Rebecca Saxe despre cum face creierul judecăţi morale

Astăzi vă voi vorbi despre dilema altor minţi. Iar dilema despre care vă voi vorbi nu este cea cunoscută din filozofie, şi anume: "Cum putem şti dacă alte persoane au minte?" Cu alte cuvinte, poate că tu ai o minte, iar toţi celilalţi sunt doar nişte roboţi foarte convingători. Deci asta este o dilemă în filozofie. Dar pentru scopul meu de azi, voi presupune că multe persoane din public au o minte şi nu trebuie să-mi fac griji în privinţa asta.

Există o altă problemă care ne este probabil mai cunoscută ca părinţi, profesori, soţi şi scriitori. Şi anume: "De ce este atât de greu să cunoaştem ce doreşte sau crede altcineva?" Sau poate mai bine zis: "De este atât de dificil să schimbăm ceea ce doreşte sau crede altcineva?"

Consider că scriitorii au exprimat acest lucru cel mai bine. De exemplu, Philip Roth, care a spus: "Și totuşi, ce ne facem cu această chestiune teribil de importantă a celorlalte persoane? Nu suntem pregătiţi să ne imaginăm cum funcţionează o altă persoană şi care-i sunt scopurile ascunse." În calitate de profesoară şi soţie, aceasta este, bineînţeles, o problemă cu care mă connfrunt zilnic. Dar, ca om de ştiinţă, mă interesează o altă problemă legată de mintea celorlalţi, problemă pe care v-o voi prezenta astăzi. Iar dilema este: "De ce este atât de uşor să descifrăm alte minţi?"

Ca să încep cu u exemplu, nu ai nevoie de aproape nicio informaţie un instantaneu al unei necunoscute, pentru a ghici la ce se gândeşte această femeie sau acest bărbat. Altfel spus, esenţa problemei este faptul că maşinăria pe care o folosim pentru a gândi despre alte minţi, creierul, este făcut din elemente - neuronii - care sunt aidoma celor ale animalelor, ale maimuţelor, şoarecilor şi chiar viermilor de mare. Totuşi, când sunt conectaţi într-o anume reţea se obţine abilitatea de a scrie Romeo şi Julieta. Sau de a spune, precum Alan Greenspan, "Ştiu că tu crezi că înţelegi ce crezi c-am zis, dar nu sunt sigur că îţi dai seama că ceea ce ai auzit nu este ceea ce voiam eu să spun." (Râsete)

Pentru cercetarea mea din cadrul neuroştiinţei cognitive trebuie să ţin în fiecare mână câte una din aceste idei şi să încerc să înţeleg cum se pot asambla elemente simple, mesaje simple într-o reţea, în spaţiu şi în timp, pentru a obţine această uimitoare capacitate umană de a te gândi la alte minţi. Astăzi vă voi povesti trei lucruri despre asta. Desigur, întregul proiect este de mari dimensiuni, iar eu vă voi relata doar primii noştri paşi făcuţi în descoperirea unei zone speciale a creierului folosită la te gândi la gândurile altor oameni. Câteva observaţii despre dezvoltarea lentă a acestui sistem în vreme ce învăţăm cum să îndeplinim această sarcină grea. În cele din urmă, vă voi arăta că anumite diferenţe dintre oameni, dintre modul în care-i judecăm pe ceilalţi pot fi explicate de diferenţele din sistemul nervos.

Primul lucru pe care doresc să vi-l spun este că există o zonă în creierul uman, în creierele voastre, a cărei sarcină este să se gândească la gândurile altor oameni. Iată o imagine a acestei zone. Se cheamă joncţiunea temporo-parietală dreaptă. Se află deasupra şi în spatele urechii drepte. Aceasta este zona din creier pe care aţi folosit-o când aţi văzut imaginile pe care vi le-am arătat sau când aţi citit Romeo şi Julieta ori când aţi încercat să-l înţelegeţi pe Alan Greenspan. Nu o folosiţi pentru a rezolva alte tipuri de probleme logice. Această regiune se numeşte JTPD. Iar această imagine ne arată activarea medie într-un grup de adulţi obişnuiţi. Sunt studenţi la MIT. (Râsete)

Cel de-al doilea lucru pe care vreau să-l spun despre acest sistem al creierului este acela că deşi noi, oamenii adulţi, ne pricepem foarte bine să înţelegem alte minţi, n-am fost dintotdeauna aşa. Copiilor le ia mult timp să pătrundă în sistem. Vă voi arăta o mică parte a acestui proces îndelungat. Primul lucru pe care o să vi-l arăt este o schimbare petrecută între vârsta de 3 şi 5 ani, când copiii învaţă să înţeleagă că altcineva poate crede altceva decât ei. Vă voi arăta un copil de 5 ani care primeşte un puzzle standard, sarcină pe care o numim "a falsei credinţe".

Video: Acesta este primul pirat. Îl cheamă Ivan. Ştii ce le place piraţilor?

Piraţilor le plac sandviciurile cu brânză.

Copilul: Brânză? Îmi place la nebunie brânza!

R.S.: Da. Ivan are un sandvici cu brânză şi spune "Miam, miam, miam, miam! Îmi plac la nebunie sandviciurile cu brânză." Ivan îşi pune sandviciul aici, pe cufărul piraţilor. Şi Ivan spune: "Ştii ce? Trebuie să beau ceva cât iau prânzul." Aşa că Ivan pleacă să-şi ia ceva de băut. Cât e Ivan plecat, vântul bate şi-i dărâmă sandviciul în iarbă. Şi vine un alt pirat, pe care-l cheamă Joshua. Şi lui Joshua îi plac la nebunie sandviciurile cu brânză. Aşa că Joshua are un sandvici cu brânză şi spune: "Miam, miam, miam, miam! Îmi plac la nebunie sandviciurile cu brânză." Şi-şi pune sandviciul cu brânză aici, pe cufărul piraţilor.

Copilul: Deci acela e al lui.

R.S.: Acela e al lui Joshua, aşa e.

Copilul: Şi al lui a căzut pe jos.

R.S.: Exact.

Copilul: Aşa că nu va şti care anume e-al lui.

R.S.: Şi Joshua se duce să-şi ia ceva de băut. Ivan se întoarce şi spune: "Vreau sandviciul meu cu brânză." Pe care crezi că-l va lua Ivan?

Copilul: Cred că-l va lua pe ăla.

R.S.: Da, crezi că-l va lua pe acela? Bine. Să vedem. Da, ai avut dreptate. Pe ăla l-a luat.

Iată un copil de 5 ani care înţelege clar că alţi oameni pot avea credinţe false şi care sunt consecinţele acţiunilor lor. Acum vă voi arăta un copil de 3 ani care primeşte aceeaşi problemă.

Video: R.S.: Şi Ivan spune "Îmi vreau sandviciul cu brânză." Ce sandvici o să ia? Crezi c-o să-l ia pe acela? Ia să vedem ce se întâmplă. Să vedem ce face. Iată-l pe Ivan. Şi Ivan spune: "Îmi vreau sandviciul cu brânză." Şi-l ia pe acesta. Hopa. De ce l-a luat pe acela?

Copilul: Al lui era în iarbă.

R.S. Aşadar, copilul de 3 ani face două lucruri în mod diferit. Mai întâi preconizează că Ivan va lua sandviciul care este al lui. Iar când îl vede pe Ivan că ia sandviciul aflat în locul unde-l lăsase pe al său, când noi am spune că-l ia pe acela deoarece crede că e al lui, copilul de 3 ani oferă o altă explicaţie. Nu-şi ia sandviciul lui pentru că nu-l vrea, căci acum e murdar, e pe jos. De aceea ia celălalt sandvici. Desigur, dezvoltarea nu încetează la vârsta de 5 ani. Putem observa continuarea acestui proces de a învăţa să ne gândim la gândurile altei persoane mărind miza şi rugându-i pe copii nu să prezică o acţiune, ci să facă o judecată morală. Mai întâi vă voi arăta iar copilul de 3 ani.

Video: R.S.: Aşadar, Ivan e rău pentru că i-a luat sandviciul lui Joshua?

Copilul: Da.

R.S.: Ivan ar trebui să dea de necaz pentru că i-a luat sandviciul lui Joshua?

Copilul: Da.

R.S.: Prin urmare, nu e surprinzător să creadă că a fost urât din partea lui Ivan să-i ia sandviciul lui Joshua, căci el crede că Ivan i-a luat sandviciul lui Joshua doar ca să nu-l mănânce pe al său, care era murdar. Acum vă voi arăta copilul de 5 ani. Ţineţi minte că acesta a înţeles pe deplin de ce Ivan i-a luat sandviciul lui Joshua.

Video: R.S.: A fost Ivan rău pentru că i-a luat sandviciul lui Joshua?

Copilul: Ăă, da.

R.S.: Aşadar, abia de la vârsta de 7 ani încolo obţinem un răspuns care seamănă cu cel al unui adult.

Video: R.S.: Ar trebui Ivan să dea de necaz pentru că i-a laut sandviciul lui Joshua?

Copilul: Nu, vântul ar trebui să dea de necaz.

R.S. Spune că vântul ar trebui să dea de necaz, căci el a înlocuit sandviciurile. (Râsete)

În laboratorul meu am început să supunem copiii la o scanare a creierului şi să ne întrebăm ce se petrece în creierul lor pe măsură ce dezvoltă această capacitate de a se gândi la gândurile altor oameni. În primul rând, în cazul copiilor se activează aceeaşi zonă a creierului, JTPD, atunci când aceştia se gândesc la alţi oameni. Dar nu e chiar întocmai precum creierul unui adult.

La adulţi, precum v-am zis, această zonă a creierului este aproape complet specializată, nu mai face nimic altceva, în afară de a se gândi la gândurile altor oameni. La copii asta se întâmplă într-o mult mai mică măsură când au vârste cuprinse între 5 şi 8 ani, precum cei pe care tocmai vi i-am arătat. Şi chiar dacă îi analizăm pe cei între 8 şi 11 ani, până la începutul adolescenţei, zona respectivă din creier tot nu se aseamănă cu cea a unui adult. Astfel, observăm că pe parcursul copilăriei şi chiar al adolescenţei atât sistemul cognitiv, capacitatea minţii noastre de a se gândi la alte minţi, cât şi sistemul nervos pe care se bazează continuă să se dezvolte treptat.

Desigur, după cum probabil vă daţi seama, chiar şi la vârsta adultă oamenii se deosebesc în ceea ce priveşte capacitatea de a se gândi la alte minţi, cât de des o fac şi cu câtă precizie. Am vrut să aflăm dacă diferenţele dintre adulţi când vine vorba despre modul în care se gândesc la gândurile altor oameni pot fi explicate prin diferenţe existente la nivelul acestei zone a creierului. Aşa că le-am prezentat adulţilor o versiune a problemei piratului cu care se confruntaseră şi copiii. Şi asta vă voi arăta acum.

Grace şi prietena ei fac turul unei fabrici de substanţe chimice şi iau o pauză de cafea. Prietena lui Grace cere zahăr pentru cafeaua ei. Grace se duce să facă această cafea şi lângă cafetieră vede un vas care conţine o pudră albă - zahăr. Dar vasul poartă o etichetă cu "Otravă mortală". Aşadar, Grace crede că pudra este o otravă mortală. Şi o pune în cafeaua prietenei ei. Aceasta o bea şi nu păţeşte nimic.

Câţi oameni cred că e acceptabil din punct de vedere moral că Grace a pus pudra în cafea? OK. Bine. (Râsete) Îi întrebăm pe oameni în ce măsură ar trebui să fie acuzată Grace în acest caz, pe care-l numim încercare ratată de vătămare.

Şi-l putem compara cu un alt caz în care toate variabilele din lumea reală sunt aceleaşi. Pudra este tot zahăr, dar acum Grace crede ceva diferit. Acum crede că pudra este zahăr. Şi, deloc surprinzător, dacă Grace crede că pudra este zahăr şi o pune în cafeaua prietenei ei, oamenii spun că nu trebuie deloc învinuită. Dar dacă crede că pudra este otravă, chiar dacă de fapt e zahăr, oamenii consideră că trebuie învinuită, deşi ceea ce s-a întâmplat în realitate a rămas neschimbat.

Şi spun că e de vină mai mult în acest caz, încercarea ratată de vătămare, decât într-altul, pe care-l numim accident, când Grace crede că pudra este zahăr deoarece vasul e etichetat cu "Zahăr" şi se află lângă cafetieră, deşi, de fapt, pudra este otravă. Aşadar, chiar dacă pudra era otravă, iar prietena a băut cafeaua şi a murit, oamenii consideră că Grace nu trebuie învinuită atât în acest caz, când a crezut că este zahăr, faţă de celălalt caz, când a crezut că e otravă şi nu s-a întâmplat nimic rău.

Totuşi, oamenii nu cad de acord asupra a cât de mult trebuie învinuită Grace în cazul unui accident. Unii cred că mai mult, alţii, mai puţin. Vă voi arăta ce s-a întâmplat când am privit în interiorul creierelor acelor oameni în vreme ce hotărau asta. Vă arăt, de la stânga la dreapta, cât de multă activitate avea loc în această regiune a creierului şi, de sus în jos, cât de mult considerau oamenii că trebuie învinuită Grace.

În stânga puteţi observa că atunci când în această zonă a creierului activitatea este foarte redusă oamenii nu au acordat atenţie convingerii ei inocente şi au spus că merită să fie puternic învinovăţită pentru accident. În dreapta însă, unde activitatea în zona respectivă a fost crescută, oamenii au acordat mai multă atenţie convingerii ei şi au spus că trebuie învinuită mult mai puţin pentru că a provocat accidentul.

Asta e bine, dar, desigur, ne-ar plăcea să putem interveni în modul de funcţionare a acestei zone a creierului şi să vedem dacă putem astfel schimba judecata morală a oamenilor. Şi avem un astfel de instrument. Se numeşte Stimulare Magnetică Trans-Craniană sau SMT. Este un instrument care ne permite să penetrăm craniul cuiva cu un puls magnetic, ţintind o mică zonă a creierului şi să destabilizăm temporar funcţionarea neuronilor din acea regiune.

Vă voi arăta o scurtă demonstraţie a acestei tehnici. Pentru a vă demonstra că e vorba de un puls magnetic, vă voi arăta ce se întâmplă când pui o monedă pe aparat. Când auziţi păcănituri, pornim aparatul. Acum voi aplica acelaşi puls creierului meu, mai exact zonei din creier care-mi controlează mâna. Nu e vorba de o forţă fizică, ci doar de un puls magnetic.

Video: Femeie: Gata? Rebecca Saxe: Da.

Îmi provoacă o contracţie mică şi involuntară a mâinii transmiţând un puls magnetic creierului meu. Putem folosi acelaşi puls în cazul JTPD, pentru a vedea dacă putem schimba judecăţile morale ale oamenilor. Aşadar, acestea sunt cele pe care vi le-am arătat mai devreme, judecăţile morale normale ale oamenilor. Apoi putem aplica SMT la JTPD şi observa cum se schimbă judecăţile oamenilor. În primul rând, oamenii pot încă să îndeplinească această sarcină.

Judecăţile lor în cazul în care nu se întâmplă nimic rău rămân aceleaşi. Spun că nu trebuie învinovăţită. Dar în cazul încercării ratate de vătămare, când Grace a crezut că e otravă, deşi de fapt era zahăr, oamenii au declarat că este în regulă, trebuie învinuită mai puţin pentru că a pus pudra în cafea.

În cazul accidentului, când a crezut că este zahăr, deşi era otravă şi a provocat astfel o moarte, oamenii spun că nu e în regulă, trebuie învinuită mai mult. Ceea ce v-am arătat astăzi este că oamenii sunt bine înzestraţi pentru a se gândi la gândurile altor oameni.

Avem un sistem special al creierului care ne permite să ne gândim la ceea ce gândesc ceilalţi. Sistemul necesită mult timp pentru a se dezvolta treptat pe parcursul copilăriei şi până la începutul adolescenţei, inclusiv. Chiar şi la vârsta adultă, diferenţele din această zonă a creierului pot explica diferenţele dintre adulţi în ceea ce priveşte modul de a gândi despre şi de a judeca alţi oameni.

Dar vreau să acord ultimul cuvânt romancierilor şi lui Philip Roth, care a sfârşit prin a spune: "Până la urmă, în viaţă nu este vorba despre a înţelege corect oamenii. Ci despre a-i înţelege greşit. A-i înţelege greşit, și iar greşit, și iar greşit, apoi, după o atentă reconsiderare, a-i înţelege iar greşit." Vă mulţumesc. (Aplauze)

Chris Anderson: Când vorbeşti despre folosirea pulsurilor magnetice pentru a modifica judecata morală a oamenilor, sună de-a dreptul alarmant. (Râsete) Te rog, spune-mi că nu primeşti telefoane de la Pentagon.

Rebecca Saxe: Nu primesc. Sigur, mă sună, dar nu răspund. (Râsete)

C.A.: Chiar te sună? Serios vorbind, cred că stai uneori nopţile trează gândindu-te unde va duce toată această muncă. Evident, eşti un om incredibil. Dar cineva ar putea profita de aceste cunoştinţe pentru ca într-o viitoare cameră care nu e de tortură să ducă la îndeplinire lucruri care i-ar putea îngrijora pe cei de faţă.

R.S.: Da, ne facem griji în această privinţă. Trebuie să spun câte ceva despre SMT. În primul rând, nu poţi fi supus la aşa ceva fără să o ştii. Nu este o tehnologie care să nu poată fi detectată. Şi e destul de greu să obţii acele schimbări foarte mici. Pe cele pe care vi le-am arătat le consider impresionante deoarece ne spun ceva despre funcţionarea creierului. Dar, comparativ cu judecăţile morale pe care le facem de fapt, ele sunt mărunte.

Nu am modificat judecăţile morale ale oamenilor când se hotărau ce să facă, atunci când luau decizii cu privire la ce acţiuni vor întreprinde. Ci le modificam capacitatea de a judeca acţiunile altor oameni. Aşadar, nu consider ceea ce fac ca fiind examinarea acuzatului într-un proces, ci pe a juraţilor.

C.A.: Munca ta va avea drept rezultat recomandări în domeniul educaţiei, poate pentru a creşte o generaţie de copii care pot face judecăţi morale mai drepte?

R.S.: Asta este una dintre speranţele noastre. Întregul program de cercetare, de studiere a diferitelor zone ale creierului uman este complet nou. Până de curând, ceea ce ştiam despre creier erau acele lucruri pe care le putea îndeplini şi creierul oricărui alt animal. Aşa că puteam studia pe animale. Ştiam cum văd creierele, cum controlează corpul şi cum aud şi simt. Întregul proiect de înţelegere a modului în care creierele fac lucruri specific umane, cum ar fi învăţarea limbajului şi a conceptelor abstracte şi a se gândi la gândurile altor oameni, este complet nou. Încă nu ştim care vor fi implicaţiile acestei înţelegeri.

C.A.: Am o ultimă întrebare. Există ceva numit problema dificilă a conştiinţei, care dă bătăi de cap multor oameni. Noţiunea că poţi să înţelegi de ce funcţionează un creier. Dar de ce trebuie să simţim ceva? De ce pare să fie nevoie ca aceste fiinţe să simtă lucruri pe care le gestionăm noi? Eşti un extraordinar cercetător în domeniul neuroştiinţei. Care crezi că sunt şansele ca la un moment dat în decursul carierei tale, cineva, tu sau altcineva, să opereze o schimbare de paradigmă în ceea ce priveşte înţelegerea unei probleme aparent imposibile.

R.S.: Sper să se întâmple asta. Dar cred că nu va fi aşa.

C.A.: De ce?

R.S.: Nu degeaba se cheamă problema dificilă a conştiinţei. (Râsete)

C.A.: Minunat răspuns. Mulţumesc foarte mult, Rebecca Saxe. A fost fantastic. (Aplauze)