Unii dintre voi ați mai auzit povestea asta, dar, de fapt, e cineva în public care nu a mai auzit-o -- spusă în fața unui public, așa că acum sunt puțin mai emoționat decât de obicei când spun povestea asta. Mulți ani am fost fotograf. În 1978 lucram pentru Time Magazine și am primit o slujbă de trei zile ca să fotografiez copii „amerasiatici” -- copii ai căror tați erau soldați americani peste tot prin Asia de Sud-Est și care fuseseră abandonați. 40.000 de copii în toată Asia. Nu mai auzisem cuvântul „amerasiatic”. Am petrecut câteva zile fotografiind copii din diverse țări și, ca mulți alți fotografi și jurnaliști, mereu am sperat ca atunci când pozele mele vor fi publicate s-ar putea să influențeze cumva situația, nu doar să o documenteze.
Eram tulburat de ce văzusem și eram nemulțumit de articolul care a apărut, așa că m-am decis să îmi iau șase luni liber. Aveam 28 de ani. M-am hotărât să găsesc șase copii din țări diferite și să merg să petrec cu adevărat timp cu ei și să încerc să spun un pic mai bine povestea lor, decât o făcusem pentru Time Magazine. Pe parcusul scrierii poveștii am căutat copii care nu mai fuseseră fotografiați, iar Fundația Pearl Buck mi-a spus că lucrau cu mulți americani care donau bani ca să-i ajute pe acești copii. Iar cel care coordona Fundația Pearl Buck din Coreea mi-a spus că acolo era o fetiță de 11 ani, care era crescută de bunica ei. Și că bunica nu lăsase nici un occidental să o vadă. De fiecare dată când un occidental venea în sat, ea ascundea fetița. Evident că am fost intrigat pe loc. Am văzut poze cu ea și am vrut să merg să o văd. Iar tipul mi-a spus: „Nu ai nici o șansă. Bunica nu o să te lase -- știi tu, nu o să te lase niciodată să o cunoști pe fata asta pe care o crește.”
Am luat o translatoare cu mine și am mers în satul respectiv, am găsit-o pe bunică și am discutat cu ea. Și, spre surprinderea mea, mi-a dat voie să îi fotografiez nepoata. Și pentru că eu plăteam toată treaba asta, am întrebat-o pe translatoare dacă aș putea să rămân acolo săptămâna aia. Aveam un sac de dormit. Familia avea un șopron mic lângă casă, așa că am spus: „Pot să dorm seara aici, în sacul de dormit?” Și i-am spus micuței, pe care o chema Hyun Sook Lee, că dacă vreodată făcem ceva care să o stânjenească -- nu vorbea o boabă de engleză, deși arăta aproape ca o americancă -- trebuia doar să-și ridice mâna și să spună „stop”. Și eu m-aș fi oprit din pozat. Apoi translatoarea mea a plecat. Așa că am rămas acolo, fără să vorbesc coreeană, iar asta e din prima seară în care am cunoscut-o pe Hyun Sook. Mama ei trăia încă. Dar nu mama ei o creștea, ci bunica. Și ce m-a impresionat era cât de mult de iubeau cele două. Bunica o iubea mult pe fetița asta. Noaptea dormeau pe jos. În Coreea casele se încălzesc punând cărămizi sub podele, deci căldura radiază de dedesubt. Hyun Sook avea 11 ani.
După cum ziceam, am fotografiat mulți copii ca ea. De fapt, Hyun Sook a fost al cincilea copil pe care l-am găsit ca să-l fotografiez. Un fel de caracteristică generală a acestor copii era aceea că aveau traume psihologice din cauză că se făcea mișto de ei, erau ridiculizați, hărțuiți și respinși. Iar în Coreea mi se pare că a fost cel mai greu pentru acești copii. Și ce m-a impresionat de cum am cunoscut-o pe Hyun Sook a fost cât de sigură pe sine părea să fie, cât de fericită părea să se simtă în propria ei piele. Și țineți minte poza asta, deoarece o să vă arăt o altă poză mai târziu, dar vedeți cât de mult seamănă cu bunica ei, deși arată așa de occidentală. M-am hotărât să o urmez la școală. Asta e făcută în prima dimineață în care am stat cu ea. Asta e în drum spre școală. Asta e adunarea de dimineață din curtea școlii. Am observat că făcea pe clovnul. Când profesorii puneau o întrebare, era prima care să ridice mâna. Din nou, nu era deloc timidă sau retrasă și nu se comporta ca ceilalți copii pe care i-am fotografiat. Din nou, prima care merge la tablă ca să rezolve o problemă. A dat de bucluc pentru că îi șoptea celei mai bune prietene ale ei în timpul orei. Iar un alt lucru pe care i l-am spus prin intermediul translatoarei -- din nou, să zică „stop” -- era să nu mă bage în seamă. Iar ea chiar m-a ignorat complet în majoritatea timpului. Am observat că în pauze ea era fata care alegea cine urma să facă parte din echipa ei. De la bun început a fost evident că ea era liderul. Asta e pe drumul spre casă. Și, sus pe deal, e Coreea de Nord. Asta e de-a lungul zonei demilitarizate. De fapt, în fiecare noapte acopereau ferestrele ca să nu se vadă lumina, deoarece guvernul sud-coreean le spunea de ani buni că oricând s-ar putea trezi cu un atac din partea nord-coreenilor. Deci mereu era -- cu cât erai mai aproape de Coreea de Nord, cu atât era mai înfricoșător.
La școală îi făceam foarte des poze, iar ea le șoptea ceva prietenelor ei și apoi se uita la mine și zicea „stop”. Iar eu luam poziția de drepți, iar toate fetele râdeau. Era un fel de glumă. (Râsete) La sfârșitul săptămânii s-a întors și translatoarea mea, deoarece o rugasem să vină înapoi ca să pot să le mulțumesc oficial bunicii și lui Hyun Sook. Și, în timp ce bunica vorbea cu translatoarea, bunica a început să plângă. Am întrebat-o pe translatoare: „Ce se întâmplă? De ce plânge?” Și a vorbit cu bunica, după care au început și ei să-i apară lacrimi în ochi. Și am spus: „OK, ce am făcut, ce se întâmplă, de ce plânge toată lumea?” Și apoi translatoarea a spus: „Bunica zice că crede că e pe moarte și vrea să știe dacă vrei să o iei pe Hyun Sook cu tine în America.” Am spus: „Am 28 de ani, stau la hoteluri, și nu sunt căsătorit.” Adică, mă îndrăgostisem de fata asta, dar eu -- știți cum e, din punct de vedere emoțional aveam 12 ani. Dacă știți fotografi, gluma e că e cea mai subtilă formă de adolescență întârziată inventată vreodată -- „Îmi pare rău, trebuie să plec cu munca, dar mă întorc.” Și apoi nu te mai întorci niciodată.
Așa că am întrebat-o pe translatoare de ce zicea că e pe moarte. Pot să o duc la spital, pot să plătesc un doctor să vină să o vadă? Dar a refuzat orice ajutor. Așa că atunci când am mers afară, i-am dat translatoarei niște bani și i-am zis: „Te rog să te duci iar la ea și să vezi dacă nu poți face ceva.” Și i-am dat cartea mea de vizită bunicii. Și am spus: „Dacă într-adevăr vorbiți serios, voi încerca să găsesc o familie pentru ea.” Și imediat le-am trimis o scrisoare celor mai buni prieteni ai mei, din Atlanta, Georgia, care aveau un băiat de 11 ani. Prietenii mei au spus într-o zi din greșeală ceva legat de faptul că își doresc un alt copil. Deci, prietenii mei Gene și Gail nu mai primiseră vești de la mine de aproape un an. Și, dintr-odată, i-am sunat și le-am zis: „Sunt în Coreea și am cunoscut o fetiță extraordinară.” Și am zis: „Bunica crede că e bolnavă, dar cred că poate va trebui să o aducem și pe bunică.” Și am zis: „O să plătesc pentru --”, adică, aveam deja o imagine în minte. Oricum, am plecat. Iar prietenii mei au spus că își doreau mult să o adopte. Le-am spus: „Cred că aș speria-o prea tare pe bunică dacă i-aș scrie să-i spun că vreți să o adoptați. Vreau să merg să vorbesc eu cu ea.” Dar eram plecat cu serviciul. Mă gândeam că mă voi întoarce peste câteva săptămâni și o să vorbesc cu ea.
În ziua de Crăciun, eram în Bangkok cu un grup de fotografi când am primit o telegramă -- pe atunci primeai telegrame -- de la Time Magazine, în care scria că cineva din Coreea murise și că și-a lăsat copilul în grija mea. Știam despre ce e vorba? Nu le spusesem nimic din ce făceam, deoarece eram foarte supărat din cauza articolului pe care-l publicaseră. Așa că m-am întors în Coreea, în satul lui Hyun Sook, dar ea nu mai era colo. Iar casa în care am stat era goală. Era incredibil de rece. Nimeni din sat nu a vrut să-mi spună unde era Hyun Sook, deoarece bunica o ascunsese mereu de occidentali. Iar ei habar n-aveau ce mă rugase ea. Într-un final am găsit-o pe Myung Sung, cea mai bună prietenă a ei, cu care se juca în fiecare zi după ore. Iar Myung Sung, strânsă puțin cu ușa de mine și de translatoare, ne-a dat o adresă de la periferia orașului Seul. Am mers la acea adresă și am bătut la ușă și ne-a deschis un bărbat. Nu era o zonă prea drăguță a Seulului, iar străzile erau nepavate și pline de noroi. Am bătut la ușă și ne-a deschis Hyun Sook, care avea ochii injectați și părea să fie în stare de șoc, nu m-a recunoscut -- nu a dat nici un semn că m-ar recunoaște. Iar acest bărbat a venit la ușă și a întrebat ceva tăios în coreeană. Am întrebat-o pe translatoare: „Ce a zis?” Mi-a răspuns: „Vrea să știe cine ești.” I-am spus: „Păi, zi-i că sunt un fotograf.” Am început să-i explic cine eram, când m-a întrerupt. Ea mi-a zis: „Zice că știe cine ești, dar vrea să știe ce vrei.” I-am zis: „Păi, zi-i că bunica micuței mi-a cerut să-i găsesc o familie.” El a răspuns: „Sunt unchiul ei. Ea e bine, puteți pleca acum.”
Iată-mă acolo, cu ușa care era pe punctul de a mi se trânti în față, afară era incredibil de rece, iar eu încercam să mă gândesc la „ce ar face un erou dintr-un film, dacă aș scrie asta ca pe un scenariu?” Așa că am zis: „Ascultă, e foarte rece, vin de departe, te superi dacă intru pentru un minut? Îngheț de frig.” Așa că tipul ne-a dat drumul în silă înăuntru și ne-am așezat pe podea. Și când am început să povestim, l-am auzit urlând ceva și Hyun Sook a venit și ne-a adus mâncare. Și în mintea mea aveam o imagine cu un fel de Cenușăreasă. Mi-o imaginam pe această fetiță minunată, deșteaptă și veselă, care acum părea să fie foarte retrasă, ca fiind sclava acestei familii. Eram îngrozit și nu știam ce să fac. Cu cât încercam să vorbesc mai mult cu el, cu atât devenea mai ostil. Într-un final i-am spus: „Uite” -- i le-am spus prin intermediul translatoarei pentru că, știți, eu nu vorbesc deloc coreeană -- i-am spus: „Uite, sunt bucuros că Hyun Sook are la cine să stea. Mi-am făcut griji în privința ei. I-am promis bunicii ei, mama ta, că o să-i găsesc o familie, iar acum sunt bucuros că o să ai grijă de ea.” Am zis: „Dar mi-am luat un bilet de avion și va trebui să rămân aici pentru o săptămână.” Am zis: „Stau la un hotel din centru. Vrei să ne întâlnim mâine și să luăm prânzul împreună? Poți să-ți exersezi engleza” -- deoarece îmi spusese -- încercam să aflu mai multe despre el. Așa că am mers la hotel și am găsit doi „amerasiatici” mai mari. O fată a cărei mama fusese o prostituată și care era și ea o prostituată și un băiat care fusese închis de mai multe ori. Le-am zis: „Există o fetiță care are o mică șansă să plece de aici și să ajungă în America.” Le-am zis: „Nu știu dacă e cea mai bună decizie, dar aș vrea să veniți mâine cu noi la prânz și să îi spuneți unchiului ei cum e să mergi aici pe stradă, ce vă zic oamenii, din ce vă câștigați existența. Și doar -- vreau ca el să înțeleagă ce se va întâmpla dacă ea rămâne aici. Aș putea să greșesc, nu știu asta, dar îmi doresc să veniți mâine.”
Așa că cei doi au venit la masă și am fost dați afară din restaurant. Au țipat la el, au -- a fost foarte urât. Am ieșit și el era furios. Și am știut că am dat-o rău de tot în bară. Iată-mă din nou încercând să-mi dau seama ce să fac. Și el a început să strige la mine, așa că i-am spus translatoarei: „OK, spune-i să se calmeze, ce zice?” Ea a zis: „Păi, spune că < un bogătaș american, cu aparate foto la gât, și să mă acuzi că-mi înrobesc nepoata? Ea e nepoata mea, o iubesc, e fiica surorii mele. Cine naiba ești tu să mă acuzi de așa ceva?>>” Și i-am spus: „Da, ai absolută dreptate. Nu pretind că înțeleg ce să întâmplă aici.” Am spus: „Tot ce știu e că am fotografiat mulți copii din aceștia.” Am spus: „O iubesc pe nepoata ta, cred că e un copil incredibil de special.” Am spus: „O să-mi chem prietenii din SUA aici, dacă vrei să îi cunoști, ca să hotărăști dacă îți sunt pe plac. Cred că -- cu puținul pe care-l știu despre situația asta, există șanse foarte mici ca ea să aibă aici genul de viață pe care probabil ți-o dorești pentru ea.”
După aceea toți mi-au spus că aducându-i acolo pe posibilii părinți era, din nou, cel mai tâmpit lucru pe care-l puteam face, deoarece nu e nimeni destul de bun pentru familia ta. Dar el m-a invitat la o ceremonie care avea loc în ziua respectivă, în amintirea bunicii ei. Ei iau haine și fotografii pe care le ard ca parte a acestui ritual. Și puteți să vedeți cât de diferit arată în doar trei luni. Asta se întâmpla, cred, în februarie, la începutul lui februarie. Iar pozele de dinainte erau făcute în septembrie. Ei bine, am cunoscut un preot american atunci când mă documentam pentru poveste, iar acesta avea în casa lui 75 de copii. Avea trei femei care-l ajutau să aibă grijă de acești copii. Așa că i-am propus unchiului să mergem și să-l vedem pe părintele Keene, ca să vedem cum funcționează adopțiile. Voiam ca el să vadă că totul se făcea cu cărțile pe față.
Asta e în drum spre orfelinat. Acesta este părintele Keene. E un om minunat. Avea o mulțime de copii de peste tot din Coreea acolo și găsea familii pentru acești copii. Aceasta e o asistentă socială care o intervievează pe Hyun Sook. Mereu crezusem că pe ea nu o afectează nimic din toate astea, deoarece mi se păruse că bunica ei era un fel de bătrână înțeleaptă a satului și persoana la care cu toții -- pe tot parcusul zilei am văzut cum veneau oameni să o vadă pe bunica ei. Și aveam imaginea aia în minte că, deși era una dintre cele mai sărace familii din sat, era una dintre cele mai respectate. Și mereu am simțit că bunica a cerut, într-un fel, a insistat ca sătenii să o respecte de Hyun Sook așa cum o respectau pe ea. Hyun Sook a rămas la părintele Keene și unchiul ei a fost de-acord să o lase acolo până când avea să fie gata adopția. De fapt, și-a dat acordul pentru adopție.
Așa că am plecat cu treabă și m-am întors o săptămână mai târziu, iar părintele Keene mi-a zis: „Trebuie să vorbim despre Hyun Sook.” Am murmurat: „O Doamne, ce s-a întâmplat?” Mă primește în camera lui, închide ușa și-mi zice: „Sunt 75 de copii în orfelinat și e ca la balamuc aici. Sunt haine peste tot și copii, și știi și tu, sunt trei adulți și 75 de copii -- își dai seama cum e.” Și zice: „În a doua ei zi aici a făcut o listă cu toate numele copiilor mari și cu numele celor mici. Și a pus câte-un copil mare să aibă grijă de unul mic. Și a făcut o listă de lucru cu cine face curat în orfelinat și în ce zi.” Și a zis: „Îmi spune că sunt împrăștiat și că trebuie să-mi fac curat în cameră.” Și mi-a zis: „Nu știu cine a crescut-o, dar ea conduce orfelinatul și e aici de abia trei zile.” (Râsete)
Aici e în ziua în care a organizat o ieșire la film cu toți copiii. Mulți dintre copiii care au fost adoptați le scriau celorlalți, povestindu-le despre cum era viața lor cu noile familii. Așa că era un mare eveniment când veneau scrisorile. Aceasta e o femeie care lucrează acum la orfelinat și al cărei fiu fusese adoptat. Gene și Gail au început să învețe coreeană din momentul în care au primit scrisoare de la mine. Își doreau mult să poată să o primească pe Hyun Sook în familia lor. Iar unul dintre lucrurile pe care părintele Keene mi le-a spus când m-am întors dintr-una din aceste deplasări -- a fost acela că Hyun Sook și-a ales numele de Natasha, pe care am înțeles că l-a luat din desenele „Rocky și Bullwinkle”, la care se uita pe un post al forțelor aviate americane. Se poate să fie un mit pe care va trebui să-l distrugem imediat.
Așa că prietenul meu Gene a zburat în Coreea, însoțit de fiul său, Tim. Gail nu a putut să vină. Au petrecut mult timp aplecați asupra unui dicționar. Aici e Gene care-i arată unchiului unde e Atlanta pe hartă, unde locuiește el. Aici e unchiul care semnează actele de adopție. În acea seară am sărbătorit luând cina în oraș. Unchiul s-a întors la familia lui, iar Natasha, Tim, Gene și cu mine am luat cina în oraș. Iar Gene îi arăta Natashei cum să folosească furculița și cuțitul, iar apoi Natasha i-a întors lecția despre tacâmuri. Ne-am întors în camera de hotel și Gene i-a arătat și Natashei unde e Atlanta. Asta e a treia noastră noapte în Coreea. În prima noapte luasem o cameră pentru copii chiar lângă a noastră.
Eu stăteam în acel hotel de aproape trei luni. Era un hotel mic, coreean, cu 15 niveluri. În a doua seară nu am mai plătit camera copiiilor, deoarece am dormit cu toții pe jos, în orfelinat. Iar în a treia noapte, tocmai ne întorsesem de la cină, ați văzut pozele, și ajungem la recepție și tipul de acolo ne zice că „nu sunt camere libere la etajul dumneavoastră, dar avem o cameră cu cinci etaje mai jos, dacă doriți”. Iar eu și Gene ne-am uitat unul la celălalt și am zis: „Nu, nu vrem ca doi copii de 11 ani să fie cu cinci etaje mai jos ca noi.” Așa că fiul lui a spus: „Tati, am un sac de dormit, pot să dorm pe jos.” Și eu am zis: „Da, și eu am unul.” Așa că Tim și cu mine am dormit pe jos. Natasha a dormit într-un pat, Gene în celălalt, copiii au adormit pe loc, căci avuseseră parte de trei zile pline.
Stăteam în pat și eu și Gene vorbeam despre cât de mișto eram. Ziceam: „E minunat, am salvat viața acestei fete.” Eram, știți voi, plini de sine. Și am adormit -- eu locuiam în camera aia de câteva luni bune. Iar în Coreea mereu supraîncălzesc camerele, așa că în timpul zile mereu lăsam geamul deschis. Iar pe la miezul nopții opreau încălzirea în hotel, deci pe la 1 noaptea în cameră erau vreo -20 de grade, iar atunci mă trezeam. Făceam asta în fiecare noapte de când stăteam acolo. Așa că era 1 noaptea, camera era înghețată. Mă duc să închid geamul și aud oameni strigând afară și mă gândesc că „probabil pleacă lumea din baruri”. Iar eu nu vorbesc coreeană, dar aud acele voci, care nu par nervoase, ci îngrozite. Așa că deschid geamul și mă uit afară și văd flăcări care ies dintr-o parte a hotelului, iar hotelul e în flăcări. Fug la Gene și îl trezesc și-i spun: „Gene, nu te speria, dar cred că a luat foc hotelul.” Fum și flăcări treceau pe lângă geamul nostru de la etajul 11. Iar amândoi repetam „o Doamne, o Doamne”. Încercăm să o trezim pe Natasha, dar nu se poate vorbi cu ea. Știți cum sunt copiii când dorm de o oră, e ca și când ar fi luat cinci pastile de Valium. Nu se poate vorbi cu ea. Țin minte că fiul lui avea bocanci și încercam să-i legăm șireturile. Încercăm să ajungem la ușă, fugim spre ea, o deschidem și parcă intrăm într-un cuptor care dogorește. Se aud oameni țipând, se aud zgomote de sticlă spartă, se aud pocnete ciudate. În vreo două secunde întreaga cameră se umple cu fum. Iar Gene se întoarce și spune: „Nu o să reușim.” Închide ușa, iar camera e acum plină de fum. Ne înecăm cu toții, iar fumul continuă să intre prin gurile de aerisire, pe sub uși, se aud oameni care țipă. Îmi aduc aminte de acel haos incredibil, de acel haos cumplit. Îmi amintesc că stăteam lângă pat și că eram așa de -- două sentimente mă copleșeau. Unul era groaza absolută -- era „o Doamne, vreau doar să mă trezesc, asta nu se poate întâmpla, trebuie să fie un coșmar, te rog, vreau doar să mă trezesc, trebuie să fie un coșmar.” Iar celălalt era vina copleșitoare. Eu făceam pe Dumnezeu, jucându-mă cu viața prietenului meu, a fiului lui, cu a Natashei, iar asta se întâmplă când te joci de-a Dumnezeu, ajungi să rănești oameni. Îmi amintesc că eram speriat și îngrozit. Iar Gene, care stătea pe podea, zice: „Trebuie să udăm prosoape.” Îl întreb: „Ce?” El zice: „Trebuie să udăm prosoape. Dacă nu, o să murim din cauza fumului.” Așa că am alergat în baie, am luat prosoape și ni le-am pus peste față și peste fața copiilor. Apoi a zis: „Ai bandă izloatoare?” Am zis: „Ce?” A repetat: „Ai bandă izolatoare?” I-am răspuns: „Da, e undeva pe acolo.” Zice: „Trebuie să oprim fumul. Asta e tot ce putem face; trebuie să oprim fumul.” Gene -- mulțumesc lui Dumnezeu pentru Gene. Am pus meniurile de la room service peste gurile de aerisire, am pus pături la uși, i-am pus pe copii pe pervaz ca să încerce să respire aer curat. Se construia o nouă clădire chiar peste drum de hotelul nostru. Iar în clădirea aceea se aflau fotografi care așteptau oamenii să sară. 11 oameni au murit în acel incendiu. Cinci oameni au sărit și și-au pierdut viața, ceilalți au murit asfixiați. Peste vreo 45 de minute se aud niște bătăi puternice în ușă și, pe deasupra, toți strigă în coreeană. Îmi aduc aminte că -- Natasha nu a vrut să deschidem ușa -- îmi pare rău, dar nu voiam să deschid ușa după ce petrecusem așa de mult timp baricadând camera. Nu știam cine erau, nu știam ce voiau, iar Natasha și-a dat seama că erau pompierii care voiau să ne scoată de acolo. Îmi aduc aminte de un fel de încăierare la ușă, încercând să o deschidă. Oricum, 12 ore mai târziu eram în holul hotelului. Gene și-a înfășurat pumnul în geacă și a spart ușa dulapului cu băuturi. Oamenii stăteau întinși pe jos. A fost una dintre cele mai îngrozitoare nopți.
Iar 12 ore mai târziu am închiriat o mașină, așa cum planificasem, și am mers în satul Natashei. Repetam mereu: „Îți dai seama că aproape am murit în incendiul de la hotel, acum vreo opt ore?” E așa de ciudat cum viața merge mai departe. Natasha voia să îi prezinte sătenilor pe tatăl și pe fratele ei, iar în ziua în care am ajuns, un bărbat își serba cea de-a 60-a zi de naștere -- acest bărbat are 60 de ani. Așa că totul s-a transformat într-o dublă petrecere, deoarece Natasha era prima persoană din acel sat, care să ajungă în Statele Unite. Acestea sunt serele. Aceștia sunt bătrânii care îl învață pe Gene dansurile lor. Am băut mult vin de orez, eram amândoi așa de beți, nu-mi venea să cred.
Aceasta e ultima poză înainte ca Gene și Tim să se întoarcă acasă. Cei de la centru de adopții ne-au spus că va dura un an până ca adopția să fie gata. Ce poți să faci timp de un an? Așa că am aflat numele tuturor lucrătorilor publici coreeni și americani și i-am fotografiat și le-am spus cât de faimoși vor deveni când această carte va fi gata. Iar patru luni mai târziu, actele de adopție erau gata. Aici își ia la revedere de la toată lumea de la orfelinat. Aici e părintele Keene cu Natasha în stația de autobuz. Mătușa ei la aeroport. Timp de mulți ani am avut o înțelegere grozavă cu compania aeriană Cathay Pacific, în care ei îmi oferau zboruri gratis în schimbul fotografiilor mele. Era cea mai tare ofertă. Iar pilotul, pe care-l cunoșteam -- doarece mă lăsau să stau cu ei în cabină, ca să vedeți ce mult a trecut de atunci. Acesta e un Tri-Star, așa că au lăsat-o pe Natasha să stea în cabină. Iar pilotul, Jeff Cowley, după ce a cunoscut-o pe Natasha s-a întors și a adoptat un copil de la orfelinat.
Asta e 28 de ori mai târziu, în Atlanta, după un zbor foarte lung. Și ca totul să pară și mai nebun, Gail, noua mamă a Nastashei, mai avea trei zile până să nască propria ei fiică. Așa că dacă ați scrie asta, ați zice că: „Nu, trebuie să scriu altcumva scenariul.” Asta e în prima seară când i-au arătat Natashei noii ei verișori, unchi și mătuși. Gene și Gail îi cunosc pe toți din Atlanta, sunt cel mai social cuplu posibil. În acest punct Natasha nu vorbea o boabă de engleză, în afară de puținul pe care o învățase părintele Keene. În dreapta e Kylie, sora ei, care acum e doctor. Am făcut un pact cu Natasha că atunci când vom ajunge în Atlanta o voi lăsa să-mi taie barba. Niciodată nu i-a plăcut.
A învățat engleza în trei luni de zile. A intrat în clasa a șaptea, acolo unde era normal să fie. Prima dată când rostește jurământul de credință. Asta e profesoara ei de la cursul de gătit. Natasha mi-a spus că mulți copii au crezut că era cu nasul pe sus, deoarece vorbeau cu ea, dar ea nu le răspundea, iar ei nu și-au dat seama că ea nu vorbea prea bine engleza la început. Ce am văzut, ca observator, era că ea alegea cine urma să facă parte din echipa ei. Și a devenit foarte populară foarte, foarte repede. Mai țineți minte poza în care, la început, semăna așa de bine cu bunica ei? Oamenii îi spuneau mereu Natashei cât de bine seamănă cu mama ei, Gail. Acesta e un moment intens din primul ei meci de fotbal, cred. Iar Kylie -- era de parcă Kylie era fiica ei. E botezată. Mulți părinți, atunci când adoptă, vor să șteargă istoria copilului. Dar Gail și Gene au făcut exact contrariul. Au învățat coreeană, au cumpărat haine coreene. Iar Gene a făcut și un fel de mozaic în bucătărie, care zicea că a fost odată ca niciodată o fată frumoasă care a venit din dealurile Coreei ca să trăiască fericită până la adânci bătrâneți în Atlanta.
Urăște poza asta -- e prima ei slujbă. Și-a cumpărat o mașină Karmann Ghia de un roșu aprins cu banii pe care i-a făcut muncind la Burger King. Șefa majoretelor. La un concurs de frumusețe. Obișnuiau să își facă în fiecare an felicitarea de Crăciun. Gene restaurează mașina asta de un secol.
Kodak a angajat-o pe Natasha ca să fie translatorul lor la Jocurile Olimpice din Coreea. Jeff, viitorul ei soț, lucra pentru Canon și a cunoscut-o pe Natasha în satul olimpic. Asta e prima ei vizită înapoi în Coreea, iată-l pe unchiul ei. Aceasta e sora ei vitregă. A mers și în sat. Aceea e mama prietenei ei cele mai bune. Mereu am crezut că aia o ținută á la Annie Hall. E atât de, știți voi, a fost atât de emoționant doar să privești -- cea din spate e mama ei. E ziua nunții Natashei. Gene arată puțin mai în vârstă. Aceasta e Sydney, care peste câteva zile va împlini trei ani. Și acolo e Evan.
Natasha, vrei să vii puțin pe scenă, și poate să-i saluți pe cei prezenți? (Aplauze) Natasha nu m-a auzit vreodată spunând povestea. Adica, ea -- ne-am uitat împreună la poze.
Natasha: Am văzut pozele de milioane de ori, dar azi l-am auzit, pentru prima dată, spunând întreaga poveste. Am început să plâng.
Rick Smolan: Sunt sigur că o să fie o mulțime de lucruri pe care o să mi le spună. „Nu așa s-a întâmplat, nu a fost cum ai spus tu.” Natasha: O să fac asta mai târziu. (Râsete)
RS: Oricum, le mulțumesc lui Mike și lui Richard pentru că ne-au lăsat să spunem această poveste. Vă mulțumesc tuturor. (Aplauze)
You can share this video by copying this HTML to your clipboard and pasting into your blog or web page. This video will play with subtitles.
You either have JavaScript turned off or have an old version of the Adobe Flash Player. To view this rating widget you
need to get the latest Flash player.
If your browser allows only "trusted sites" to execute Javascript, you should add the "googleapis.com" domain to your whitelist to allow our Flash detection to work properly.
Got an idea, question, or debate inspired by this talk? Start a TED Conversation.
Fotograful Rick Smolan spune povestea de neuitat a unei fete „amerasiatică”, a unei fotografii fatidice și a unei adopții cu peripeții.
Rick Smolan is the co-founder of the America 24/7 and Day in the Life photography series -- and a natural storyteller in many media. His latest books are America at Home and Blue Planet Run. Full bio »
Translated into Romanian by Ioana Vîlcu
Reviewed by Brandusa Gheorghe
Comments? Please email the translators above.
18:35 Posted: Jan 2007
Views 266,721 | Comments 53
11:14 Posted: Jun 2008
Views 864,636 | Comments 199
14:53 Posted: Aug 2008
Views 605,703 | Comments 62
Just follow the guidelines outlined under our Creative Commons license.
This comment will be attributed to . Not ? Sign Out.