Renny Gleeson despre trucuri antisociale cu telefonul

Aş vrea să vă vorbesc azi despre două lucruri: unu, dezvoltarea unei culturi a disponibilităţii şi doi, o cerere. Se poate observa o creştere a disponibilităţii datorată în special dezvoltării telefoniei mobile, la nivel mondial şi în randul tuturor straturilor sociale. Împreună cu dezvoltarea tehnologiei mobile apare şi pretenţia acestei disponibilităţi. Ceea ce atrage dupa sine al treilea punct, care este obligaţia către acea disponibilitate.

Problema este, şi lucrăm în continuare la ea, din punctul de vedere al societăţii, cum le permitem oamenilor să fie disponibili. Există o diferenţă seminificativă de fapt, între ceea ce suntem dispuşi să acceptăm -- şi aici îi cer scuze lui Hans Rosling. care susţine că tot ce nu e bazat pe statistici reale este o minciună -- Dar marea diferenţă aici este cum tratăm această problemă din punct de vedere uman. Astfel am dezvoltat o serie de tactici şi strategii care să acopere.

Prima se numeşte "aplecarea". Şi dacă ai fost vreodată într-o şedinţă în care cineva se uită în ochii tai, stai pur şi simplu acolo, uitându-te la persoana respectivă şi aşteptând să-şi îndepărteze privirea ca apoi repede, să iţi poţi verifica mobilul. Deşi, puteţi vedea că domnul din dreapta îl urmăreşte.

„Intinderea”. Bine, domnul din stânga pare că işi zice „nu mă interesează, eu îmi verific mobilul” Dar tipul din dreapta apelează la „întindere”. Işi întinde braţul pentru a ajunge cu telefoul sub masa.

Sau, preferata mea, metoda „Te iubesc; Pe bune”. (râsete) Nimic nu spune „te iubesc” ca „stai să gasesc pe cineva care chiar mă interesează”.

Sau asta, care am primit-o din India. O puteţi găsi pe YouTube, cu tipul care se întinde pe o motocicletă în timp ce dă mesaje. Sau ce numim noi „opreşte-mă înainte să omor din nou!” Acela chiar e telefonul.

Aici avem de-a face -- (Râsete) cu o coliziune o coliziune directă între disponibilitate -- şi ceea ce disponibilitatea face posibil -- şi o nevoie umană fundamentală -- de care am tot auzit -- nevoia de a crea poveşti în care nu suntem singuri. Suntem buni la crearea poveştilor personale dar poveştile comune e ceea ce ne caracterizează ca şi cultură. Şi când eşti cu cineva iar tu vorbeşti la mobil, mesajul pe care îl transmiţi de fapt persoanei de alături este: „nu eşti la fel de importantă ca, realmente, ORICE altceva ce mi-ar putea parveni prin telefonul mobil”

Uitaţi-vă în jurul vostru. Cineva s-ar putea să fie pe mobil chiar în momentul acesta, implicat în mai multe lucruri simultan.

(râsete)

Realitatea pe care o trăim acum este mai puţin interesantă decât povestea ei pe care o vom spune mai incolo.

Asta îmi place la nebunie. Puştiul ăsta e clar un accesoriu, nu mă înţelegeţi greşit, un accesoriu voluntar -- dar sărutul care este înregistrat pare a fi cam plictisitor.

Acesta e sunetul unei singure mâini care aplaudă.

Aşa că, în timp ce ne îndepărtăm de contextul identităţii noastre, devine covârşitor de important că ceea ce împărtăşeşti devine contextul unor povestiri, devine contextul în care trăim. Poveştile pe care le spunem -- ceea ce dăm din noi -- ajung să ne definească. Oamenii nu doar proiectează o identitate, ci o creaza efectiv.

Aşa că aceasta e rugamintea pe care o am la toţi cei prezenţi în sală. Noi creăm tehnologia care la rândul ei va genera noi experienţe împărtăşite, care vor da naştere noii lumi. Şi astfel, rugămintea mea este, va rog, haideţi să facem tehnologii care fac oamenii mai umani, nu mai puţin umani.

Mulţumesc.