare termale.

Am făcut o expediţie cu scopul de a descoperi căldura ce lipsea. Am mers de-a lungul acestui lanţ muntos, într-o zonă a riftului din Galapagos, şi am găsit această căldură ce lipsea. A fost extraordinar. Aceste coşuri imense. Imense coșuri gigant. Am mers la ele cu submersibilul. Am vrut să luam temperatura, am introdus aparatul de măsura, ne-am uitat la el -- depăsea scara instrumentului. Pilotul a făcut o observaţie excelentă: "Arde!"

(Râsete)

Apoi am realizat că instrumentele sunt făcut din acelaşi material -- puteau să se topească. Dar s-a dovedit că temperatura de ieşire era de 340 grade C, suficient pentru a topi plumbul. Aşa arată unul real pe coama Juan de Fuca. Ceea ce vedeţi este o incredibilă orgă compusă din chimicale ce ies din ocean. Tot ceea ce vedeţi aici se găseşte şi în comerţ -- cupru, plumb, argint, zinc şi aur. Aşa că bogăţiile se găsesc şi pe fundul oceanului, şi există depozite uriaşe de metale grele în acest lanţ muntos. Descoperim cantităţi imense de minereu în acest lanţ muntos, dar asta e nimic pe lângă ce am descoperit. Am descoperit o abundenţă a vieţii într-o lume care nu ar fi trebuit să existe. Viermi tubulari gigantici, de câţiva metri lungime. A trebuit să-mi folosesc până și propria vodkă pentru conservare pentru că nu aveam formaldehidă. Am găsit depozite imense de scoici aşezate pe pietre goale -- scoici mari, şi când le-am desfăcut, nu arătau a scoici. Iar când le-am secţionat, nu aveau anatomia unei scoici. Nici gură, nici intestine, nici sistem digestiv. Corpul lor era în totalitate acoperit de un alt organism, o bacterie, care a reuşit să reproducă procesul de fotosinteză în întuneric printr-un proces ce acum îl numim chimiosinteză. Nimic nu era în manuale. Nimic în manualele noastre. Nu ştiam de existenţa acestui sistem natural. Nici nu o presupuneam. Am dat peste el, căutând căldura lipsă.

Am vrut să accelerăm acest proces. Am vrut să scăpăm de acest dute-vino cu submarinul. Adâncimea medie a oceanului de 3.600 m, două ore şi jumătate ca să ajungi la servici dimineaţa. Două ore şi jumătate ca să ajungi acasă. Cinci ore pe drum. Trei ore pe fundul oceanului, distanţa medie parcursă -- un km şi jumătate.

(Râsete)

Într-un lanţ muntos de 67,600 km. Foarte mare sigurantă a slujbei, dar nu cele mai bune condiții. Am început aşadar lucrul la o nouă tehnologie de teleprezenţă folosind sisteme robotice pentru a mă replica, ca să nu mai fac aceste drumuri. Am introdus asta în explorările noastre, şi am continuat să facem descoperiri fenomenale cu noua tehnologie robotică. Din nou, căutând altceva, mutându-ne dintr-o parte în alta a riftului mid-oceanic. Oamenii de ştiinţă erau în afara orelor de muncă şi au descoperit forme de viaţă incredibile. Au găsit noi forme de viață nemaîntâlnite până atunci. Dar ceea ce e mai important, au descoperit edificii pe care nu le-au înţeles. Nu aveau niciun sens. Nu erau deasupra unei camere de magmă. Nu ar trebui să fie acolo. Aşa că i-am spus "Oraşul Pierdut".

Oraşul Pierdut era caracterizat de aceste formaţiuni calcaroase incredibile şi bazine inversate. Uitaţi-vă la asta. Cum faci aşa ceva? Asta e apă ce stă invers. Am coborât acolo, am luat o probă şi am măsurat pH-ul. pH-ul era de 11, şi totuşi, avea bacterii pe bază de chimiosinteză ce trăiau în ea şi în acest mediu extrem. Iar găurile hidrotermale erau într-un mediu acid. Tocmai la capătul opus într-un mediu alcalin la un pH de 11, viaţa există. Viaţa este mult mai creativă decât ne-am fi imaginat vreodată. Din nou, descoperită din greşeală. Cu doar doi ani în urmă lucrând în preajma orașului Santorini, unde lumea se bronzează pe plaje, fără a fi știută de nimeni, într-un crater din apropiere unde am găsit sisteme fenomenale de găuri hidrotermice şi multe sisteme naturale Asta era la 3 km de locul unde oamenii mergeau la plajă şi nici măcar nu ştiau de existenţa acestui sistem. Din nou, ne oprim la marginea apei.

Recent, pe când ne scufundam în Golful Mexic, găsind ochiuri de apă de data aceasta nu inversate, ci normale. Bingo. Crezi că esti în aer, până când un peşte trece pe lângă tine. Te uiţi la ape sărate formate din diapire de sare. Lânga asta era metan. Nu văzusem niciodată vulcani de metan. În loc să dea afară lavă, dădeau afară baloane mari de metan. Aşa creau aceşti vulcani, şi erau râuri, nu de lavă, ci de nămol ce ieşea din pământ Nu mai văzusem asta înainte.

Continuând, există mai mult decât istorie naturală pe fundul oceanului. Istorie umană. Descoperirea Titanicului de către noi. Realizarea faptului că oceanul este cel mai mare muzeu de pe pământ. Conţine mai multă istorie decât toate muzeele de pe uscat împreună. Şi cu toate acestea, abia acum îl descoperim. Găsim o stare de conservare. La 5000m a fost Bismarck. Apoi am găsit Yorktown-ul. Oamenii întreabă tot timpul, "Aţi găsit vasul care trebuie?" Scria Yorktown pe pupă.

(Râsete)

Mai recent, am găsit şi istorie antică. Câţi marinari au avut în antichitate o zi proastă? Milioane. Am descoperit acestea de-a lungul rutelor comerciale antice acolo unde nu ar fi trebuit să existe. Aceast vas s-a scufundat cu 100 de ani înaintea naşterii lui Hristos. Acesta s-a scufundat pe când transporta un templu Roman prefabricat. Iar acesta s-a scufundat pe vremea lui Homer, în 750 î.H. Mai recent, explorăm şi Marea Neagră. Pentru că nu există oxigen, este cel mai mare rezervor de oxigen sulfurat de pe pământ. Epavele sunt perfect conservate. Toate detaliile lor sunt perfect conservate. Începem să le escavăm. Ne aşteptăm să le scoatem într-o condiţie perfectă cu ADN-ul lor. Să ne uităm la gradul de conservare. Uitaţi-vă la condiţia acelor artifacte. Încă se vede mierea cum curge. Când au căzut, le-au izolat. Acest vas s-a scufundat cu 1500 de ani în urmă.

Din fericire, am fost capabili să convingem Congresul. Începem să facem lobby. Recent am furat un vas de la Marina Americană. Okeanos Explorer în misiune. Misiunea ei este cât se poate de bună. Misiunea ei esta să meargă acolo unde nimeni nu a mers încă pe această planetă. Am vazut-o ieri, este în Seattle.

(Aplauze)

Va fi lansată pe Internet în vara aceasta, şi îşi va începe misiunea de explorare. Dar nu avem nicio idee ce vom găsi când vom merge acolo cu tehnologia noastră. Dar cu siguranţa va merge spre America necunoscută. Aceasta este America ce se află sub apă. Tot acel albastru este al nostru, şi totuşi, precum spuneam, mai ales în teritoriile din partea vestică, nu avem hărţi. Nu avem hărţi ale acestor regiuni. Avem hărţi ale Venusului, dar nu şi a teritoriilor din vest. Nu avem nicio idee ce vom descoperi. Nicio idee. Vom descoperi a epavă antică feniciană în zona Braziliei, sau o nouă formaţiune stâncoasă, o nouă vietate. Vom opera explorările ca într-un spital de urgenţă.

Vom conecta centrul de comandă prin intermediul unei legături prin satelit la o nouă clădire din cadrul Universităţii din Rhode Island, numită Interspace Center. De acolo vom naviga ca dintr-un submarin nuclear, două echipe, pe rând, 24 de ore pe zi. O descoperire este făcută, acea descoperire este văzută instantaneu în centrul de comandă o secundă mai târziu. Avem şi conexiune prin internet -- noua autostradă ce leagă întreg Internetul şi arată precum un drum de pământ pe autostrada informaţiei -- cu o bandă de 10 gigabits. Vom merge în zone despre care nu ştim nimic. Este ca o mare foaie goală pe planeta noastră. O vom acoperi în câteva ore, şi apoi vom distribui hărţile către marile universităţi. Se pare că 90% din toate cunoştiinţele despre oceane în această ţară se află în cadrul a 12 facultăţi. Putem construi apoi un centru de comandă. Este un loc retras la Universitatea din Washington. Vorbeşte cu pilotul. E la peste 5000 de mile distanţă dar este la comandă.

Marea frumuseţe este că putem să implicăm şi copiii. Putem să-i implicăm. Ei pot urmări această expediţie. Am început un program -- Unde eşti Jim? Jim Young care a pus bazele programului denumit Jason Project. Apoi am început un program cu "Boys and Girls Clubs of America" pentru utilizarea explorărilor şi a impresiei puternice lăsate de explorarea pe viu, pentru a-i motiva şi stimula şi a le da ceea ce pentru care ei sunt pregătiți deja. Nu aş lăsa un adult să-mi conducă robotul. Nu au destulă experienţă cu jocurile. Dar las un copil fără permis să preia comanda vehiculului.

(Aplauze)

Pentru că vrem să creăm. Vrem să creem şcoala viitorului. Competiţia este acerbă şi trebuie să motivăm, şi toate acestea se realizează. Câştigi sau pierzi un inginer sau un cercetător până în clasa a 8-a. Competiţia se termină în clasa a 8-a -- nu atunci începe. Trebuie să nu fim mândri doar de universităţile noastre. Trebuie să fim mândri şi de şcolile generale. Şi când vom aveam cele mai bune şcoli generale din întreaga lume, vom aveam cei mai buni copiii în acel sistem. Pentru că aceasta e ceea ce vrem. Aceasta e ceea ce vrem. Aceasta este o fată tânără, şi nu se uită la un meci de fotbal, nu se uită la un meci de baschet. Se uită la explorări în timp real de la kilometri distanţă, şi e impresionată de ceea ce vede. Şi când impresionezi în felul acesta, poţi să înveţi. Poţi pune aşa de multă informaţie în acea minte, este complet deschisă.

(Aplauze)

Acesta, sper, va fi un viitor inginer sau un viitor cercetător în lupta pentru adevăr. Întrebarea mea finală -- de ce nu ne îndreptăm spre ocean? De ce avem programe pentru construirea de habitate pe Marte, şi avem programe pentru colonizarea Lunii, dar nu avem un program pentru colonizarea propriei noastre planete? Tehnologia este disponibilă.

Va mulţumesc.

(Aplauze)