Richard Seymour: Cum simţim frumuseţea

În copilărie - şi apropo, am fost cândva copil - tata mi-a spus o poveste despre un ceasornicar din secolul al-XVIII-lea. Şi ceea ce acesta a făcut: obișnuia să creeze ceasuri incredibil de frumoase. Iar într-o zi, unul dintre clienţi a venit în atelierul său şi l-a rugat să cureţe ceasul pe care-l cumpărase. Ceasornicarul l-a dezmembrat, şi unul din lucrurile pe care le-a scos a fost unul dintre balansiere. Şi în timp ce făcea asta, clientul său a observat că pe spatele balansierului era o gravură, erau nişte cuvinte. Şi i-a spus ceasornicarului, "De ce ai pus lucruri pe verso, pe care nimeni nu le va vedea vreodată? Ceasornicarul s-a întors şi a spus, "Dumnezeu le poate vedea." Eu nu sunt cea mai religioasă persoană, şi nici tatăl meu nu era, dar, în acel moment am observat ceva întâmplându-se aici. Am simţit ceva în acest plex plin de vase de sânge şi nervi, şi ceva muşchi care trebuie să existe pe-acolo, cred. Dar am simţit ceva. Şi era un răspuns psihologic. Şi din acel moment, de la vârsta mea de atunci, am început să mă gândesc la lucruri într-o manieră diferită.

Şi când mi-am început cariera de designer, am început să-mi pun o simplă întrebare: Chiar gândim frumuseţea, sau o simţim? Probabil că ştiţi deja răspunsul la această întrebare. Probabil că vă gândiţi, ei bine, nu ştiu pe care o consideraţi corectă, dar eu cred că este vorba despre percepţia frumuseţii. Şi astfel, am avansat în cariera mea de designer şi am început să descopăr nişte lucruri interesante. Una dintre primele lucrări a fost realizată în designul maşinilor - o muncă foarte interesantă a fost realizată acolo. Şi pe parcursul unei mari părţi a acestei munci, noi am descoperit ceva sau eu am descoperit ceva, care m-a fascinat, şi de care e posibil să vă amintiţi. Vă amintiţi când luminile se aprindeau şi se stingeau, clic clic, când închideaţi uşa maşinii? Şi apoi cineva, cred că era vorba de un BMW, a introdus o lumină care se stingea încet? Vă amintiţi asta? Eu mi-o amintesc foarte clar. Vă amintiţi prima oară când eraţi în maşină şi aţi făcut asta? Îmi amintesc că stăteam acolo şi mă gândeam, e fantastic. De fapt, nu am găsit pe nimeni căruia să nu-i placă lumina care se stinge încet. M-am gândit, ei, despre ce naiba e vorba?

Aşa că am început să-mi pun întrebări despre asta. Şi prima a fost, întrebasem şi alte persoane: "Vă place?" "Da." "De ce?" Şi spuneau, "Oh, pare atât de natural," sau, "E drăguţ." M-am gândit, ei bine, nu e suficient. Putem să aprofundăm, pentru că, în calitate de designer, am nevoie de vocabular, am nevoie de cuvinte cheie despre cum funcţionează într-adevăr acest lucru. Aşa că am făcut nişte experimente. Şi mi-am dat dintr-o dată seama că exista ceva ce făcea tocmai acest lucru - de la întuneric la lumină în şase secunde - exact asta. Ştiţi ce este? Cineva?

Vedeţi, folosirea acestui părți, partea gânditoare, partea lentă a creierului - folosirea acesteia. Iar acesta nu este un lucru, este un sentiment. Vreţi să-mi faceţi o favoare? Pentru următoarele 14 minute sau câte au mai rămas, vreţi să simţiţi lucruri?

Nu vreau ca voi să gândiţi atât de mult pe cât vreau să simţiţi. Am avut sentimentul unei relaxări temperată de anticipare. Şi acel lucru pe care l-am găsit era cinematograful sau teatrul. E ceea ce, de fapt, s-a întâmplat chiar aici - de la întuneric la lumină în şase secunde. Şi în acest timp, staţi acolo şi spuneţi, "Nu, filmul trebuie să înceapă," sau, "E fantastic. Abia aştept să-l văd." Simt anticiparea? Eu nu sunt neurobiolog. Nu ştiu dacă există cu adevărat ceva numit reflex condiţionat. Dar ar putea exista. Pentru că, oamenii din emisfera nordică cu care vorbesc, care obişnuiesc să meargă la cinematograf, înţeleg asta. Iar unele dintre persoanele cu care vorbesc, care nu au văzut un film niciodată sau care nu au fost niciodată la teatru, nu înţeleg asta în acelaşi fel. Tuturor le place, dar unora le place mai mult decât altora.

Deci, această constatare mă determină să mă gândesc altfel la acest lucru. Nu o simţim. Credem că frumuseţea este în sistemul limbic - dacă aceasta nu este o idee demodată. Există aceste părticele ale creierului, centrii plăcerii şi, poate că, ceea ce văd, percep şi simt este peste puterea mea de înţelegere. Legătura dintre aparatele senzoriale şi acele părticele este mai scurtă decât părticelele care trebuie să traverseze partea gânditoare, cortexul. Ei ajung primii. Deci, cum facem ca acest proces să funcţioneze? Şi cât de mult din latura sa reactivă este datorat cunoştinţelor noastre prezente, sau ce vom învăţa despre ceva anume?

Acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le cunosc. Este o pungă de plastic. Şi, prima dată când am văzut-o, m-am gândit, nu, nu este nimic frumos în asta. Apoi am aflat, după prezentare, că, dacă pun această pungă de plastic într-o baltă murdară sau într-un râu plin cu cloroform şi cu tot felul de lucruri dezgustătoare, acea apă murdară va migra prin pereţii pungii prin osmoză şi va ajunge înăuntrul ei pură, apă potabilă. Şi, dintr-o dată, această pungă de plastic a devenit extrem de frumoasă pentru mine.

Acum am să vă rog din nou să deschideți părticica emoţională. Vă rog să vă detaşaţi de creier, şi doar să simţiţi ceva. Uitaţi-vă la acesta. Ce sentimete vă cuprind? Este frumos? Este interesant? Vă privesc chipurile cu mare atenţie. Sunt câţiva domni cam plictisiţi şi câteva doamne puţin neatente care receptează ceva din asta. Poate există o inocenţă în asta. Acum vă voi spune ce este. Sunteţi pregătiţi? Acesta este ultimul act pe Pământ al unei fetiţe pe nume Heidi, în vârstă de cinci ani, înainte de a muri de cancer la coloana vertebrală. Este ultimul lucru pe care ea l-a făcut, ultimul act fizic. Priviţi desenul. Priviţi inocenţa. Priviţi-i frumuseţea. Este frumos acum?

Stop. Stop. Cum vă simţiţi? Unde simţiţi asta? Eu o simt aici. O simt aici. Şi vă privesc chipurile, pentru că feţele voastre îmi transmit ceva. Apropo, doamna de acolo chiar plânge. Dar ce faceţi? Am privit ceea ce fac oamenii. Am privit chipuri. Am privit reacţii. Pentru că trebuie să ştiu cum reacţionează oamenii la lucruri. Unul dintre cele mai obişnuite chipuri în faţa frumuseţii, a ceva stupefiant de delicios, este ceea ce eu numesc O.D. ( O, Doamne!) Şi, apropo, nu se citeşte nicio plăcere pe acel chip. Nu este un "e minunat!" Sprâncenele fac aşa, ochii sunt defocalizaţi, iar gura atârnă deschisă. Asta nu este expresia bucuriei. Mai este ceva în aceasta. Ceva ciudat se întâmplă. Deci, plăcerea pare a fi temperată de o întreagă serie de alte lucruri care intervin.

Pregnanţa este un cuvânt pe care-l iubesc ca designer. Înseamnă ceva care atrage un puternic răspuns emoţional, deseori un răspuns emoţional destul de trist, dar face parte din meseria noastră. Nu este vorba doar de a fi agreabil. Şi aceasta este dilema, acesta este paradoxul frumuseţii. Din punct de vedere senzorial, absorbim tot felul de lucruri - amestecuri de lucruri care sunt bune, rele, interesante, înspăimântătoare - pentru a ajunge la acea expunere senzorială, acea senzaţie a ceea ce se petrece. Patosul apare, desigur, ca parte a ceea ce aţi văzut în desenul fetiţei. Şi, de asemenea, triumful, acest sentiment al transcedenţei, acest "Nu am ştiut niciodată asta. Ah, acesta este un lucru nou." Iar acesta este, de asemenea, împachetat acolo. Şi pe măsură ce asamblăm aceste instrumente, din punctul de vedere al desenatorului, mă emoţionez, pentru că sunt lucruri, cum am spus-o deja, care ajung la creier, s-ar părea, înaintea cogniţiei, înainte să le putem manipula - trucuri electrochimice.

Ceea ce de asemenea mă interesează este: Este posibil să se separe intrinsec şi extrinsec frumuseţea? Prin asta, vrea să spun, lucrurile intrinsec frumoase, doar ceva care este nemaipomenit de frumos, care este universal frumos. Foarte greu de găsit. Poate aveţi nişte exemple în acest sens. E foarte greu de găsit ceva care, pentru toată lumea, este un lucru foarte frumos, fără o anumită cantitate de informaţie înmagazinată acolo dinainte. Aşa că, o mare parte a acesteia tinde să fie extrinsecă. Este mediată de informaţie înainte de înţelegere. Sau informaţia este adăugată pe fundal, ca în cazul desenului fetiţei, pe care vi l-am arătat.

Când este vorba de fumuseţe nu putem ignora faptul că multe experimente au fost făcute în acest fel cu feţe şi cu orice altceva. Şi unele dintre cele mai banale, cred, a fost a spune că frumuseţea înseamnă simetrie. Ei bine, evident că nu. Aceasta este una mai interesantă în care jumătăţi de chipuri le-au fost arătate unor oameni, pe care apoi să le adauge unei liste a celor mai frumoşi şi a celor mai puţin frumoşi iar apoi le era arătat întregul chip. Şi au descoperit că era vorba mai degrabă de coincidenţă. Deci, nu era vorba de simetrie. De fapt, această doamnă are o faţă deosebit de asimetrică, ambele păţi ale acesteia fiind frumoase. Dar ambele sunt diferite.

Şi, în calitate de designer, nu pot să nu intervin aici, aşa că am divizat-o şi am făcut asta, şi am încercat să înţeleg care erau elementele individuale, simţindu-le pe măsură ce progresam. Acum pot să simt o senzaţie de plăcere şi frumuseţe dacă mă uit la acel ochi. Nu o simt dacă mă uit la sprânceană. Iar orificiul urechii nu are niciun efect asupra mea. Deci, nu ştiu cât de mult ajută acest lucru, dar mă ajută să ajung în locurile din care pornesc semnalele. Şi cum spuneam, nu sunt neurobiolog, dar vreau să înţeleg cum pot începe să pun cap la cap lucrurile, care foarte repede vor depăşi partea rațională şi mă vor duce la plăcutele elemente precognitive.

Anais Nin şi Talmudul ne-au spus la nesfârşit că vedem lucrurile nu cum sunt ele, ci cum le facem noi. Deci, am să vă prezint fără ruşine ceva, care pentru mine este frumos. Iar aceasta este F1 MV Agusta. Ahhh. Este cu adevărat - Vreau să spun, nu pot să exprim cât de splendid este acest obiect. Însă, ştiu de ce este splendid pentru mine, pentru că este un palimpsest al lucrurilor. E compus din multe, multe straturi. Aceasta nu este numai partea care pătrunde în dimensiunea noastră fizică. E mult mai mult. Sunt straturi peste straturi de legendă, sport, detalii care rezonează. Adică, dacă încep să le enumăr acum - Ştiu despre fluxul laminar că intră în contact cu obiectele care penetrează aerul şi o face foarte bine, după cum vedeţi. Asta mă emoţionează. Şi o simt aici.

Această parte, marele secret al designului auto - managementul reflecţiei. Nu este vorba de forme, ci de cum formele reflectă lumina. Trecem la acel lucru, la lumina care pâlpâie de-a lungul ei când vă mişcaţi, devenind astfel un obiect cinetic, chiar dacă e inert - în funcţie de cât de extraordinar este efectul asupra reflecţiei. Apropo, această uşoară depresurare pe suportul picioarelor, pentru un motociclist înseamnă că ceva se întâmplă dedesubtul lui - în acest caz, un lanţ de transmisie care, probabil, merge cu 300 de mile pe oră, preluând puterea de la motor. Devin teribil de emoţionat pe măsură ce mintea şi ochii se plimbă de-a lungul acestui lucru.

Este lac de culoarea titanului aici. Nu pot să vă spun cât de minunat este. Aşa îi opriţi pe nebuni să devieze de la drum din cauza vitezei. Chiar încep să mă implic acum. Şi desigur, o motocicletă de curse nu are stativ, dar aceasta are, pentru că este o motocicletă de şosea, totul se pliază şi intră în această carcasă. Astfel dispare. Şi apoi nu pot să vă spun ce greu e de făcut acel radiator curbat. De ce aţi face asta? Pentru că ştiu că avem nevoie să postăm roata mai departe în poziţie aerodinamică. Aşa că e mai scump, dar e minunat. Şi, mai presus de toate, marcă regală - Agusta, contesa Agusta, din marile istorii ale acestor lucruri.

Partea pe care nu o vedeţi este marele geniu care a creat-o. Massimo Tamburini. Este numit "Instalatorul" în Italia şi "Maestrul", pentru că e în realitate un inginer şi un artizan şi un sculptor, în acelaşi timp. Este atât de puţin compromis aici, încât nu-l puteţi vedea.

Dar din păcate, plăcerile mele şi ale oamenilor asemeni mie trebuie să facă faţă compromisului cu frumuseţea. Trebuie să ne confruntăm cu asta. Deci, trebuie să lucrez cu un lanţ de aprovizionare, şi trebuie să lucrez cu tehnologia, şi trebuie să lucrez cu toate celelalte tot timpul, şi astfel compromisul începe să facă parte din ea. Deci, priviţi-o. A trebuit să recurg la un mic compromis acolo. A trebui să deplasez acea parte, dar doar cu un milimetru. Nu a obervat nimeni, nu-i aşa? Aţi văzut ce am făcut? Am mutat trei lucruri cu un milimetru. Drăguţ? Da Frumos? Poate mai puţin. Dar apoi desigur, consumatorul va spune că în realitate nu contează. Deci e ok, nu-i aşa? Încă un milimetru? Nimeni nu va observa acele linii divizate şi schimbările. Este atât de uşor de pierdut frumuseţea, pentru că frumuseţea este incredibil de greu de creat. Şi doar puţini oameni o pot face. Iar un grup de consumatori nu o poate face. Şi o echipă o poate face rar. E nevoie de un cortex central, dacă vreţi, pentru a fi capabil să orchestrezi toate acele elemente simultan.

Aceasta este o frumoasă sticlă de apă - unii dintre voi o ştiţi - realizată de Ross Lovergrove, designerul. Se apropie de frumuseţea intrinsecă. Aceasta, atâta timp cât știți cum e apa puteţi experimenta asta. E minunată pentru că este o întruchipare a unui lucru răcoritor şi delicios. E posibil ca mie să-mi placă mai mult decât vouă, pentru că ştiu cât de al naibii de greu e să o creezi. Este stupefiant de greu să creezi ceva care refractă lumina în maniera asta, care iese din instrument corect, care continuă linia fără a se abate de la ea. În spatele acesteia, ca în povestea lebedei, sunt o mie de lucruri foarte greu de realizat. Aşadar, salut acest lucru. E un exemplu fantastic, un obiect simplu. Iar cel pe care vi l-am arătat mai devreme era, desigur, unul foarte complex. Şi ambele funcţionează în frumuseţe în moduri oarecum diferite din cauza asta.

Tuturor, cred, la fel ca mine, vă face plăcere să urmăriţi o balerină dansând. Iar o parte a acestei plăceri este, după cum ştiţi, dificultatea. Probabil că luaţi de asemenea în considerare şi faptul că e incredibil de dureros. A văzut cineva degetele de la picioare ale unei balerine după ce îşi dau jos poantele? În timp ce execută acest arăbesc graţios şi aceste plieuri şi așa mai departe, ceva oribil se petrece acolo jos. Înţelegerea acestui lucru ne duce la un sentiment mai puternic şi mai înalt al frumuseţii lucrurilor care se petrec.

Folosesc microsecundele greşit, deci ignoraţi-mă. Dar ceea ce trebuie să fac acum, simţind din nou, ceea ce am de făcut este să am capacitatea de a furniza destule astfel de enzime, destui astfel de declanşatori pentru un lucru apărut mai devreme în acest proces pe care voi l-aţi sesizat, nu prin intermediul gândirii, ci a sentimentelor. Vom face, deci, un mic experiment. Bine, sunteţi gata? Vă voi arăta ceva pentru un foarte, foarte scurt timp. Sunteţi gata? Ok. Aţi crezut că aceea e o bicicletă, când v-am arătat-o la prima vedere? Nu este. Spuneţi-mi ceva, aţi crezut că este rapidă când v-am arătat-o prima dată? Da. Aţi crezut că e modernă? Da. Această secvenţă, această informaţie a ajuns la voi înainte de asta. Şi pentru că motorul de pornire al creierului vostru începe acolo, acum trebuie să se confrunte cu asta. Şi partea bună este că, această motocicletă a fost stilizată astfel tocmai pentru a inocula sentimentul că este tehnologie verde şi că vă face bine şi este uşoară şi face parte din viitor.

Deci, este acest lucru greşit? Ei bine, în acest caz nu este, pentru că este o piesă tehnică foarte, foarte ecologică. Dar sunteţi sub vraja primei impresii. Cu toţii suntem sclavii primelor câteva fracţiuni de secundă - şi de ele depinde ca majoritatea muncii mele să câştige sau să piardă într-un raft dintr-un magazin Câştigă sau pierde în acel punct. Puteţi vedea 50, 100, 200 de lucruri pe un raft pe măsură ce vă plimbaţi de-a lungul lui, dar eu trebuie să lucrez în profunzimea acelui domeniu pentru a fi sigur că vă aduce acolo întâi.

Şi în sfârşit, stratul pe care îl iubesc, de cunoştinţe. Unii dintre voi, sunt sigur, sunteţi familiarizaţi cu asta. Ceea ce este incredibil la aceasta, şi de aceea îmi place să revin asupra ei, este că preia ceva ce urâţi sau vă plictiseşte, împachetatul hainelor, şi dacă puteţi într-adevăr face asta - cine chiar poate s-o facă? Există cineva care a încercat să facă asta? Da? E fantastic, nu-i aşa? Uitaţi-vă la asta? Vreţi să o revedeţi? Nu avem timp. Mai am două minute, deci nu putem s-o revedem. Dar intraţi pe Youtube, căutaţi la "folding T-shirt". Astfel trebuie să vă împăturească tricourile tinerii prost plătiţi. Poate nici n-o ştiaţi. Dar ce simţiţi în legătură cu asta? E fantastic când o faceţi, abia aşteptaţi s-o faceţi, iar când povestiţi altcuiva despre asta - aşa cum probabil că aţi făcut - păreţi foarte inteligenţi. Bula de cunoştinţe din exterior, lucrul care nu vă costă nimic, pentru că această informaţie este gratuită - adunaţi-le şi la ce rezultat am ajuns?

Forma succede funcţia? Doar câteodată. Doar câteodată. Forma este funcţie. Forma este funcţie. Ne informează, ne spune, ne oferă răspunsuri înainte chiar de a ne gândi la ea. Aşa că am renunţat să mai folosesc cuvinte ca "formă," şi am am renunţat să mai folosesc cuvinte ca "funcţie" în calitate de designer. Ceea ce încerc să urmăresc acum este funcţionalitatea emoţională a lucrurilor. Pentru că dacă reuşesc să o înţeleg, pot să le fac minunate, şi pot să le fac extraordinare în mod repetitiv. Şi cunoaşteţi astfel de produse şi servicii, pentru că deţineţi unele dintre ele. Sunt lucrurile pe care le-aţi înşfăca dacă v-ar lua foc casa. Formarea legăturii emoţionale dintre aceste lucruri şi voi este un truc electrochimic care are loc înainte chiar de a realiza asta.

Mulţumesc foarte mult.

(Aplauze)