Peter Eigen: Cum să-i expuneți pe corupți

Voi vorbi despre corupție. dar aș dori să juxtapun două lucruri diferite. Unul este larga economie globală, larga economie globalizată, iar celălalt este mica, și foarte limitata, capacitate a guvernelor noastre tradiționale și instituțiile lor internaționale să guverneze, să modeleze, această economie. Deoarece există această asimetrie, care creează, de fapt, guvernări falimentare. Guvernare falimentară în multe domenii, în domeniul corupției și în domeniul distrugerii mediului înconjurător, în domeniul exploatării femeilor și a copiilor, în domeniul schimbărilor climatice. În toate domeniile în care cu adevărat avem nevoie de o capacitate pentru a reintroduce întîietatea politicii în economie, care operează într-o arenă globalizată. Și cred că corupția, și lupta împotriva corupției, și impactul corupției, este probabil unul din cele mai interesante moduri pentru a exemplifica ce vreau să spun prin acest eșec al guvernării.

Vreau să vorbesc despre propria mea experiență. Am lucrat ca director al biroului Băncii Mondiale din Nairobi pentru Africa de Est. Pe atunci, am observat acea corupție, acea mare corupție, acea corupție sistematică, submina tot ceea ce încercam să facem. De aceea, am început nu numai să încerc să protejez munca Băncii Mondiale, propriile noastre proiecte, propriile noastre programe împotriva corupției, dar în general, m-am gîndit, avem nevoie de un sistem pentru a proteja oamenii din această parte a lumii de ravagiile corupției. Și, de îndată ce am început această muncă, am primit un memorandum de la Banca Mondială, prima dată de la departamentul legal, în care au spus, nu ai voie să faci asta. Te amesteci în afacerile interne a țărilor noastre partenere. Aeasta este interzisă de către carta Băncii Mondiale. Așa că vreau să te oprești.

Între timp, prezidam întîlniri pentru donații de exemplu, unde diverși donatori, și mulți dintre ei le place să fie în Nairobi -- este adevărat, este unul dintre cele mai nesigure orașe din lume, dar le place să fie acolo pentru că celelalte orașe sînt și mai puțin confortabile. Iar în aceste întîlniri pentru donații, am observat că multe din proiectele cele mai proaste care erau propuse de clienții noștri, de către guverne, de promotori, multe dintre ele reprezentînd furnizori din nord, că cele mai proaste proiecte se realizau primele. Vreau să vă dau un exemplu. Un uriaș proiect de energie, 300 de milioane de dolari, să fie construit exact în una din cele mai vulnerabile și una din cele mai frumoase zone din vestul Keniei. Și am observat cu toții imediat că acest proiect nu are nici un beneficiu economic. Nu avea clienți. Nimeni n-ar cumpăra electricitate acolo. Nimeni nu era interesat de proiectele de irigații. Dimpotrivă, știam că acest proiect ar distruge mediul înconjurător, ar distruge pădurile riverane, care erau baza pentru supraviețuirea grupurilor nomade, Samburu și Tokana în acea zonă. Deci toată lumea știa că acesta este, nu un proiect inutil, ci un proiect teribil, absolut devastator, să nu mai vorbim despre îndatorarea viitoare a țării pentru aceste sute de milioane de dolari, și sifonarea rarelor resurse ale economiei din activități mult mai importante cum sînt școlile, spitalele și așa mai departe. Și cu toții am respins acest proiect. Nici un donator nu era dispus să aibă numele lor conectat cu el, și a fost primul proiect de implementat.

Proiectele bune, pe care noi, ca o comunitate donatoare le-am lua sub aripile noastre, durau ani, știți, aveai prea multe studii, și de cele mai multe ori nu reușeau. Dar aceste proiecte proaste, care erau absolut devastatoare pentru economie, pentru multe generații, pentru mediul înconjurător, pentru mii de familii care trebuiau mutate. Erau organizate deodată de consorții de bănci, de agenții de furnizori, de agenții de asigurări, ca în Germania, Hermes, și așa mai departe. Și reveneau foarte, foarte rapid, antrenați de o alianță ticăloasă dintre elitele puternice din țările de acolo, și furnizorii din nord. Acum, acești furnizori erau marile noastre companii. Ei erau actorii acestei piețe globale, despre care am vorbit la început. Ei erau Siemenșii acestei lumi, venind din Franța, din Marea Britanie, din Japonia, din Canada, din Germania, și ei erau motivați sistematic de sistematica, corupție pe scară mare. Nu vorbim de 50.000 de dolari aici, sau de 100.000 de dolari acolo, sau de un milion de dolari acolo. Nu, vorbim despre 10 milioane, 20 de milioane de dolari, în conturi din bănci elvețiene, în conturi bancare din Liechtenstein, de miniștrii președintelui, de înalții oficiali din sectoarele parastatale.

Asta este realitatea pe care am văzut-o, și numai un singur proiect ca acela, am văzut, aș spune, de-a lungul anilor cînd am lucrat în Africa, am văzut sute de proiecte ca ăsta. Și astfel, am devenit convins că această corupție sistematică, care pervertește realizarea politicilor economice în aceste țări, care este motivul principal pentru mizeria, pentru sărăcia, pentru conflictele, pentru violența, pentru disperarea din multe din aceste țări. Faptul că avem astăzi, mai mult de un miliard de oameni sub linia sărăciei absolute, faptul că avem mai mult de un miliard de oameni fără apă de băut în lume, dublul acestui număr, mai mult de două miliarde de oameni fără salubritate publică și așa mai departe, și bolile consecvente ale mamelor și copiilor, încă, mortalitate infantilă a mai mult de 10 milioane de oameni în fiecare an, copii murind înainte de a împlini cinci ani. Cauza pentru asta, se datorează în mare măsură marii corupții.

Acuma, de ce Banca Mondială nu m-a lăsat să fac munca asta? Am aflat apoi, după ce am părăsit, după o mare ceartă, Banca Mondială. Motivul era că membrii Băncii Mondiale erau de părere că mituirea altor țări era în regulă, inclusiv Germania. În Germania, mituirea altor țări era permisă. Era chiar deductibilă din taxe. Nu-i de mirare că majoritatea celor mai importanți operatori internaționali din Germania, dar și din Franța și Marea Britanie și Scandinavia, peste tot, mituiau sistematic. Nu toți, dar majoritatea. Și ăsta este fenomenul pe care eu îl denumesc guvernare falimentară, deoarece cînd am venit apoi în Germania și am pornit acest mic ONG aici în Berlin, la Vila Borsig, ni s-a spus, nu poți opri exportatorii noștri germani să mituiască, pentru că ne vom pierde contractele. Vom pierde francezilor, vom pierde suedezilor, vom pierde japonezilor, și deci, era într-adevăr o dilemă a prizonerului, care a făcut-o foarte dificilă pentru o companie individuală, o țară exportatoare individuală să spună, nu vom mai continua acest obicei mortal, dezastruos al marilor companii să mituiască.

Deci la asta mă refer cînd spun structură guvernamentală falimentară deoarece, chiar și guvernul puternic, pe care-l avem în Germania, comparînd, nu a fost capabil să spună, nu vom permite propriilor companii să mituiască peste hotare. Au nevoie de ajutor, iar însele marile companii au această dilemă. Multe dintre ele n-au vrut să mituiască. Multe dintre companiile germane, de exemplu, cred că produc cu adevărat un produs de foarte bună calitate la un preț bun, astfel că sînt foarte competitive. Nu se pricep atît de bine la dat mită ca mulți dintre competitorii lor internaționali, dar nu li s-a permis să-și arate valoarea, deoarece lumea a fost înghițită de marea corupție.

Și de aceea vă spun acestea, societatea civilă a răspuns ocaziei. Am avut un mic ONG, Transparency International. Ei au început să se gîndească la o modalitate de ieșire din această dilemă a prizonierului, și am dezvoltat concepte de acțiune colectivă, în principiu, încercînd să aducem diferiți competitori împreună în jurul unei mese, explicîndu-le tuturor cît de mult ar fi în interesul lor dacă s-ar opri simultan din mituit, și ca să n-o mai lungim, am reușit într-un final să convingem Germania să semneze împreună cu celelalte țări din OECD și cîțiva alți exportatori.

În 1997, o convenție, sub auspiciile OECD-ului, care obliga pe toată lumea să-și schimbe legile și să criminalizeze mita externă. (Aplauze) Mulțumesc, vreau să spun că e interesant, făcînd asta, a trebuit să stăm împreună cu companiile. Am avut aici în Berlin, la Institutul Aspen de pe Wansee, am avut sesiuni cu aproximativ 20 de căpitani ai industriei, și am discutat cu ei ce să facem cu mita internațională. În prima sesiune, am avut trei sesiuni pe parcursul a doi ani. Și apropo, președintele Richard von Weizsäcker a prezidat una dintre sesiuni, prima dintre ele, pentru a lua frica de la antreprenori, care nu erau obișnuiți să trateze cu organizații non-guvernamentale. Iar în prima sesiune, toți au spus, asta nu este mită, ceea ce facem. Ăsta e un obicei acolo. Asta este ceea ce cereau celelalte culturi. Chiar au aplaudat acest obicei. De fapt, [neclar] încă susține asta și astăzi. Și astfel încă există o mulțime de oameni care nu sînt convinși de cine trebuie să oprească mituirea. Dar în a doua sesiune, deja au acceptat să nu mai facă asta niciodată, ceea ce fac în acele alte țări, aici în Germania sau în UK și așa mai departe. Miniștri de cabinet au acceptat asta. Iar în sesiunea finală, la Institutul Aspen, i-am pus pe toți să semneze o scrisoare deschisă către guvernul Kohl, pe atunci, cerînd ca ei să participe la convenția OECD.

Iar asta este, după părerea mea, un exemplu de putere slabă (convingere prin atragere, nu prin forţă), deoarece am fost capabili să-i convingem că trebuie să accepte asta. Am avut o perspectivă pe termen mai lung. Am avut o vastă, geografic mult mai vastă, clientelă pe care doream s-o apărăm. Și de aceea legea s-a schimbat. De aceea Siemens are problemele pe care le are acum. Și de aceea MIN are problemele pe care le are. În unele țări, convenția OECD încă nu este aplicată corect. Și, din nou, societățile civile urmăresc cercurile guvernamentale.

În Londra, de exemplu, unde BAE a scăpat după un caz uriaș de corupție, pe care Biroul Anti-fraudă Surrey a încercat să-l judece, 100 de milioane de lire sterline, în fiecare an, pentru zece ani, către un anumit oficial dintr-o anumită țară prietenă, care a cumpărat apoi 44 de miliarde de lire de echipament militar. Acest caz, nu se judecă în UK. De ce? Pentru că ei consideră aceasta a fi împotriva intereselor securității oamenilor din Marea Britanie. Societatea civilă insistă, societatea civilă încearcă să primească o soluție la această problemă și în Marea Britanie și în Japonia, care n-o aplică corect, și așa mai departe.

În Germania, insistăm pentru ratificarea convenției Naţiunilor Unite, care este o convenție ulterioară. Noi insistăm, Germania n-o ratifică. De ce? Pentru că ar face necesară criminalizarea corupției deputaților. În Germania, avem un sistem unde nu ai voie să mituiești un funcționar public, dar ai voie să mituiești un deputat. Asta este, sub legea Germană, permisă. Iar membrii parlamentului nu vor să schimbe asta, și de aceea nu pot semna convenția Naţiunilor Unite împotriva mitei externe, una dintre foarte, foarte puținele țări care predică onestitatea și guvernarea corectă peste tot în lume, dar incapabilă să-și ratifice convenția, pe care am reușit s-o aducem în cărți împreună cu 160 de țări din lume.

Văd că timpul îmi expiră. Lăsați-mă doar să încerc să trag cîteva concluzii din ce s-a întîmplat. Cred că ceea ce am reușit să înfăptuim în lupta împotriva corupției, se poate înfăptui și în alte zone ale guvernării falimentare. Deja, Națiunile Unite este complet de partea noastră. Banca Mondială s-a transformat din Saulus în Paulus sub Wolfensohn, și au devenit, aș spune, cea mai puternică agenție anti-corupție din lume. Cele mai multe din marile companii sînt acum convinse că trebuie să instituie politici foarte puternice împotriva mitei și așa mai departe. Și asta este posibilă deoarece societatea civilă s-a alăturat companiilor și s-a alăturat guvernelor în analiza problemei, în dezvoltarea remedilor, în implementarea reformelor, și mai tîrziu, în monitorizarea reformelor.

Bineînțeles, dacă organizațiile societății civile doresc să joace acel rol, trebuie să insiste pe această responsabilitate. Nu toate organizațiile societății civile sînt bune. Ku Klux Klan este un ONG. Deci, trebuie să fim conștienți că societatea civilă trebuie să se auto-modeleze. Trebuie să aibă o mult mai transparentă guvernare financiară. Trebuie să aibă o guvernare mult mai participativă în multe organizații din societatea civilă. Avem de asemenea nevoie de mult mai multă competență printre conducătorii societății civile. Din acest motiv am fondat școala de guvernare și Centrul pentru Societate Civilă aici în Berlin. Deoarece credem că majoritatea dintre instituțiile educaționale și de cercetare din Germania și Europa continentală în general, nu se concentrează suficient, încă, pentru împuternicirea societății civile și educarea conducătorilor societății civile.

Dar ce spun din propria experiență practică, dacă societatea civilă o face corect și se alătură celorlalți actori, în particular, guvernelor, guvernelor și instituțiilor lor internaționale, dar și marilor actori internaționali, în particular, acelor care s-au dedicat responsabilității sociale corporatiste, atunci, în acest triunghi magic, dintre societatea civilă, guvernare și sectorul privat, există o șansă enormă pentru noi toți să creăm o lume mai bună.

Mulțumesc.

(Aplauze)