Pavan Sukhdev: Valorizaţi natura!

Sunt aici pentru a vă vorbi despre economia invizibilă a naturii. Vestea proastă este că biroul administrativ al naturii nu funcţionează încă, astfel încât nu sunt emise facturile. Dar trebuie să facem ceva în această problemă. Mi-am început viaţa ca specialist în pieţele de capital şi am continuat în acest sens, dar preocuparea mea cea mai recentă a fost în a da valoare la ceea ce natura dă omenirii, şi care nu este preţuit de către pieţele financiare.

În 2007 a fost demarat un proiect numit TEEB - The Economics of Ecosystems and Biodiversity (Economia ecosistemelor şi biodiversităţii), lansat de către un grup de miniştrii de mediu din grupul celor 8 + 5 ţări. Şi ideea la bază a fost studiul îngrijorător al lui Lord Stern. Şi-au pus o întrebare: Dacă economia poate face un caz atât de convingător pentru măsuri referitoare la schimbarea climei, de ce nu ar fi la fel şi pe partea de conservare? De ce nu am face la fel şi pentru natură? Şi răspunsul este: da, se poate face. Dar nu este aşa de simplu. Biodiversitatea, materialul viu al acestei planete, nu este un gaz. Există în mai multe straturi, ecosisteme, specii şi genuri de-a lungul mai multor nivele -- internaţional, naţional, la nivel de comunitate -- şi să faci pentru natură ceea ce a facut Lord Stern nu e aşa de uşor.

Şi totuşi am început. Am început proiectul cu un raport preliminar, care a adunat rapid multe informaţii despre acest subiect strânse de către mulţi, mulţi cercetători. Şi printre rezultatele noastre coroborate a fost şi revelaţia uimitoare că, de fapt, pierdem capitalul natural -- beneficiile care curg din natură. Le pierdem cu o rată extraordinară -- de fapt, de ordinul a două până la patru trilioane ca valoare a capitalului natural. Asta a fost descoperit în 2008, adică in perioada în care criza bancară ne arătase că pierdusem capital financiar de ordinul a două până la jumătate de trilion de dolari. Deci comparabilă ca valoare cu acest fel de pierdere. Şi de atunci continuăm să prezentăm comunităţii internaţionale, guvernelor administraţiilor locale si mediilor de afaceri şi oamenilor, celor ca dvs. şi ca mine, prezentăm un întreg set de rapoarte, şi la Naţiunile Unite anul trecut, rapoarte despre invizibilitatea economică a naturii şi descriem ce poate fi făcut pentru a rezolva această problemă.

Despre ce e vorba în aceste rapoarte? O imagine cu care sunteţi obişnuiţi -- pădurile tropicale amazoniene. Un depozit enorm de carbon, un depozit extraordinar de biodiversitate, dar ceea ce oamenii nu ştiu de fapt este că aceste păduri sunt o fabrică de ploaie. Deoarece alizeele nord-estice, trecând deasupra pădurilor Amazonului, adună efectiv vaporii de apă. În jur de 20 miliarde de tone de vapori zilnic sunt adunaţi de către alizeele nord-estice, şi în final sunt precipitate sub formă de ploaie desupra bazinului La Plata. Acest ciclu de precipitaţii, această fabrică de ploaie, hrăneşte efectiv economia agricolă de ordinul a 240 miliarde ca valoare a Americii Latine. Dar întrebarea care se ridică este: OK, cam cât plătesc Uruguay, Paraguay, Argentina şi provincia Mato Grosso din Brazilia pentru acest input vital în economia lor cât plătesc Amazonului care produce acele precipitații? Şi răspunsul este nimic, exact zero. Aceasta este economia invizibilă a naturii. Asta nu poate continua, deoarece stimulentele sau opusul lor sunt foarte puternice. Economia a devenit valuta politicii. Şi dacă nu rezolvăm problema acestei invizibilităţi, vom avea rezultatele pe care deja le vedem, adică o degradare treptată şi o pierdere a acestui activ natural valoros.

Şi nu e vorba doar de Amazon sau doar de pădurile tropicale. Nu contează la ce nivel privim, fie la nivelul ecosistemului sau la cel al speciilor sau la nivel genetic, observăm aceeaşi problemă mereu. Deci ciclul precipitaţiilor si reglarea circuitului de către pădurile tropicale la nivel de ecosistem. La nivelul speciilor, a fost estimat ca polenizarea făcută de insecte, albinele care polenizează fructele şi aşa mai departe, valorează aproximativ 190 miliarde de dolari. Asta înseamnă cam opt la sută din producţia agricolă globală. Trece complet neobservată. Dar dacă albina ar emite o factură? Sau de fapt, dacă privim la nivel genetic, 60 la sută din medicamente au fost descoperite, au fost identificate ca molecule într-o pădure tropicală sau într-un recif. Din nou, multe dintre acestea nu sunt plătite.

Şi asta mă trimite la un alt aspect al acestei probleme, cui ar trebui să plătim? Acel material genetic a aparţinut probabil, dacă ar putea aparţine cuiva, unei comunităţi de oameni săraci care au împărţit cunoştinţele cu cercetătorii ce au descoperit molecula, ce a devenit mai apoi medicament. Ei au fost cei care au rămas nerecompensaţi. Şi dacă privim la nivel de specie, aţi văzut problema peştilor. Azi, secarea de peşte a oceanelor este atât de semnificativă încât afectează efectiv posibilitățile celor săraci, a pescarului obişnuit şi a acelora care pescuiesc pentru a-şi asigura existenţa, pentru a-şi hrăni familiile. În jur de un miliard de oameni depind de peşte, de cantitatea de peşte din oceane. Un miliard de oameni depind de peşte ca sursa principală de proteină animală. Şi la ritmul în care pierdem peştele, este o problemă de dimensiuni enorme, o problemă de sănătate de o dimensiune nemaiîntâlnită până acum. Şi în final, la nivel de ecosistem, fie că este vorba de prevenirea inundaţiilor sau de controlul secetei cu ajutorul pădurilor, sau de posibilitatea fermierilor săraci de a aduna frunze pentru vaci sau pentru capre, sau de faptul că soţiile lor merg şi adună lemne pentru foc din pădure, de fapt cei săraci sunt cei mai dependenţi de serviciile acestui ecosistem.

Am estimat în studiul nostru că pentru ţări ca Brazilia, India şi Indonezia, chiar prin servicii ale ecosistemului -- acestea beneficiază gratis de acest flux care vine din natură -- ca şi procente în PIB, nu foarte mare -- doua, patru, opt, zece, cincisprezece procente dar în aceste ţări, dacă măsurăm cam cât valorează pentru cei săraci, răspunsul ar fi mai degrabă 45, 75, 90 la sută. Asta e diferenţa. Pentru că aceste beneficii sunt importante pentru cei săraci. Şi nu poţi avea un model de dezvoltare dacă în acelaşi timp distrugi sau permiţi degradarea aceluiaşi bun, bunul cel mai important, cel care este activul de dezvoltare, adică infrastructura ecologică.

Cât de rău se poate ajunge? Ei bine, iată o imagine a ceva ceea ce numim abundenţa speciilor. E de fapt o măsură a cât de mulţi tigri, broaşte, insecte şi aşa mai departe, de biomasă din diferite specii există. culoarea verde reprezintă procentajul. Dacă este verde, suntem de la 80 la 100 la sută. Dacă este galben, avem între 40 şi 60 la sută. Şi acestea sunt procentajele faţă de, să-i zicem, momentul zero, era pre-industrială, 1750.

Acum vă voi arăta cum va afecta asta business-ul de zi cu zi. Şi doar priviţi schimbarea în culori în India, China, Europa, Africa sub-sahariană cum ne dezvoltăm şi cum consumăm biomasă globală într-un ritm care, de fapt, nu va fi suficient să ne susţină. Priviţi din nou. Singurele locuri ce rămân verzi -- şi asta nu e o veste bună -- sunt, de fapt, locuri ca deşertul Gobi, sau tundra şi Sahara. Dar asta nu ne ajută prea mult deoarece aici sunt foarte puţine specii şi volumul de biomasă era redus din capul locului. Aceasta este provocarea. Motivul pentru care se întâmplă toate acestea se rezumă, după capul meu, la o problemă de bază, adică incapacitatea noastră de a vedea diferenţa între beneficiile publice şi profiturile private. Avem tendinţa să ignorăm în mod constant bunul public doar pentru că este avuţie comună, doar pentru că este un bun colectiv.

Şi iată un exemplu din Thailanda unde am descoperit că, datorită faptului că o mangrovă nu costă aşa mult -- este aproape 600$ măsuraţi pe parcursul a celor nouă ani de viaţă -- în comparaţie cu valoarea unei ferme de creveţi, care este aproximativ 9.600$, s-a constatat o tendinţă treptată de a tăia pădurile de mangrove şi de a le transforma în ferme de creveţi. Dar bineînţeles, dacă te uiţi din ce vine mai exact profitabilitatea, aproape 8.000 din acei dolari sunt, de fapt, subvenţii. Deci comparăm cele două feţe ale monedei şi realizăm că este mai degrabă un raport de genul 1.200 la 600. Şi nu e aşa de greu.

Dar pe de altă parte, dacă începi să măsori, cât de mult ar costa de fapt reabilitarea terenului în urma unei ferme de creveţi pentru a îl face productiv din nou? Odată ce depunerile de sare şi de produşi chimici şi-au făcut efectul, costul este aproape 12.000 de dolari. Şi dacă vezi beneficiile pădurilor de mangrove sub forma protecţiei împotriva furtunilor şi a cicloanelor şi în domeniul piscicol, pepinierele piscicole, care produc peşte pentru cei săraci, răspunsul este mai degrabă 11.000$. Deci priviţi acum din mai multe puncte de vedere. Privind prin ochii prosperităţii publice în pofida profiturilor private, obţii un răspuns complet diferit, adică are mai mult sens să conservi, nu să distrugi.

Aşadar, vorbim doar de o poveste din sudul Thailandei? Cu părere de rău, este o poveste la nivel global. Şi iată cum arată acelaşi calcul, făcut recent -- când zic asta, mă refer la ultimii 10 ani -- de către un grup numit TRUCOST. Şi pentru corporaţiile din top 3000, au calculat care le sunt externalităţile? Cu alte cuvinte, care sunt costurile pentru a face afaceri în mod normal? Nu este nimic ilegal, doar afacerile lor de zi cu zi, care cauzează emisii ce schimbă clima, care au costuri economice. Cauzează producerea de poluanţi, ce au un cost economic, costuri de sănătate şi aşa mai departe. Utilizarea apei potabile. Dacă forezi după apă pentru a produce cocs lângă o fermă, nu este ilegal, dar da, asta are un cost pentru comunitate.

Avem posibilitatea să oprim asta, şi cum? Cred că primul lucru pe care trebuie să îl realizăm este că trebuie să recunoaştem capitalul natural. De fapt, tot ce are viaţă este capital natural, şi trebuie să îl recunoaştem şi să îl integrăm în sistemele noastre. Atunci când măsurăm PIB-ul ca o măsură a performanţei economice la nivel naţional, nu luăm în considerare cel mai mare activ la nivelul ţării. Când măsurăm performanţa companiilor, nu luăm în considerare impactul nostru asupra naturii şi faptul că afacerea noastră are un cost pentru societate. Asta trebuie să înceteze. De fapt, asta mi-a atras interesul pentru acest subiect. Cu ceva timp în urmă am început un proiect numit Proiectul contabilităţii verzi. Era prin 2000 când India era foarte entuziastă în ceea ce priveşte creşterea PIB cu trecerea timpului -- privind spre China care avea o creştere de 8, 9, 10 procente şi întrebându-se, noi de ce nu putem face la fel? Şi eu împreună cu câţiva prieteni am decis că acest lucru nu are sens. Asta va crea pentru societate mai multe costuri şi mai multe pierderi. Deci am decis să facem un set consistent de calcule şi am început să facem contabilitate verde pentru India şi provinciile ei. Aşa s-a născut interesul meu şi am ajuns la proiectul TEEB. Să calculezi la nivel naţional este un lucru, şi acesta a început. Şi Banca Mondială a realizat asta şi a demarat proiectul numit WAVES -- Contabilizarea şi Evaluarea Avuţiei Serviciilor Ecosistemului.

Dar calculul acesteia la nivelul următor, adică la nivel de sector de activitate, este important. Şi de fapt, asta a fost făcut în cadrul proiectului TEEB. Am făcut acest calcul pentru un caz foarte dificil, adică despăduririle din China. Este important, deoarece în China, în 1997, fluviul Galben a secat timp de nouă luni cauzând pierderi semnificative în rezultatele agriculturii şi suferinţă şi daune societăţii. Doar un an mai târziu fluviul Yangtze a produs inundaţii, provocând aproximativ 5.500 de decese. Deci despăduririle au reprezentat clar o problemă. Au fost asociate la scară mare cu industria de construcţii.

Iar guvernul chinez a răspuns cu discernământ interzicând tăierea pădurilor. O retrospectivă la 40 de ani arată că dacă am fi contabilizat acele costuri -- costul pierderilor de teren vegetal, costul pierderilor canalelor navigabile, pierderea productivităţii, pierderile pentru comunităţile locale ca rezultat al tuturor acestor factori, deşertificarea şi aşa mai departe -- aceste costuri sunt aproximativ duble faţă de preţul cherestelei. Deci, în fapt, preţul cherestelei pe piaţa din Beijing ar fi trebuit să fie de trei ori mai mare dacă ar fi reflectat adevăratul efort şi costurile suportate de societatea chineză. Desigur, după bătălie, mulţi viteji se arată.

Asta trebuie făcut la nivel de companie, trebuie luată iniţiativa, şi realizată pentru cât se poate de multe sectoare de activitate care au astfel de costuri, iar rezultatul trebuie prezentat. Cândva cineva m-a întrebat, Care e mai bun dintre Unilever sau P&G când vine vorba de impactul lor asupra pădurilor tropicale din Indonezia? Şi nu i-am putut răspunde pentru că niciuna dintre aceste companii, deşi bune şi profesioniste, nu îşi calculează sau nu fac cunoscute externalităţile.

Dar dacă ne uităm la companii ca PUMA -- Jochen Zeitz, directorul general şi preşedintele consiliului de administraţie m-a provocat la o reuniune, spunându-mi că doreşte să-mi implementeze proiectul înainte de a-l finaliza. De fapt cred că s-a întâmplat concomitent, dar a făcut-o. Propriu-zis a calculat aceste costuri pentru PUMA. PUMA are o cifră de afaceri de 2.7 miliarde de dolari, profit brut de 300 milioane de dolari, profit după taxe de 200 milioane de dolari, şi externalităţi de 94 milioane de dolari, costurile pentru afacere. Nu este o situaţie prea fericită pentru ei, dar au avut convingerea şi curajul de a ieşi în faţă şi de a spune: Iată ce măsurăm noi. Şi măsurăm asta pentru că ştim că nu poţi controla ceea ce nu măsori.

Cred că trebuie să luăm aminte la acest exemplu şi să ne relaxăm. Dacă ar face asta mai multe companii, şi ar fi mai multe zone implicate, de am avea analişti, analişti de business, iar oameni ca noi şi consumatori și ONG-uri s-ar uita şi ar compara cu adevărat performanţa socială a companiilor. Astăzi nu putem încă face asta, dar cred că drumul este aşternut. Lucrul acesta se poate face. Şi sunt încântat că Institutul Contabililor Autorizaţi din Marea Britanie a pus deja la punct o coaliţie în acest sens, una internaţională.

Cealaltă soluție favorită a mea ar fi crearea de pieţe de carbon verde. Şi apropo, astea sunt preferatele mele -- valorizarea externalităţilor şi pieţele de carbon verde. Proiectul TEEB a venit cu mai multe categorii de soluții incluzând evaluarea ariilor protejate şi plata serviciilor ecosistemului. şi eco-certificarea şi altele, dar acestea sunt favoritele. Ce este carbonul verde? Ceea ce avem astăzi este de fapt piaţă de carbon brun. Este vorba despre emisiile energetice. Schema de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră în cadrul Uniunii Europene (EU Emission Trading Scheme - EU ETS) este principala piaţă. Şi nu merge prea bine. Sunt supra emise. Aproape ca inflaţia: emisie monetară fără acoperire, şi aduni ceea ce ai semănat, preţuri în scădere. Dar să lăsăm energia şi industria.

Dar ignorăm de asemenea şi alte emisii ca funinginea - carbonul negru. La fel, omitem carbonul albastru, care, apropo, este cel mai mare depozit de carbon -- mai mult de 55 la sută din total. Slavă domnului, fluxul, cu alte cuvinte, curentul de emisii dinspre ocean către atmosferă şi invers, este mai mult sau mai puţin echilibrat. De fapt ceea ce se absoarbe este aproape 25 la sută din emisiile noastre, care produce acidificarea sau scăderea alcalinităţii oceanelor. Vorbim despre asta imediat.

Şi în final, despăduririle şi emisiile de metan din agricultură. Carbon verde, din despăduriri şi din emisiile agricole, şi carbonul albastru reprezintă împreună 25 la sută din emisiile noastre. Avem deja la îndemână toate mijloacele, printr-o structură, printr-un mecanism, numit REDD Plus -- un sistem pentru reducerea emisiilor din despăduriri și degradarea pădurilor. Şi deja Norvegia a contribuit cu câte un miliard de dolari atât pentru Indonezia cât şi pentru Brazilia pentru a implementa programul Red Plus. Așadar de fapt au fost făcuţi ceva paşi înainte. Dar trebuie făcut mult mai mult decât atât.

Va rezolva asta problema? Va rezolva totul economia? Ei bine, mi-e teamă că nu. Există o regiune, oceanul, reciful de corali. Precum vedeţi, traversează întregul glob de la Micronezia prin Indonezia, Malaezia, India, Madagascar şi până în vestul Caraibelor. Aceste puncte roşii, aceste suprafeţe roşii asigură propriu-zis hrana şi mijloacele de trai pentru mai mult de jumătate de miliard de oameni. Deci aproape a opta parte din societate. Şi partea tristă este că aceste recife de corali sunt pierdute -- şi oamenii de ştiinţă ne spun că orice nivel de dioxid de carbon din atmosferă mai mare decât 350 părți la milion este prea periculos pentru supravieţuirea acestor recifuri -- nu numai că riscăm să dispară în totalitate speciile de corali, coralii de apă caldă, nu numai că riscăm ca o pătrime din speciile de peşti din oceane să dispară dar riscăm chiar vieţile şi mijloacele de trai a mai mult de 500 milioane de oameni care trăiesc în ţări sărace din lumea în curs de dezvoltare.

Deci atunci când alegem targeturi de 450 părţi la un milion şi două grade la negocierile climaterice, am făcut de fapt o alegere etică. De fapt am făcut o alegere etică în societate să nu avem recifuri de corali. Ei bine, ceea ce vă voi spune în despărţire este că se poate să fi făcut asta. Hai să ne gândim la asta şi la ceea ce înseamnă, dar vă rog, haideţi să facem mai mult decât atât. Deoarece mama natură are infrastructura ecologică și capitalul natural limitat. Nu cred că ne permitem prea multe astfel de alegeri etice.

Vă multumesc.

(Aplauze)