Reed Kroloff despre arhitectura modernă și romantică

A fi nou la TED -- e ca și cum ai fi ultimul virgin în liceu. (Râsete) Ştii că toţi sunt acolo, făcând-o Şi tu ești exclus, ești acasă -- ești ca frații Raspyni când ai boaşele în apă rece. Şi -- (Râsete) te tot joci cu degetele toată ziua. Iar apoi eşti invitat. Şi eşti inclus, şi e exact cum ţi-ai imaginat că va fi. Şi este entuziasmant şi mereu e muzica. iar apoi, brusc s-a terminat. Şi nu a durat decât cinci minute. Şi vrei să te întorci, să o mai faci o dată dar chiar apreciez faptul că sunt aici. Şi îţi mulţumesc Chris, şi mulţumesc Deborah Patton pentru că aţi făcut acest lucru posibil.

Aşadar, azi vom vorbi un pic despre arhitectură, în cadrul creaţiei şi optimismului. Şi dacă iei creaţia şi optimismul împreună, ai două opţiuni despre care poţi vorbi. Poţi vorbi despre creaţionism -- deşi nu cred că ar decurge prea bine cu acest public, cel puţin nu dintr-un punct de vedere în care aţi fi susţinătorii creaţionismului -- sau putem vorbi despre optimizări, scris în modul britanic, cu "s" în loc de "z". Şi cred că despre asta aş vrea să vorbesc azi. Dar orice fel de conversaţie despre arhitectură -- care e de fapt exact ce spuneaţi despre ce se întâmplă aici, organizarea TED, arhitectura la o scară mică -- în prezent nu poate avea loc fără o discuţie despre asta, World Trade Center şi despre ce se întâmplă acolo şi ce înseamnă pentru noi.

Deoarece dacă arhitectura este ceea ce cred eu ca este, şi anume forma construită a ambiţiilor noastre culturale, ce faci atunci când ţi se iveşte o oportunitate să corectezi o situaţie care reprezintă ambiţia culturală a altcuiva în raport cu noi, şi propria noastră ocazie de a face ceva nou acolo? Şi aceasta a fost o problemă electrizantă pentru mult timp. Eu cred că World Trade Center într-un mod destul de nefericit, a adus arhitectura în prim plan într-un fel în care nu cred că oamenii s-au mai gândit la ea de mult, şi a făcut-o subiectul conversaţiilor de zi cu zi. Nu-mi amintesc în toată cariera mea de 20 de ani de practică şi scris despre arhitectură un timp când cinci oameni m-au aşezat la o masă şi mi-au pus întrebări foarte serioase despre zonificare, ieşiri de incendiu, preocupări despre siguranţă şi dacă mocheta arde. Acestea pur şi simplu nu sunt lucruri despre care vorbeam des, Însă despre care acum vorbim mereu. În punctul în care iţi poţi arma clădirile, brusc trebuie să te gândeşti la arhitectură într-un mod cu totul diferit. Aşa că acum ne vom gândi la arhitectură într-un mod cu totul diferit, ne vom gândi la ea în felul următor.

Caţi dintre voi aţi văzut "USA Today" azi? Acesta este. Aşa arată. Acela este situl World Trade Center, pe prima pagină. Au făcut o selecţie, Au ales un proiect de Daniel Libeskind, l'enfant terrible al momentului în arhitectură. Copilul minune pianist, a început cu acordeonul şi a continuat cu o problemă un pic mai serioasă, un instrument mai mare, şi acum un instrument şi mai mare, asupra căruia să îşi exercite forma sa specială de "magie" de-constructivistă, cum vedeţi aici. A fost unul din şase oameni care au fost invitaţi să participe la acest concurs după ce șase firme eșuaseră, cu lucruri care erau atât de stupide şi banale că până şi oraşul New York a fost forţat să spună, aa, chiar îmi pare rău, am dat-o în bară. Aşa. Putem să facem asta din nou de la început, doar că de data asta să găsim nişte oameni cu un dram de talent, în loc de șase fraieri ca cei pe care i-am adus data trecută: rechini imobiliari care ne proiectează de obicei oraşele. Hai să aducem nişte arhitecţi adevăraţi de data asta. Aşa că ne-am ales cu asta sau am putut alege asta. Vă rog, nu mai aplaudaţi.

(Râsete)

E prea târziu. S-a dus. Acesta a fost un proiect al unei echipe numite THINK, o echipă din New York, iar apoi a mai fost acel proiect al lui Libeskind. Acesta va fi noul World Trade Center. O gaura imensă în pământ cu clădiri mari ce cad în ea. Acum, nu ştiu ce părere aveţi voi, dar eu cred că e o decizie destul de proastă. pentru că tocmai ai ridicat un memorial permanent al distrugerii făcându-l să arate de parcă distrugerea va continua pentru totdeauna. Dar asta e ce vom face. Dar vreau să vă gândiţi la lucrurile acestea în termenii unei lupte continue pe care o reprezintă arhitectura americană, şi despre care aceste două lucruri vorbesc foarte specific. Şi anume acest dezacord nebun în felul în care ne alegem arhitecţii încercând să decidem dacă vrem ca arhitectura dintr-un punct de vedere al unei soluţii tehnocratice universale -- că este un răspuns vast, tehnic care poate rezolva toate problemele, fie ele sociale, fizice, chimice -- sau mai degrabă o soluţie ceva mai romantică.

Acum, nu mă refer la romantic în sensul de " ăsta e un loc drăguţ unde pot să scot pe cineva la o întâlnire ." Mă refer la romantic în sensul că sunt lucruri mai mari şi mai măreţe decât noi. Aşadar în tradiţia americană, diferenţa între tehnocrat şi romantic ar fi diferenţa între grilele carteziene ale lui Thomas Jefferson care se răspândesc de-a lungul Statelor Unite, care dau practic forma fiecărui stat vestic din Statele Unite, ca o soluţie tehnocrată cu adevărat, o plecăciune -- pe timpul lui Jefferson -- în faţa curentei filozofii populare a raţionalismului. Sau cum am descris-o mai târziu -- destin evident. Acum, care aţi fi mai degrabă? O grilă sau destinul evident? Destinul evident.

(Râsete)

E o chestie mare. Sună mare, sună important, sună solid, sună american. Curajos, serios, bărbătesc. Şi acest tip de luptă a tot avut loc în arhitectură. Se întâmplă şi în vieţile noastre personale în fiecare zi. Toţi vrem să mergem să ne cumpărăm un Audi TT, nu? Toţi cei de față trebuie să aibă unul sau măcar şi-au dorit unul. în momentul în care l-au văzut. Iar apoi s-au urcat în el, au răsucit micuţa cheie electronică, în loc de cheia adevărată, au gonit acasă pe noua super-autostradă, şi au condus direct într-un garaj care arată ca un castel Tudor.

(Râsete)

De ce? De ce? De ce ai face aşa ceva? De ce facem toţi asta? Chiar şi eu am avut o chestie Tudor odată.

(Râsete)

E în firea noastră să ricoşăm aşa dus-întors între această soluţie tehnocrată şi o imagine mai mare, într-un fel mai romantică, a locului unde ne aflăm. Aşa că vom intra direct în subiect. Puteți stinge luminile un pic? Voi vorbi foarte, foarte succint despre doi arhitecţi care arhitectural reprezintă diviziunea actuală între aceste două tradiţii: cea tehnocrată sau cea a soluţiei tehnologice şi a soluţiei romantice. Iar acestea sunt două dintre birourile de arhitectură de top din Statele Unite de azi, unul foarte tânăr, altul un pic mai matur. Aceasta este lucrarea unui birou de arhitectură numit SHoP, şi ce vedeţi aici sunt desenele lor izometrice, a ceea ce va fi o cameră obscură la scară mare într-un parc. Ştie toată lumea ce e o cameră obscură? Da, e unul din obiectivele acelea imense care face o poză a lumii exterioare -- ceva în genul unui scurt metraj, fără să aibă nimic în mişcare -- şi o proiectează pe o pagină şi poţi vedea lumea de afară în timp ce mergi împrejurul ei.

Acestea sunt doar principiile, şi după cum puteţi vedea, arată ca o clădire normală? Nu. De fapt nu este ortogonală, nu are sus şi jos, nu e pătrată, dreptunghiulară, sau orice altceva, ce ai vedea la o clădire normală. Revoluţia adusă de calculator, cea tehnocrată, cea tehnologică, ne-a permis să scăpăm de clădirile de formă normală, clădiri de formă tradiţională, în favoarea clădirilor neortogonale precum aceasta. Ceea ce este interesant la această clădire nu e forma. Ce e interesant la ea e felul în care e făcută. Cum e făcută. Un mod nou-nouţ de a asambla clădiri -- ceva numit personalizare în masă. Nu, nu este un paradox. Ce face o clădire să fie scumpă, în sensul tradiţional, e fabricarea părţilor individuale pe care nu le poţi reconstrui iar şi iar. De aceea trăim cu toţii în ansambluri rezidenţiale. Toţi vor să economisească construind acelaşi lucru de 500 de ori. Asta pentru că e mai ieftin.

Personalizarea în masă are loc când un arhitect introduce într-un calculator, un program care spune, fabrică părţile acestea. Computerul apoi transmite maşinăriei -- o maşinărie operată de calculator, o maşină cad-cam -- care poate face o groază de modificări, imediat. Deoarece calculatorul e doar o maşină. Nu-i pasă. Pur şi simplu fabrică aceste părţi. Nu vede costuri în exces, nu durează mai mult. Nu e un muncitor -- e pur şi simplu un strung electronic, aşa că toate părţile pot fi tăiate simultan. Între timp, în loc să trimiţi desenele cuiva, acele seturi uriaşe de planuri pe care le-ai văzut toată viața ta, ce face arhitectul acum e să trimită un set de instrucţiuni de asamblare, ca acelea pe care le primeaţi când eraţi copii, când cumpăraţi machete mici pe care scria "uneşte A cu B, şi C cu D." Aşa că ce primeşte constructorul e fiecare parte individuală, care a fost fabricată la comandă în prealabil şi livrată în camioane, către sit, către constructor şi cu un set de instrucţiuni. Doar "uneşte A cu B" şi ei vor putea să le asambleze -- uitaţi aici un desen care le spune cum merge treaba -- şi asta se va întâmpla într-un final.

Ești dedesubt, uitându-te în sus către obiectivul camerei obscure. Ca să nu aveţi impresia că asta e ficţiune, că e o fantezie sau ceva romantic, aceiaşi arhitecţi au fost rugaţi să construiască ceva pentru curtea centrală a PS1, care e un muzeu în Brooklyn, New York, ca parte a seriei lor de vară pentru tineri arhitecţi. Şi ei au spus bine, e vară, ce faci? Vara te duci la plajă. Şi când te duci la plajă de ce ai parte? Ai parte de dune de nisip. Aşa că hai să construim dune de nisip arhitecturale şi o cabană pe plajă. S-au dus şi au modelat -- o machetă virtuală -- a unei dune de nisip. Au făcut fotografii, au introdus fotografiile în programul lor de calculator, şi programul a creat o dună de nisip iar apoi a luat acea dună şi a transformat-o în -- la comanda lor, folosind software standard, cu mici modificări -- un set de instrucţiuni pentru piese de lemn. Şi acestea sunt acele piese de lemn. Acestea sunt instrucţiunile. Acestea sunt piesele, şi aici sunt ele mărite.

Ce puteţi vedea e că sunt cam şase culori diferite, şi fiecare culoare reprezintă un tip de lemn ce trebuie tăiat, o bucată de lemn ce trebuie tăiată. Toate au fost livrate pe o platformă într-un camion, şi asamblate manual în 48 de ore de o echipă de opt oameni, dintre care doar unul văzuse planurile înainte. Doar unul văzuse planurile în prealabil. Iar acum vine peisajul cu dune, ce iese din gradină, şi aici este construit complet. Sunt doar 16 piese diferite de lemn. Doar 16 piese de asamblare diferite. Pe dinăuntru arată ca o frumoasă cutie de rezonanţă a unui pian. Are propria sa piscină încorporată, foarte, foarte mişto. E un loc grozav pentru petreceri -- era, a fost dezasamblat după 6 săptămâni -- are mici dressinguri şi cabane, unde s-au întâmplat multe lucruri interesante toată vara.

Acum, ca să nu credeţi că asta e doar pentru cei fără griji sau doar instalaţii temporare, aceasta e aceeaşi firmă care lucrează la World Trade Center, care înlocuieşte podul care traversa West Street, acea conexiune pietonală foarte importantă între oraşul New York şi reabilitarea zonei de vest. Li s-a cerut să proiecteze, să înlocuiască acel pod în şase săptămâni, construindu-l, incluzând toate părţile fabricate. Şi au fost în stare să o facă. Acesta a fost design-ul lor, folosind acelaşi sistem de modelare pe calculator, și numai cinci sau şase părţi diferite, câteva bare, ca aceasta, nişte material pentru placare exterioară şi un sistem de cadre foarte simplu totul fiind deja fabricat şi livrat cu camionul. Au fost capabili să creeze asta. Au fost capabili să creeze ceva superb. Şi acum construiesc o clădire de 16 etaje la marginea New Yorkului, folosind aceeaşi tehnologie. Aici vom traversa podul noaptea, este auto iluminat, nu ai nevoie de iluminare de sus, aşa că vecinii nu se vor plânge că stâlpii de iluminat le strălucesc în față. Așa arată când îl traversăm, iar acolo jos, pe partea cealaltă şi ai parte de aceeaşi grandoare.

Acum, lăsaţi-mă să vă arăt repede opusul, dacă îmi permiteţi. Woo, frumos, nu? Asta e cealaltă faţă a monedei. Aceasta e lucrarea lui David Rockwell din New York City, ale cărui lucrări le puteţi vedea azi, aici. Actualul rege al romanticilor care îşi abordează munca într-un mod foarte diferit. Nu e făcută să creeze o soluţie tehnologică, e făcută să te ademenească în ceva ce poţi face, în ceva ce iţi va face plăcere, ceva ce îţi va ridica moralul, ceva care te face să simţi că eşti în altă lume -- precum restaurantul său din New York, Nobu care ar trebui să te transporte din aglomeraţia New Yorkului, în simplicitatea Japoniei şi eleganța tradiţiei japoneze. "Când totul a fost spus şi făcut, trebuie să arate ca alga" spuse proprietarul. Sau restaurantul său, Pod, în Philadelphia, Pennsylvania.

Vreau să ştiţi că spaţiul la care vă uitaţi e alb imaculat. Fiecare suprafaţă a acestui restaurant e albă. Motivul pentru care are aşa multă culoare e că se schimbă folosind lumina. E vorba de senzualitate, e vorba de transformare. Uitaţi-vă la asta -- doamnelor şi domnilor nu ating nici un buton. Se întâmplă de la sine. Se transformă prin magia iluminării. E vorba de senzualitate, e vorba de atingere. Restaurantul Rosa Mexicano, unde ne transportă către țărmurile din Acapulco, în cartierul Upper West Side, cu acest perete de plonjori care -- ia uitaţi, vă place? Să mai vedem o dată. Okay, doar ca să mă asigur ca v-a plăcut. Şi în final e vorba de confort, e vorba de a te face să te simţi bine în locuri în care înainte nu te-ai fi simţit bine. E vorba despre a aduce natura înăuntru.

În Guardian Tower din New York, transformat într-o Union Square -- Îmi pare rău, mă grăbesc -- unde a trebuit să aducem cei mai buni horticultori din lume ca să ne asigurăm că interiorul acesteia aduce grădina curţii din Union Square în clădirea propriu zisă. E vorba despre stimulare. Aceasta este o experiență de cumpărare a vinului simplificată după culoare şi gust -- vinuri acidulate, proaspete, fine, delicioase, suculente, moi, mari şi dulci toate iţi sunt explicate prin culoarea şi textura de pe perete. Şi în final, e vorba despre divertisment, ca în sediul central al Cirque du Soleil din Orlando, Florida, unde ţi se cere să intri în teatrul grecesc, să te uiţi în cort şi să te alături lumii magice a Cirque du Soleil. Şi cred că o voi lăsa aşa. Vă mulţumesc foarte mult.