Robert Legato: Arta de a ului

Am lucrat la un film numit „Apollo 13” şi atunci am descoperit ceva legat de cum funcţionează creierul nostru. Funcţionează astfel: când suntem plini de entuziasm, groază sau afecţiune, asta ne schimbă percepţia asupra lucrurilor. Se schimbă ce vedem şi ce ne amintim. Ca un experiment, pentru că mi-am dat sarcina descurajatoare de a recrea lansarea rachetei Saturn V pentru acest film, pentru că am îndrăznit, am avut emoţii, aşa că aveam nevoie de un experiment, să aduc un grup de oameni într-o cameră de proiecţii şi să rulez acest material de arhivă. Am vrut pur şi simplu să aflu ce îşi amintesc oamenii, ce a fost memorabil pentru ei? Ce ar trebui să reproduc? Ce ar trebui să emulez?

Acesta este materialul pe care l-am arătat. Am descoperit că, din cauza naturii materialului şi a faptului că făceam acest film, totul era emoţionant, amintirile noastre legate de semnificaţia lansării pentru noi şi toate aceste lucruri. Când am arătat materialul şi i-am întrebat imediat după proiecţie ce credeau despre el, care au fost scenele memorabile, au numit altele. Se gândeau la mişcările camerei. Au spus diferite lucruri. Cadrele erau combinate iar eu eram curios. La ce naiba v-aţi uitat acum câteva minute şi de unde aţi scos descrierea asta? Am descoperit că nu ar trebui să copiez ce au văzut ei, ci ce îşi amintesc.

Ăsta e materialul cu lansarea, bazat pe notiţe, întrebând oamenii ce cred. Combinaţia de cadre diferite şi toate acestea puse laolaltă au creat conştientul lor colectiv, cum îşi amintesc că arăta, nu cum arăta de fapt. Asta am creat pentru „Apollo 13”.

(Zgomote de lansare)

Ce vedeţi acum este întâlnirea diferitor oameni, a diferitor amintiri, inclusiv a mea, şi o tratare mai liberă a subiectului. Am filmat tot cu obiective scurte, ca să pară că eşti aproape de acţiune, dar cadrele erau similare celor filmate cu obiective lungi, care îţi dau ideea de distanţă, aşa că practic făceam ceva care să-ţi amintească de ceva ce nu mai văzuseși înainte. (Muzică) Vă voi arăta apoi la ce anume aţi reacţionat de fapt.

(Muzică)

Tom Hanks: Salut, Houston, aici Odyssey. Ne bucurăm să vă vedem din nou. (Aclamaţii) (Muzică)

Rob Legato: Îmi imaginez că mă aplaudă pe mine.

(Râsete)

Acum sunt într-o parcare. E un spaţiu mic, iar eu recreez lansarea cu extinctoare, foc, am ceară pe care o arunc în faţa obiectivului pentru a arăta ca gheaţa, deci dacă ai crezut chestiile pe care ţi le-am arătat, toate la care ai reacţionat, care te-au emoţionat sunt complet false. Găsesc asta fascinant.

În cazul ăsta, aici e punctul culminant al filmului. şi greutatea a constat în luarea modelului aruncarea lui din elicopter şi filmarea lui. Asta-i tot ce am făcut. Aici sunt eu filmând, sunt un operator mediocru, am obţinut impresia de verosimil urmărind racheta până jos şi dând impresia de limită, încercam cu disperare să ţin totul în cadru. Apoi am ajuns la următorul lucru. Am avut un consultant NASA care era astronaut, fusese în câteva misiuni Apollo 15. Era acolo pentru a verifica aspectele tehnice. Cineva s-a gândit că e nevoie de asta.

(Râsete)

Nu ştiu de ce, dar s-au gândit.

El, erou, astronaut, noi toţi entuziasmaţi, iar eu mi-am permis să spun că unele dintre cadre nu sunt chiar atât de proaste. Ne simţeam destul de bine în legătură cu asta, aşa că l-am adus acolo, el trebuia să verifice ce facem şi să ne dea nota zece. I-am arătat câteva cadre la care lucram şi am aşteptat reacţia la care speram. Asta am primit. (Muzică) (Zgomote de lansare) I-am arătat aceste două cadre, apoi el mi-a spus cum i s-a părut.

(„E greşit.”) (Râsete)

OK. (Râsete) La asta visezi.

(Râsete)

S-a întors spre mine şi mi-a zis „O rachetă nu ar fi concepută niciodată aşa. Nu ar putea sa urce în timp ce braţele de susţinere cad. Îţi imaginezi ce tragedie s-ar putea întâmpla? Nu se proiectează o racheta aşa.” Se uita la mine. Nu ştiu dacă ai observat, dar eu sunt tipul din parcare ce recreează unul dintre cele mai impresionante momente cu extinctoare.

(Râsete)

Nu o să mă cert cu tine. Eşti astronaut, un erou, iar eu sunt din New Jersey, aşa că...

(Râsete)

O să-ţi arăt o filmare. O să-ţi arăt o filmare iar tu să-mi spui ce crezi. Atunci am obţinut reacţia pe care o doream.

I-am arătat asta. Este materialul original în care apărea el. Acesta e Apollo 15. Asta era misiunea lui. I-am arătat asta şi reacţia lui a fost interesantă.

(„Şi asta e greşită.”) (Râsete)

Ceea ce am intuit din asta e că el îşi amintea totul diferit. Îşi amintea de un sistem de schele perfect sigur, de o lansare în perfectă siguranţă, deoarece el stătea într-o rachetă care avea o tracţiune de 45.000 de kg, construită de cel care a oferit cel mai puţin. Spera să funcţioneze.

(Râsete) (Aplauze)

Îşi amintea pe dos.

Ron Howard s-a întâlnit cu Buzz Aldrin, care nu era la filmări, aşa că nu ştia că noi trucaserăm materialul filmat, aşa că a răspuns cum mă aşteptam. O să pun materialul.

Ron Howard: Buzz Aldrin a venit la mine şi mi-a zis: „Hei, am văzut nişte cadre din filmarea lansării pentru prima dată. În ce pivniţă le-aţi găsit? I-am zis: Nicio pivniţă, Buzz, am generat totul din nimic.

A zis: E bun. Îl putem folosi?

(Explozie) (Sigur!) (Râsete)

RL: Cred că e un mare american.

(Râsete)

„Titanicul”, dacă nu ştiaţi povestea, nu se sfârşeşte bine.

(Râsete)

Jim Cameron a fotografiat adevăratul Titanic. Practic a anulat suspendarea neîncrederii, deoarece a fotografiat obiectul real cu un submersibil Mir, de fapt, două, care s-au scufundat pînă la epava reală, iar el a creat acest material filmat foarte tulburător. Este frumos şi stârneşte atâtea emoţii, însă n-a putut fotografia tot. Pentru a spune povestea, a trebuit să umplu golurile, ceea ce e cam înfricoşător, pentru că trebuia să recreez unul după altul evenimentele de atunci şi eram singurul care putea să rateze totul în acel moment.

Ăsta e materialul fotografiat de Cameron, emoţionant şi uluitor. O să-l las să ruleze ca să puteţi absorbi detaliile şi vă voi descrie reacţiile mele când l-am văzut prima dată. Am simţit cum creierul meu vroia să vadă totul revenit la viaţă. Am vrut automat să văd acest vas magnific în culmea gloriei şi invers am vrut să nu-l văd în culmea gloriei, adică să mă întorc la cum arată.

Am inventat un efect pe care o să vi-l arăt, pe care l-am încercat şi care-i inima filmului pentru mine. De asta am vrut să fac filmul, să creez lucrurile pe care le-am creat.

O să vă arăt. Un alt lucru interesant este ce emoţii exprimă când te uiţi la el. Iată scene neprelucrate, câteva cadre. Când aţi văzut materialul, aşi văzut de fapt asta: nişte tipi care răsturnau un vas şi micuţele submersibile Mir care sunt de mărimea unor mingi de fotbal erau filmate în semi-obscuritate. Jim a coborât trei mile, iar eu m-am depărtat cu vreo trei mile de studioul de filmare şi am fotografiat asta într-un garaj.

Emoţiile pe care le exprimi şi lucrurile la care te uiţi aveau aceeaşi încărcătură, aceeaşi esenţă obsedantă pe care o are materialul filmat de Jim şi mi s-a părut atât de fascinant cum creierele noastre, odată ce credem că ceva e real, transferă tot ce simţim despre asta, această însuşire, şi este total artificial. Este un truc, deşi pentru tine nu pare. Am descoperit că asta e un lucru interesant de explorat şi folosit şi m-a dus la următorul efect pe care o să vi-l arăt, un fel de tranziţie magică, încercam practic să fac audienţa să lege efectul, aşa că pentru ei a devenit o experienţă fluidă, nu arătam interpretarea mea, ci vă arătam ce vroiaţi să vedeţi. Următorul cadru, după ăsta - Vedeţi ce am făcut.

Dacă sunt două submersibile în acelaşi cadru, le-am filmat, căci altfel de unde ar veni camera? Când a filmat Jim, era doar un submarin, deoarece el fotografia din celălalt. Nu-mi mai amintesc dacă eu sau Jim am făcut asta. O să zic că Jim, pentru că are nevoie de încurajări.

(Râsete)

OK. Acum tranziţia pentru Titanic. La asta mă refeream când am vrut să trec Titanicul, ca prin magie, dintr-o stare în alta. O să rulez scena o dată.

(Muzică)

Am vrut să se topească practic în faţa voastră.

Gloria Stuart: A fost ultima dată când Titanicul a văzut lumina zilei.

RL: Am avut, de fapt, un test în sala de proiecţii unde am urmărit locul unde mă uitam sau unde ne uitam şi bineînţeles privim cei doi oameni de pe etravă şi la un moment dat schimb periferia cadrului şi devine o navă ruginită. Am rulat asta în fiecare zi şi am descoperit momentul precis în care încetez să-i privesc şi încep să observ restul şi momentul în care privirea s-a mutat a fost marcat în cadru. În momentul mutării privirii, am început imediat să-i modific, aşa că acum nu-ţi dai seama când începe şi când se termină. Vă mai arăt o dată. (Muzică) Practic asta se face cu ajutorul a ceea ce creierul face pentru noi în mod natural, imediat ce muţi centrul atenţiei, ceva se schimbă. Am lăsat eşarfa, pentru că trebuia să fie un cadru fantomatic, de parcă erau încă pe epavă. Acolo au fost îngropaţi pentru totdeauna.

Sau ceva de genul ăsta. Am inventat asta.

(Râsete)

Întâmplător, a fost ultima dată când am văzut lumina zilei. A fost mult de lucru la film. (Râsete)

„Hugo” e un alt film interesant, deoarece filmul în sine e despre iluzii. E modul în care creierul e păcălit să vadă o persistenţă de imagine care creează un film. Ceea ce am făcut -- Sasha Baron Cohen este un actor comic foarte inteligent. El a vrut să aducă un omagiu farselor de tipul Buster Keaton şi a vrut ca proteza piciorului să-i rămână prinsă de un tren în mişcare. Foarte periculos, imposibil de făcut, mai ales în studio, pentru că nu aveam cum să mişcăm trenul care abia încăpea pe platou.

Să vă arăt scena. Am folosit trucul lui Serghei Eisenstein. Dacă ai o cameră ce se mişcă odată cu un obiect în mişcare, ce nu se mişcă apare ca şi cum s-ar mişca şi ceea ce se mişcă apare ca stând pe loc, aşa că acum vedeţi trenul care nu se mişcă deloc, doar podeaua se mişcă.

Ăsta e cadrul. Şi un mic clip cu ce vedeţi aici, e testul nostru, deci asta se vede de fapt. M-am gândit că e interesant, pentru că parţial omagiul adus de film este inventarea acestui truc genial care nu îmi aparţine. Mi-ar plăcea, însă el a fost inventat în 1910 sau aşa ceva. I-am spus lui Marty - e unul dintre lucrurile greu de înţeles până nu le vezi funcţionând - i-am spus ce vroiam să fac şi el a zis „Să văd dacă am înţeles. Chestia cu roţi? Aia nu se mişcă.”

(Râsete) (Aplauze)

„Şi chestia fără roţi, aia se mişcă.”

Exact. (Râsete)

Ceea ce mă aduce la următoarea şi ultima--

Marty nu o să vadă asta, nu? (Râsete) Nu se transmite în afară -- (Râsete)

Următorul exemplu e ceva care exemplifică teoria cadrului unic. Este un mod elegant de a povesti, mai ales dacă urmezi pe cineva într-o călătorie şi călătoria spune ceva despre personalitatea sa într-un mod concis. Am vrut să facem ceva bazat pe cadrul din „Goodfellas”, care e unul dintre cele mai bune, un film de Martin Scorsese, când camera îl urmăreşte pe Henry Hill pe parcursul unei plimbări de gangster prin Copacabana, având parte de un tratament special. Era stăpânul universului şi am vrut să-l facem pe Hugo să se simtă la fel, aşa că am creat acest cadru.

(Muzică) Acesta e Hugo. Ne-am gândit că dacă mişcăm camera odată cu el, am simţi ce înseamnă să fii acest băiat care e stăpânul universului său şi universul lui e în culise, în măruntaiele acestei gări prin care doar el se poate deplasa şi a trebuit să transmitem sentimentul că ăsta e firescul lui, viaţa lui de zi cu zi, aşa că ideea de a trage totul într-o singură scenă a fost foarte importantă. Am filmat în 3D, o cameră imensă care atârnă de un stâlp imens, aşa că scopul era recrearea unui cadru filmat cu amortizarea şocurilor şi să obţinem reacţia pe care o avem când privim cadrul din „Goodfellas”.

Acum veţi vedea cum am obţinut asta. Sunt cinci decoruri separate filmate la cinci intervale diferite cu doi băieţi diferiţi. Cel din stânga e unde se termină cadrul, cel din dreapta arată de unde se preia. Am schimbat băieţii. Am trecut de la Asa Butterfield, care e starul filmului, la dublura sa. (Muzică) N-aş spune cascador. Iată o instalaţie nebunească construită pentru asta. (Muzică) Acesta este al treilea decor şi apoi întrăm în altul. Ultimul moment al scenei e filmat cu amortizor. Restul a fost filmat de pe macarale şi chestii asemănătoare, pe parcursul a cinci decoruri diferite, cu doi băieţi diferiţi, temporizări diferite şi totul trebuia să pară ca făcând parte dintr-un singur cadru. Pentru mine a fost minunat, fiind cel mai apreciat cadru la care am lucrat. Am fost mândru când am terminat. Presupun că n-ar trebui să ne mândrim cu lucruri.

Am fost destul de mândru. M-am dus la un prieten şi i-am spus: Ştii, ăsta e cadrul cel mai apreciat dintre toate. Care crezi că a fost motivul?

El a zis: Pentru că nimeni nu ştie că ai avut vreo legătură cu el.

(Râsete)

Tot ce pot spune e că vă mulţumesc şi asta a fost prezentarea mea pentru voi. (Aplauze)

(Aplauze)