Richard Pyle se scufundă in Zona Crepusculară a recifului de corali

Asta e prima din cele două fotografii extraordinare pe care vi le voi arăta azi. A fost facută acum 18 ani, Aveam 19 ani pe atunci. Abia mă întorsesem de la cea mai adancă scufundare pe care am făcut-o pe vremea aceea, puţin sub 61 de metri. Şi prinsesem acest peştişor, şi s-a dovedit că era primul peşte de acel gen pozat vreodată viu. Nu sunt doar un ihtiolog, sunt un pasionat al peştilor de bună credinţă. Şi pentru un obsedat de pești ca mine, acestea sunt lucruri emoţionante. Mai emoţionant a fost faptul că persoana care a făcut poza asta a fost un tip numit Jack Randall, cel mai mare ihtiolog în viaţă de pe Pământ, Cel mai mare şi mai tare dintre pasionaţii de peşti, dacă vreţi. Astfel, a fost foarte emoţionant pentru mine să trec prin acest moment, mi-a ghidat drumul în viaţă.

Dar cel mai semnificativ lucru, cel mai profund lucru despre această poză este că a fost facută cu două zile înainte să rămân complet paralizat de la gât în jos. Am făcut o greşeală stupidă pe care majoritatea băieţilor de 19 ani o fac atunci când se cred nemuritori, am avut un caz grav de embolie gazoasă, am fost paralizat, şi a trebuit să fiu dus cu elicopterul pentru îngrijiri. Am învăţat două lucruri foarte importante în acea zi. Primul - păi, sunt nemuritor, asta e foarte evident. Şi al doilea lucru a fost că am ştiut, cu o siguranţă deplină, că asta era exact ce aveam să fac pentru restul vieţii. Trebuia să-mi focalizez toată energia spre a găsi noi specii de vieţuitoare în recifurile de corali adânci.

Când se gândesc la un recif de corali, cei mai mulţi oameni se gândesc -- la toţi acesti corali mari, duri, elaboraţi şi la mulţi peşti luminoşi si coloraţi. Dar, ăsta nu e decât vârful aisbergului. Dacă vă uitaţi la acest gen de diagramă al unui recif de corali, ştim multe despre acea zonă superioară, şi motivul pentru care ştim atât de multe despre ea este că scafandrii pot foarte uşor să ajungă acolo şi s-o acceseze.

E o problemă cu scuba diving-ul totuşi, pentru că îţi limitează adâncimea la care poţi să ajungi, şi se pare că adâncimea e cam de 61 metri. Voi explica lucrul ăsta imediat. Dar, ideea e că, în general, scafandrii coboară la maxim 33 metri adâncime, si foarte rar depăşesc această adâncime, cel puţin nu fără a fi smintiți. Deci, pentru a coborî mai adânc, majoritatea biologilor a recurs la submersibile. Submersibilile sunt lucruri minunate, foarte bune, dar dacă e să cheltui 30.000 de dolari pe zi ca să foloseşti unul, şi e capabil să se scufunde până la 610 metri, cu siguranţa nu-ţi vei pierde timpul pe la vreo 60 de metri, te vei duce foarte, foarte, foarte adânc. Deci, concluzia e că mai toate explorările folosind submersibile s-au petrecut la mai bine de 150 de metri.

E destul de evident că există această zonă din mijloc, ea fiind zona spre care îmi focalizez urmărirea fericirii. Vreau să aflu ce se află în zona asta. Nu ştim mai nimic despre ea. Scafandrii nu pot ajunge aici, iar submarinele o ocolesc.

Mi-a luat un an să invăţ să merg din nou după accidentul meu din Palau şi în decurusul acelui an am invăţat mult despre fizica si fiziologia scufundării şi despre cum să depăşesc aceste limitări. Deci, vă voi vorbi despre o idee de bază. Cu toţii respirăm aer acum, aerul e un amestec de oxigen si nitrogen, în plămânii noştri se află cam 20% oxigen şi 80% azot. Și există un fenomen numit Legea lui Henry care spune că gazele se vor dizolva într-un fluid direct proporţional cu presiunile parţiale la care le expui. Deci, esenţa e că gazele se dizolvă in corpul nostru. Oxigenul e legat de metabolism, ne trebuie pentru energie. Azotul pluteşte oarecum prin sângele si ţesuturile noastre, asta e ceva normal, aşa suntem noi făcuţi. Problema apare atunci când te scufunzi.

Pe cât de adânc intri, pe atât de mult creşte presiunea. Dacă e să te scufunzi la o adâncime de 40 metri, care e limita recomandată pentru majoritatea scafandrilor, începi să simţi efectul presiunii. Iar efectul e că începi să ai o densitate crescândă a moleculelor de gaz la fiecare respiraţie. Apoi cu timpul, acele molecule de gaz se dizolvă în sânge şi în ţesuturi şi încep să te umple. Acum, dacă e să te scufunzi la 90 metri, să zicem, nu ai de cinci ori mai multe molecule de gaz în plămânii tăi, ci ai de 10 ori mai multe molecule de gaz în plămâni. Şi, cu siguranţă că şi ele se vor dizolva în sângele şi ţesuturile tale. Şi desigur, dacă e să te scufunzi unde e de 15 ori mai mult -- pe cât de adânc te duci, pe atât de exacerbată devine problema. Iar problema, limitarea scufundării cu aer constă în toate acele puncte din corpul tau -- tot azotul şi oxigenul.

Sunt trei limitări de bază ale scuba diving-ului. Prima limitare e oxigenul -- intoxicarea cu oxigen. Acum, cu toţii ştim melodia -- "Dragostea e ca oxigenul. Ai prea multă şi-o să zbori. N-ai destulă şi-o să mori." Dar, în contexul scufundarii, dac-ai prea mult, mori şi-aici. Mori şi pentru că intoxicarea cu oxigen poate cauza un atac de apoplexie -- începi să ai convulsii sub apă, ceea ce nu e bine deloc . Se întâmplă pentru că e o concentrație de oxigen prea mare în corpul tău.

Azotul prezintă două probleme. Una dintre ele e ceea ce Jacques Cousteau numea "beţia adâncurilor." Adică narcoza azotului. Te face să te simţi aiurit. Cu cât intri mai adânc, cu atât devii mai aiurit. Nu vrei să conduci beat şi nici să te scufunzi beat, deci asta e o problemă majoră. Şi desigur, a treia problemă e una pe care am păţit-o pe pielea mea în Palau, e vorba despre embolia gazoasă. Singurul lucru pe care am uitat să-l menţionez, este că pentru a evita problema cu narcoza azotului -- toate acele puncte albastre din corpul tău -- îndepărtezi azotul şi-l înlocuieşti cu heliu. Heliul e un gaz, şi sunt multe motive pentru care este bun, e o moleculă minusculă, e inert, nu cauzează narcoză. Deci acesta e conceptul de bază pe care-l folosim. Dar, teoria e relativ uşoară. Partea grea e implementarea.

Deci, uite cum am început, acum vreo 15 ani, şi recunosc, nu era tocmai un început foarte inteligent, dar, ştiţi, trebuie să începi de undeva. Şi, la acea vreme, nu eram singurul care nu ştia ce face, aproape că nimeni nu ştia. Iar acest mecanism a fost de fapt folosit la o scufundare de 90 metri. Dar, în timp am devenit mai buni la asta, şi am conceput acest mecanism care arată foarte sofisticat cu patru butelii scuba și cinci regulatoare şi toate amestecurile potrivite de gaze şi tot ce-i trebuie. Şi a fost bine şi frumos, ne-a permis să coborâm şi să găsim specii noi. Poza aceasta a fost facută la o adâncime de 90 metri, unde am prins noi specii de peşti. Dar, problema e că nu aveam mult timp la dispoziție. Cu toată masa şi mărimea sa, ne permitea cel mult 15 minute să stăm la adâncimile alea. Ne trebuia mai mult timp. Trebuia să existe o soluţie mai bună. Şi, într-adevar, există o soluţie mai bună.

In 1994, am fost destul de norocos să am acces la aceste prototipuri de recirculatoare cu circuit închis. Bun, recirculator cu circuit închis -- ce anume îl face diferit de scuba, şi de ce e mai bun? Păi, recirculatorul prezintă trei mari avantaje. Unu, sunt silenţioase, nu fac zgomot. Doi, iţi permit să rămâi sub apă mai mult timp. Trei, iţi permit să te scufunzi mai adânc. Şi, cum anume pot ele să facă asta? Păi, ca să înţelegem pe deplin cum fac ele asta trebuie să dai jos capota, şi să te uiţi dedesubt ca să vezi ce se-ntamplă.

Sunt trei sisteme de bază la un recirculator cu circuit închis. Cel mai important este numit bucla respiratorie. E o buclă respiratorie pentru că respiri din ea, şi e o buclă închisă, respiri acelaşi gaz din nou şi din nou. Deci e o piesă bucală pe care o bagi in gură, şi mai este şi un sac respirator, sau, în cazul acesta, doi saci respiratori. Acum, sacii respiratori nu sunt high-tech, ci doar nişte pungi flexibile. Iţi permit să respiri mecanic, sau să expiri mecanic. Atunci când expiri, aerul se duce în sacul de expiraţie. atunci când inspiri, aerul vine din sacul de inspiraţie. E mecanică pură, care-ţi permite să reciclezi aerul prin această buclă respiratorie. Şi cealaltă componentă a buclei respiratorii e epuratorul pentru reţinerea dioxidului de carbon Acum, în timp ce respirăm, producem dioxid de carbon, iar acel dioxid de carbon trebuie eliminat din sistem. Deci este un filtru chimic acolo, care reţine dioxidul de carbon din gazul de respiraţie pentru ca atunci când vine înapoi la noi să-l respirăm, să fie bun de respirat. Aşadar, asta e bucla respiratorie pe scurt.

A doua componentă majoră a recirculatorului cu circuit închis e sistemul de gaz. Rolul principal al sistemului de gaz este să furnizeze oxigen, să reumple oxigenul pe care corpul tău îl consumă. Butelia principală, lucrul cel mai important, este butelia de stocaj cu oxigen de aici. Dar, dacă am avea doar o singură butelie de stocaj cu oxigen nu am putea să ne scufundăm foarte adânc, pentru că ne-am intoxica cu oxigen foarte, foarte repede. Deci ne trebuie un alt gaz, ceva care să dilueze oxigenul, iar asta se numeşte rezerva de gaz diluant. În aplicaţiile noastre, punem în general aer în rezerva de gaz diluant pentru că e o sursă ieftină şi uşoară de azot. Deci de aici avem azotul. Dar, dacă vrem să ne scufundam mai adânc, desigur, ne mai trebuie o rezervă de gaz. Ne trebuie heliu, heliul e ceea ce ne trebuie ca să ne ducem la adâncime. Şi de obicei vom avea o butelie puţin mai mare, e aşezată la exteriorul recirculatorului, aşa. Şi asta folosim ca să injectăm, de cum începem să ne scufundăm adânc. Şi mai avem o a doua butelie cu oxigen, care e doar de rezervă în caz că e o problemă cu prima rezervă de oxigen, vom putea respira în continuare. Iar modul în care folosești gazele astea diferite, şi toate aceste rezerve de gaze e acest mecanism sofisticat şi foarte high-tech de aici din faţă, acolo unde e la îndemână. Conţine toate valvele şi butoanele şi tot ce iţi trebuie ca să injectezi gazele potrivite la momentul potrivit.

În mod normal nu trebuie să faci asta pentru că toate sunt făcute automat pentru tine cu partea electronică - a treia parte a unui recirculator. Partea crucială a unui recirculator sunt senzorii de oxigen. Iţi trebuie trei, astfel încât dacă unul din ei se strică, vei şti care. Iţi trebuie logică de votare. Ai şi trei microprocesoare, fiecare din aceste calculatoare poate să conducă întregul sistem deci trebuie să renunţi la două. Mai sunt şi surse de alimentare electrică de rezervă. Şi desigur, sunt multe ecrane de afişare care transmit informaţia scafandrului. Acestea sunt dispozitivele care ne permit să facem ceea ce facem în astfel de scufundări adânci. Şi pot să vorbesc toată ziua despre asta, întrebaţi-o pe soţia mea. Dar, vreau să continui cu ceva mult mai interesant.

O să facem o scufundare adâncă. Vă voi arăta cum e să faci o scufundare de genul ăsta. Începem aici pe vas, şi cu tot echipamentul ăsta scump şi tehnologic avansat tot ăsta e cel mai bun mod de a intra în apă -- pfft! -- te arunci de pe marginea vasului. Acum, după cum v-am arătat în diagrama precedentă, aceste recifuri spre care ne scufundăm pornesc de la suprafaţă şi se duc aproape vertical, drept în jos Deci, ne băgăm în apă, şi coborâm la marginea acestei stânci, apoi începem să coborâm, coborâm, coborâm. Oamenii m-au întrebat, "Îţi ia mult timp să ajungi acolo?" Nu, îţi ia abia vreo două minute să ajungi jos la vreo 90 - 100 metri, care e adâncimea la care vrem să fim. E un fel de skydiving cu încetinitorul. E chiar foarte interesant -- dacă aţi văzut "Abisul" când Ed Harris, stiţi, se scufundă la marginea peretelui? Cam aşa e senzaţia. E extraordinar.

În plus, când ajungi acolo jos, vei vedea că apa e foarte limpede. E apă extrem de limpede, pentru că abia se găseşte plancton. Dar, când îţi aprinzi lumina, te uiţi în jurul peşterilor, şi deodată te confrunţi cu o diversitate extrem de variată, mult mai mare decât se credea înainte. Nu toate, nu chiar toate sunt specii noi, Ca acel peşte cu dungă albă pe care-l vedeţi, aceea e o specie cunoscută. Dar, dacă te uiţi atent între crăpăturile şi spărturile din stâncă, o să vezi chestii mici care fug de colo-colo. E o diversitate incredibilă. Şi nu sunt numai peşti. Sunt crinoide, bureţi, corali negri -- si alţi peşti. Şi acesti peşti pe care-i vedeţi sunt specii noi. Încă mai sunt specii noi pentru că am avut camera cu mine la scufundare şi nu plasa, deci încă mai aşteaptă acolo jos ca cineva să-i descopere. Dar aşa arată, şi acest habitat se tot lungește kilometri întregi. Asta e Papua, Noua Guinee.

Mai vedem şi altceva decât peştişori si nevertebrate. Vedem şi rechini, mult mai des decât m-aş fi aşteptat. Şi nu suntem siguri de ce. Dar ce vreau eu sa faceţi acum e să vă imaginaţi că sunteţi la 120 metri sub apă, cu tot echipamentul acesta tehnologic avansat în spate, sunteţi într-un recif îndepărtat de prin Papua, Noua Guinee, la mii de kilometri depărtare de cea mai apropiată cameră de decompresie, şi sunteți înconjurați în totalitate de rechini.

Uite-i... Uh-oh ... uh-oh! Cred că le-am atras atenţia.

Când începi să vorbeşti ca Donald Duck, nici o situaţie din lume nu poate părea tensionată.

Râsete

Deci, suntem aici jos -- la 120 metri, apropo, aşa se vede în sus, ca să aveţi o idee despre cât de departe e suprafaţa. Şi dacă eşti biolog şi stii ceva despre rechini, şi vrei să estimezi cât de mare e pericolul în care mă aflu aici, o singură întrebare ţi se iveşte în faţă imediat şi aceasta e --

Ce fel de rechini?

Uh, rechini silvertip.

Oh.

Rechinii silvertip -- de fapt sunt trei specii de rechini aici. Cei silvertip sunt cei cu marginile albe pe înotătoare, mai sunt şi rechini gri de recif şi nişte rechini ciocan în depărtare. Şi da, e puţin înfricoşător.

Hoo! Ce zburdalnic e peştişoru'!

Aţi văzut multe înregistrări ca astea la televizor, e foarte intimidant, şi cred că dă o impresie greşită despre rechini. Rechinii nu sunt animale foarte periculoase de fapt şi de asta nu prea eram noi îngrijoraţi, de aceea glumeam acolo jos. mai mulţi oameni sunt omorâţi de către porci, de fulgere, mai mulţi oameni sunt omorâţi la meciuri de fotbal în Anglia. Sunt multe alte feluri în care poţi muri. Şi nu inventez eu toate astea. Nuci de cocos! Poţi mai degrabă să fii omorat de o nucă de cocos decât de un rechin. Deci rechinii nu sunt atât de periculoşi pe cât îşi imaginează oamenii.

Nu ştiu dacă vreunul din voi citeşte U.S. News sau World Report -- Am ultimul număr. Este o poveste despre marii exploratori din vremea noastră. Ultimul articol e numit "Fără Noi Frontiere" Se întreabă dacă sunt sau nu frontiere noi în lume, dacă mai pot fi făcute descoperiri adevărate, de o mare anvergură. Şi ăsta e rândul meu preferat din articol. Fiind un obsedat de peşti, trebuie sa râd, nu suntem numiţi obsedați degeaba, chiar suntem entuziasmaţi când găsim o nouă coloană vertebrală dorsală la un guppy. Dar, e mai mult decât atât. Şi vreau să vă arăt câţiva din peştii guppy pe care i-am găsit în decursul anilor.

Asta e -- ştiţi, puteţi vedea cât de urât e. Chiar dacă ignori valoarea ştiinţifică a acestuia, uită-te doar la valoarea sa în bani. Vreo doi din ăştia au fost vanduţi prin comerţul de peşti de acvariu în Japonia, au fost vânduţi cu 15,000 dolari bucata. Adică jumătate de milion de dolari pe jumătatea de kilogram.

Uitaţi o altă specie de peşte înger pe care l-am descoperit. Pe ăsta l-am descoperit de fapt prin vremurile "de aer", "relele" vremuri "de aer", aşa le spuneam când făceam astfel de scufundari cu aer, eram la 110 metri. Şi-mi amintesc că, ridicându-mă dintr-o scufundare adâncă, îmi apăruse o ceaţă, şi narcozei îi ia ceva timp, ştiţi, să treacă. Ca şi cum te-ai trezi din beţie. Şi aveam o amintire vagă că văzusem nişte peşti galbeni cu o pată neagră, şi mă gândeam, "Ei, la naiba. Trebuia să prind unul. Cred că era o specie nouă." Iar apoi, în final, m-am uitat în găleată. Desigur, prinsesem unul -- doar că uitasem complet de asta. Şi am decis să-l numim Narcoza Centropyge. Deci ăsta e numele său ştiinţific, cu referire la efectele sale din adâncuri.

Şi ăsta e unul mişto. Când l-am găsit prima dată, nici măcar nu eram siguri din ce familie face parte, aşa că l-am numit peştele Dr. Seuss, pentru că arăta ca ceva ieşit din cărţile alea.

Ăsta e destul de fain. Dacă te duci în Papua, Noua Guinee, şi te scufunzi la 90 metri, vei vedea aceste movile mari. Pot fi cu greu observate, dar sunt cam -- de câţiva metri în diametru. Dacă te uiţi mai de-aproape, se vede că e un peştisor alb, un peştisor gri-alb aflat pe lângă ele. S-ar parea că acest peştisor alb construieşte aceste movile uriaşe, pietricică cu pietricică. E extraordinar să găseşti aşa ceva. Nu doar noi specii, ci şi noi comportamente, noi ecologii, tot felul de lucruri noi.

Deci, ceea ce vă voi arăta acum, foarte rapid, sunt doar mostre a câtorva specii noi pe care le-am descoperit. Ce e extraordinar aici nu e numărul de specii pe care le găsim -- deşi după cum vedeţi, e uimitor, asta e doar jumătate din ce am găsit -- ce e extraordinar e cât de repede le găsim. Am ajuns la şapte specii noi pe ora petrecută la acea adâncime. Dacă ai cerceta un copac din jungla amazoniană, ai putea găsi mulţi gândaci, dar cât despre peşti, nicăieri în lume nu poţi găsi şapte specii noi într-o oră. Am făcut noi nişte calcule brute, şi prezicem că sunt cam 2000 - 2500 de specii noi în Oceanul Indo-Pacific numai. Sunt doar 5 - 6 mii de specii cunoscute. Deci un procentaj mare din ceea ce este acolo nu ne e cunoscut. Credeam că ştim pe dinafară diversitatea peştilor de recif, dar nu o ştim, evident.

Voi încheia într-o notă mai sumbră. La început vă spuneam că vă voi arăta două fotografii extraordinare. Asta e a doua fotografie extraordinară pe care v-o arăt. A fost facută exact când eram acolo jos şi filmam rechinii, la exact 90 de metri deaspura mea. Motivul pentru care poza e extraordinară e că a captat un moment din ultimul minut al vieţii unei persoane. la mai puţin de 60 de secunde după ce a fost facută poza, tipul era mort. Când i-am descoperit trupul, ne-am dat seama ce se întâmplase. Făcuse o greşeală foarte simplă. Deschise valva greşită când şi-a umplut butelia -- avea 80% oxigen în butelie când trebuia să aibă 40. A avut un atac de apoplexie cauzat de intoxicarea cu oxigen şi s-a înecat.

Motivul pentru care vă arăt asta -- nu e să umplu sala de amărăciune -- dar mă ajută să-mi expun filozofia de viaţă în general - cu toţii avem două ţeluri. Primul îl avem în comun cu toate vietăţile de pe planetă, e vorba de supravieţuire -- eu o numesc 'perpetuare'. Supravieţuirea speciei şi a noastră, pentru că la ambele e vorba de perpetuarea genomului. Iar al doilea ţel e, pentru aceia dintre noi care au deprins primul ţel, e să -- ştiţi, poţi să-i spui împlinire spirituală sau succes financiar, poţi să-i spui în mai multe feluri, eu îi spun căutarea bucuriei -- urmărirea fericirii. Deci, ce vreau să spun e că acest om şi-a trăit viaţa la maxim, fară nici o îndoială. Trebuie să pui în echilibru aceste două scopuri. Dacă trăieşti toată viaţa în frică -- vreau să zic, viaţa e o Boală cu Transmitere Sexuală cu o mortalitate de 100%. Deci, nu poţi să-ţi trăieşti viaţa în frică.

(Râsete)

Credeam că e una depăşită.

(Aplauze)

Dar, în acelaşi timp nu ai vrea să te concentrezi prea mult pe regula a doua, şi să neglijezi regula numărul unu. Pentru că odată ce eşti mort nu prea mai poţi să te bucuri de nimic. Vă doresc mult noroc în menţinerea acestui echilibru în străduinţele voastre viitoare. Mersi.

Aplauze