Raghava KK: Cinci vieţi ale unui artist

Cred că eram prin clasa a doua când am fost prins desenând bustul unui nud de Michelangelo. Am fost trimis direct la directoarea şcolii, iar directoarea şcolii, o călugăriţă drăguţă, s-a uitat în caietul meu cu dezgust, a răsfoit paginile, a văzut toate nudurile -- ştiţi, o vedeam pe mama mea cum desena şi eu o copiam -- iar călugăriţa m-a plesnit pe faţă şi a spus, „Doamne Sfinte, puştiul ăsta deja a început.”

Nu aveam nici o idee despre ce vorbea, dar a fost destul de convingător pentru mine să nu mai desenez niciodată pînă în clasa a noua. Graţie unui curs cu adevărat plictisitor, am început să-mi caricaturez profesorii din şcoală. Şi, ştiţi, am căpătat o grămadă de popularitate. Nu practic sporturi. Nu mă pricep deloc la sporturi. Nu am cele mai sofisticate gadget-uri acasă. Nu mă aflu în fruntea clasei. Deci pentru mine, caricatura mi-a dat un sens al identităţii. Am devenit cunoscut, dar eram speriat că voi fi prins din nou. Şi ce am făcut a fost să încorpesc rapid un colaj al tuturor profesorilor pe care i-am desenat, l-am glorificat pe directorul şcolii, l-am pus tocmai în vârf, şi i l-am dăruit. A râs copios de ceilalţi profesori şi l-a pus sus la afişier. (Râsete) Aceasta este o parte din el. Şi am devenit un erou al şcolii. Toţi seniorii mă cunoşteau. Mă simţeam cu adevărat special.

Trebuie să vă spun câte ceva despre familia mea. Aceea este mama mea. O iubesc la nebunie. Ea este cea care m-a învăţat cum să desenez şi, mai important, cum să iubesc. Este un pic hippie. A spus, „Nu spune aia”, dar o spun oricum. Restul familiei mele sunt academici plictisitori, ocupaţi cu colectarea de decalcomanii Ivy League pentru maşina noastră Ambassador clasică. Tatăl meu este diferit un pic. Tatăl meu credea într-o abordare holistică a vieţii, şi, stiţi, de fiecare dată cînd ne învăţa, spunea, „urăsc cărţile astea, pentru că aceste cărţi sunt deturnate de Revoluţia Industrială.”

În timp ce încă susţinea acea viziune asupra lumii, eu aveam 16 ani, mi-am luat cel mai bun avocat din oraş, pe fratele meu mai mare Karthik, l-am aşezat, şi i-am spus, „Tată, de astăzi am decis că voi fi disciplinat, voi fi curios, voi învăţa ceva nou în fiecare zi, voi fi foarte sârguincios, şi nu voi depinde de tine emoţional sau financiar.” Şi a fost foarte impresionat. Era înlăcrimat tot. Gata să mă îmbrăţişeze. Şi am spus, „Păstrează gîndul ăla.” Am spus, „Pot să renunţ la şcoală atunci?”

Dar, pentru a scurta o poveste lungă, am renunţat la şcoală pentru a urma o carieră de caricaturist. Cred că am făcut vreo 30.000 de caricaturi. Făceam zile de naştere, nunţi, divorţuri, orice pentru oricine dorea să se folosească de serviciile mele. Dar, cel mai important, în timp ce călătoream, am învăţat copii să deseneze, iar în schimb, am învăţat cum să fiu spontan, şi absurd şi nebun şi nostim. Cînd am început să-i învăţ, am zis hai să încep să fac asta profesionist. La 18 ani am întemeiat propria mea şcoală. Totuşi, pentru cineva de 18 ani care încearcă să întemeieze o şcoală nu este uşor dacă nu are un investitor mare sau un susţinător mare.

Deci răsfoiam paginile din Times of India când am văzut că Primul Ministru al Indiei vizita oraşul meu natal, Bangalore. Şi, ştiţi, exact aşa cum orice caricaturist îl cunoaşte pe Bush aici, şi dacă ar fi trebuit să-l întîlneşti pe Bush, ar fi fost cel mai nostim lucru pentru că faţa lui era deliciul unui desenator. Trebuia să-l întîlnesc pe Primul Ministru. M-am dus la locul unde urma să aterizeze elicopterul lui. Am văzut cordoane de securitate. Mi-am caricaturat drumul prin trei straturi pur şi simplu impresionându-i pe paznici, dar m-am blocat. M-am blocat la al treilea. Şi ce s-a întâmplat, spre norocul meu, am văzut un om de ştiinţă în fizică nucleară la a cărui petrecere am făcut desene. Am alergat la el şi am spus „Bună ziua domnule. Ce mai faceţi?” El a spus, „Ce faci aici, Raghava?” Am spus, „Sunt aici pentru a-l întâlni pe Primul MInistru.” El a spus, „Oh, şi eu.” Am sărit în maşina sa, şi duşi am fost printre cordoanele de securitate rămase. (Aplauze) Mulţumesc. L-am aşezat, l-am caricaturizat, şi de atunci am caricaturizat sute de celebrităţi.

Asta este una pe care mi-o amintesc cu mândrie. Salman Rushdie s-a supărat cred pentru că am modificat harta New York-ului, dacă observaţi. (Râsete) Oricum, următorul diapozitiv pe care tocmai vi-l voi arăta -- (Râsete) Ar trebui să sting aia? Următorul diapozitiv pe care tocmai vi-l voi arăta, este puţin mai serios. Am ezitat să includ asta în prezentarea mea pentru că această caricatură a fost publicată imediat după 9/11. Ce a fost, pentru mine, o observaţie foarte naivă, s-a dovedit a fi un dezastru. În acea seară, m-am întors acasă la sute de mesaje furioase. Sute de oameni îmi spuneau cum ei ar fi trăit liniştiţi fără să vadă asta. Am fost de asemenea rugat să părăsesc organizaţia, o organizaţie a caricaturiştilor din America, care pentru mine era viaţa mea. Atunci am realizat că, ştiţi, caricaturile sunt foarte puternice, arta este însoţită de responsabilitate.

Oricum, ce am făcut a fost să decid că aveam nevoie să fac o pauză. Mi-am dat demisia de la munca de la ziare, mi-am închis şcoala, şi mi-am împachetat crieoanele şi pensulele şi cernelurile, şi am decis să plec în călătorie. Când am fost în călătorie, îmi amintesc, am întâlnit acest bătrân fantastic, pe care l-am întâlnit când caricaturizam, care s-a dovedit a fi un artist, în Italia. M-a invitat în studioul lui. A spus, „Vino în vizită.” Când am fost, am văzut cel mai înfiorător lucru. I-am văzut această efigie goală şi moartă atârnând din tavan. Am spus, „Doamne Dumnezeule. Ce-i aia?” Şi l-am întrebat şi a spus, „Oh, chestia aia? Noaptea mor. Dimineaţa renasc.” Am crezut că este dus cu pluta, dar ceva din aia s-a prins. Mi-a plăcut la nebunie. M-am gândit că era ceva cu adevărat frumos în aia. Aşa că am spus, „Am murit, deci trebuie să renasc.”

Deci, am vrut să fiu pictor ca el, numai că, nu ştiu cum să pictez. Deci, am încercat să mă duc la magazinul de artă. Ştiţi, există o sută de tipuri de pensule. Las-o baltă, te vor zăpăci chiar dacă ştii cum să desenezi. Aşa că am decis că voi învăţa singur cum să pictez. Vă voi arăta un clip foarte scurt pentru a vă arăta cum pictam şi puţin despre oraşul meu, Bangalore. (Muzică) Trebuiau să fie mai mari decât viaţa. Totul trebuia să fie mai mare. Următorul tablou a fost şi mai mare. Şi mai mare. Şi eu, trebuia să dansez în timp ce pictam. Era aşa de captivant. Doar că, am început să pictez chiar şi dansatori. Aici de exemplu este un dansator de flamenco, doar că era o problemă. Nu cunoşteam forma dansului, şi am început să-i urmez, şi am făcut ceva bani, mi-am vândut tablourile şi m-am grăbit să plec în Franţa şi Spania şi să lucrez cu ei. Acela este Pepe Linares, un renumit cântăreţ de flamenco.

Dar aveam o problemă, tablourile mele nu dansau niciodată. Oricât de multă energie aş fi investit în ele în timp ce le făceam, nu dansau niciodată. Aşa că m-am decis -- am avut această revelaţie nebunească la ora două dimineaţa. Mi-am chemat prietenii, am pictat pe trupurile lor, şi i-am pus să danseze în faţa unui tablou. Şi, dintr-o dată, tablourile mele au prins viaţă. Şi apoi am fost destul de norocos pentru a executa efectiv aceasta în California împreună cu Circul Velocity. Şi am stat ca voi acolo, în public. Şi mi-am văzut munca prinzând viaţă. Ştiţi, normal lucrezi în izolare, şi te prezinţi la o galerie, dar aici, lucrarea prindea viaţă, şi a avut câţiva artişti care au lucrat cu mine.

Efortul colaborativ a fost fabulos. Mi-am spus, voi colabora cu fiecare şi pe oricine întâlnesc. Am început să fac modă. Acesta este un spectacol de modă pe care l-am ţinut la Londra. Cea mai bună colaborare, bineânţeles, este cu copiii. Sunt nemiloşi, sunt oneşti, dar sunt plini de energie şi veselie. Aceasta este o lucrare, o bibliotecă pe care am proiectat-o pentru Fundaţia Robin Hood. Şi trebuie să spun, am petrecut timp în Bronx lucrând cu aceşti copii. Şi, în schimbul lucrului meu cu ei, m-au învăţat cum să fiu grozav. Nu cred că am reuşit, dar m-au învăţat. Spuneau, „Nu mai spune îmi pare rău. Spune, greşeala mea.” (Râsete)

Apoi am zis, e bine, dar vreau să pictez ca un pictor adevărat. Educaţia americană este atât de scumpă. Eram în India, şi mă plimbam pe străzi, şi am văzut un pictor de panouri publicitare. Şi tipii ăştia pictează picturi enorme, şi arată foarte bine. Şi m-am întrebat cum reuşeau s-o facă atât de aproape. Aşa că, într-o zi am avut oportunitatea să întâlnesc unul din aceşti tipi, şi am zis, „Cum pictezi aşa? Cine te-a învăţat?” Şi el a zis, „Ah, e foarte uşor. Pot să te învăţ, dar plecăm din oraş, pentru că pictorii de panouri publicitare sunt o specie de artişti pe cale de dispariţie, pentru că tiparul digital i-a înlocuit complet şi i-a jefuit.” Am spus, în schimbul educaţiei în pictură, eu îi voi susţine, şi am pornit o companie. Şi de atunci, am pictat peste tot. Aceasta este o pictură a soţiei mele în apartament. Aceasta este o altă pictură. Şi, de fapt, am început să pictez pe orice, şi am început să le trimit prin oraş.

Şi pentru că am menţionat-o pe soţia mea, cea mai importantă colaborare a fost cu ea, Netra. Netra şi cu mine ne-am întâlnit când avea 18 ani. Eu trebuie să fi avut 19 şi jumătate pe atunci, şi a fost dragoste la prima vedere. Eu trăiam în India. Ea trăia în America. Venea la fiecare două luni să mă viziteze, şi apoi am spus că eu sunt bărbatul, eu sunt bărbatul, şi trebuie să fac la fel. Trebuie să călătoresc şapte oceane, şi trebuie să vin să te văd. Am făcut asta de două ori, şi am ajuns falit. Şi apoi am spus, „Nets, ce fac acum?” A spus, „De ce nu-mi trimiţi picturile tale? Tatăl meu cunoaşte o gaşcă de bogătaşi. Vom încerca să-i prostim să le cumpere, şi apoi...” Dar s-a dovedit, după ce i-am trimis lucrările, că prietenii tatălui ei, sunt ciudaţi, ca mulţi dintre dumneavoastră Glumesc. (Râsete) Nu, erau foarte ciudaţi, şi nu se pricepeau prea mult la artă. Aşa că Netra a rămas pe cap cu 30 de tablouri ale mele.

Aşa că ce am făcut a fost să închiriem o mică furgonetă şi am condus pe toată coasta de est încercând să le vindem. A contactat pe toată lumea şi pe oricine dorea să cumpere lucrările mele. A făcut bani suficienţi, a vândut toată colecţia şi a făcut suficienţi bani ca să mă mute pentru patru ani cu avocaţi, o companie, totul, şi a devenit managerul meu. Aici suntem noi în New York. Observaţi un lucru, suntem egali aici. Ceva s-a întâmplat pe parcurs. (Râsete)

Dar asta mi-a adus -- cu Netra administrându-mi cariera -- mi-a adus o grămadă de succes. Eram fericit cu adevărat. Mă vedeam ca o părticică dintr-o vedetă rock. Iubeam atenţia. Acestea sunt toate reacţiile din presa pe care le-am primit şi ne-am spus, este timpul să sărbătorim. Şi mi-am spus că cel mai bun mod de a sărbători este să mă însor cu Netra. Am spus, „Hai să ne căsătorim.” Şi am spus, „Nu doar căsătoriţi. Hai să-i invită pe toţi cei care ne-au ajutat, toţi oamenii care au cumpărat lucrările noastre.” Şi n-o să credeţi, am alcătuit o listă de 7.000 de oameni, care au produs o schimbare -- o listă ridicolă, dar eram hotărât să-i aducem în India, aşa că -- mulţi din ei erau în India. 150 de artişti s-au oferit voluntari să mă ajute cu nunta. Am avut designeri de modă, artişti de instalaţii, modele, am avut artişti de machiaj, designeri de bijuterii, tot felul de oameni muncind pentru mine pentru a face nunta mea o instalaţie de artă. Şi am avut o instalaţie specială în cinstea socrilor. Am avut sculptori în legume care au lucrat pentru mine.

Dar tot acest freamăt a determinat presa să scrie despre noi. Eram în ziare, încă suntem la ştiri trei ani mai după aceea, dar, din păcate, ceva tragic s-a întâmplat imediat după. Mama mea s-a îmbolnăvit foarte grav. Îmi iubesc mama şi mi s-a spus dintr-o dată că va muri. Şi au spus că trebuie să-ţi iei adio de la ea, trebuie să faci ce trebuie să faci. Şi am fost devastat. Aveam spectacole programate pentru anul următor. Eram pe val. Şi nu am putut. Nu am putut.

Viaţa mea nu era exuberantă. Nu eram decât un om.... Am început să explorez abcesele mai întunecate ale minţii umane. Bineînţeles, munca mea s-a transformat în urât, dar altceva s-a întâmplat. Am pierdut toată audienţa. Vedetele de Bollywood cu care petreceam şi care-mi cumpărau lucrările au dispărut. Colecţionarii, prietenii, presa, toată lumea spunea, „Frumos, dar mulţumesc.” „Nu mulţumesc” mai degrabă. Dar îmi doream ca oamenii să simtă cu adevărat munca mea pentru că pictam din străfundul meu. Dacă doreau frumuseţe, am spus, aceasta este frumuseţea pe care sunt dispus să v-o dau. E politizată. Bineînţeles, nimănui nu i-a plăcut.

Lucrările mele au ajuns să fie şi autobiografice. În acest punct, altceva s-a mai întîmplat. Un prieten foarte, foarte drag mie şi-a făcut publică orientarea homosexuală, iar în India acelor vremuri, era ilegal să fii homosexual, şi este dezgustător să vezi cum răspund oamenii la o persoană homosexuală. Eram foarte supărat. Îmi amintesc de când mama mea obişnuia să mă îmbrace ca o fetiţă -- ăsta sunt eu -- pentru că îşi dorea o fetiţă, şi are numai băieţi. (Râsete) Oricum, nu ştiu ce vor spune prietenii mei după această prezentare. Este un secret.

Deci, după aceasta, lucrările mele au devenit puţin violente. Am vorbit despre această masculinitate care nu trebuie reprezentată obligatoriu . Şi am vorbit despre slăbiciunea sexualităţii masculine. De data aceasta, nu numai că au dispărut colecţionarii, dar activiştii politici s-au decis să mă interzică şi să mă ameninţe şi să-mi interzică să mă afişez. Situaţia s-a înrăutăţit, iar eu sunt un pic cam laş. Nu pot face faţă unei ameninţări. Asta era o ameninţare majoră.

Aşa că, am decis că era timpul să închei şi să mă întorc acasă. De data asta am zis, hai să încerc ceva diferit. Trebuie să renasc din nou. Şi m-am gîndit că cea mai bună modalitate, după cum cei dintre voi care aveţi copii ştiţi, cel mai bun mod de a avea un nou rost în viaţă, este să ai un copil. Am decis să am un copil. Şi înainte de a fi făcut asta, am studiat repede ce poate merge prost. Cum poate o familie să ajungă disfuncţională? Şi Rudra s-a născut. Acesta este micul meu fiu.

Şi două lucruri magice s-au întîmplat după ce s-a născut. Mama mea şi-a revenit miraculos după o operaţie grea, şi acest om a fost ales preşedinte al acestei ţări. Ştiţi, stăteam acasă şi mă uitam. Înlăcrimat mi-am spus că acolo este unde vreau să fiu. Aşa că Netra şi cu mine am lichidat, am închis tot ce aveam, şi am decis să ne mutăm la New York. Şi asta se întîmpla doar cu opt luni în urmă.

M-am mutat înapoi la New York, munca mea s-a schimbat. Totul din lucrările mele a devenit mai straniu. Asta se numeşte „La ce naiba mă gândeam?” Este despre incestul mental. Ştiţi, poate par un băiat foarte drăguţ, curat şi dulce. Dar nu sunt. Sunt capabil să gândesc orice. Dar sunt foarte civilizat în acţiunea mea, vă asigur. (Râsete) Acestea sunt doar diferite desene.

Şi, înainte de a pleca, vreau să vă spun o mică poveste. Vorbeam cu mama şi cu tata azi dimineaţă, şi tata a spus, „ştiu că vrei sa spui foarte multe, dar trebuie să vorbeşti de munca ta cu copiii.” Aşa că am spus, bine.

Lucrez cu copii din toată lumea, şi aceasta este o cu totul altă chestiune, dar vreau să mă despart de dvs. cu o poveste care m-a inspirat cu adevărat. Am întâlnit-o pe Belinda când avea 16 ani. Eu aveam 17. Eu eram în Australia, şi Belinda avea cancer, şi mi s-a spus că nu va mai trăi mult. Mi-au spus, de fapt, trei săptămîni. Intru în camera ei, şi era o fată timidă, şi era cheală, şi încerca să-şi ascundă chelia. Mi-am scos stiloul, şi am început să desenez pe capul ei şi i-am desenat o coroană. Şi apoi, am început să vorbim, şi am petrecut clipe minunate -- i-am spus cum am ajuns în Australia, cum mergeam pe jos şi pe cine păcăleam, şi cum am luat un bilet, şi toate poveştile. Şi i le-am desenat. Iar apoi am plecat. Belinda a murit şi la cîteva zile de la moartea ei, a fost publicată o carte pentru ea, şi a folosit desenul meu pe copertă. Şi a scris o notiţă, a spus, „Hei Rags, mulţumesc pentru călătoria în jurul lumii pe covorul fermecat.”

Pentru mine, arta mea este călătoria mea cu covorul fermecat. Sper să mă însoţiţi în această călătorie cu covorul fermecat, şi să înduioşaţi copiii şi să fiţi sinceri. Vă mulţumesc foarte mult. (Aplauze)