Paul Sereno dezgroapă dinozauri

În urmă cu 65 milioane de ani, un eveniment important şi catastrofic a schimbat cursul vieţii pe pământ. Deși ştim că animalele de pe uscat despre care voi vorbi reprezintă doar „crusta” Pământului -- insulițele plutind pe ici pe colo -- astea sunt importante pentru că reprezintă scara experienţei noastre de la milimetri la metri. Aceste animale au dispărut şi o formă de viaţă diferită, mamiferele, s-a răspândit în locul lor. Știm acest lucru în amănunt. Acesta e un miez din apropierea Bermudelor. Ştim că tsunamiurile, cutremurele şi toate evenimentele prin care am trecut de-a lungul întregii istorii a umanităţii nu se pot asemăna cu dezastrul reprezentat de această catastrofă pentru Pământ.

Chiar înainte ca acest impact să fie cunoscut, înainte ca oamenii de ştiinţă să se pună de-acord asupra teoriei evoluţiei, cercetători şi naturalişti de toate felurile împărțiseră istoria vieţii pe Pământ în două perioade: Mezozoic, era mijlocie, şi Neozoic, era geologică recentă. Aceasta corespunde fidel cu istoria geologică a pământului. Aşadar, avem era mezozoică, o eră de fragmentare, şi o perioadă neozoică, era de reconectare -- America de Sud cu America de Nord, India cu Asia. Scopul lucrării mele e să înţeleg caracterul acelei răspândiri din mezozoic în comparaţie cu cea din neozoic, să văd ce mistere ne dezvăluie dinozaurii şi alte animale, despre ceea ce viaţa pe continentele în derivă ne poate spune despre evoluţie.

Cercetarea impune imediat întrebarea: „De ce n-au coborât în apă?” Mamiferele au facut-o. Acesta e un exemplu. Mergeți afară, veți vedea multe alte exemple. În 5-10 milioane de ani de la impactul meteoritului, o întreagă varietate de animale a intrat în apă. De ce n-au făcut-o şi ei? De ce n-au urcat în copaci de dimensiuni potrivite, de ce nu s-au ascuns în vizuine? De ce n-au făcut toate astea şi dacă nu le-au făcut, ce animale existau în acele spaţii? Iar dacă nu existau animale în acele spaţii, ce ne spune asta despre evoluţia pe uscat? Întrebări interesante. E vorba în special de dimensiunea organismului. De fapt, cred că aproape totul ţine de dimensiunea organismului, dimensiunea pe care o ai când moşteneşti un ecospaţiu vacant după un oarecare dezastru natural.

Analizând evoluţia dinozaurilor studiind-o, făcând săpături mulţi ani, ajung să mă uit la răspândirea mamiferelor şi totul pare că s-ar petrece foarte rapid, la fel ca tehnologia, avansând printr-un ordin de magnitudine. Evoluţia dinozaurilor a avansat într-un tempo grandios, cu un ordin de mărime mai lent, oricum l-ai măsura. Vrei să-l măsori în funcţie de diversitate? Vrei să-l măsori în funcţie de cât a durat să atingă dimensiunea corporală maximă? Da, au dimensiuni mai mari, dar mulţi din ei sunt mai mici. Pe noi ne interesează cât timp le-a luat să ajungă aşa. 50 milioane de ani să atingi această dimensiune maximă. De zece ori mai mult decât le-a luat mamiferelor să atingă dimensiunea corporală maximă şi să invadeze habitatele.

Aşadar avem ce învăţa, mai ales din excepţia pe care o știm foarte bine azi în urma descoperirilor noastre şi a multor altor savanţi de pe glob. Această imagine a mai fost arătată. E faimoasa pasăre din jurasic, Archaeopteryx. Știm acum că această tranziţie a fost momentul când dimensiunea dinozaurilor a scăzut. Vom vedea imediat de unde au început - şi e perioada când au invadat rapid toate habitatele despre care vă spuneam că nu adăposteau dinozauri. Au devenit animale marine. Știm datorită calotelor glaciare. Mai sunt păsări care cuibăresc pe uscat, în copaci indiferent de mărimea corporală şi, bineînţeles, pe pământ.

Noi am fost primii care am numit o pasăre din faimoasa serie care apoi a explodat în paginile revistei Science şi Nature. Am numit pasărea Sinornis. E ceva mai avansată decât Archaeopteryx. În diferite straturi găsești caracteristici mai puţin avansate decât la Archaeopteryx şi gradat toate stagiile. Orice mai descoperim azi, doar despicăm firul în patru, sau mai bine-zis pene -- pentru a hotărî dacă e o zburătoare sau nu. E cea mai mare tranziţie cunoscută pe uscat de la un habitat la altul, fără excepţie, pentru a înţelege cum un animal osos, destul de greu, de un kilogram-două, a putut face o astfel de tranziţie. E una din cele mai măreţe secvenţe evolutive.

Munca mea a început cu începutul. Dacă vroiam să înţeleg evoluţia dinozaurilor, trebuia să mă întorc la acele roci unde fuseseră descoperite fragmente, în spaţiul şi timpul primilor dinozauri. Aş dori să rulez un scurt videoclip să vă arat cu ce ne luptăm. Primim multe întrebări: „Cum găsiţi fosile în zone care arată aşa?” Să rulăm primul clip. Iată o survolare cu elicopterul deasupra straturilor din ere timpurii, aflate în nord-estul Argentinei. Trecem peste un versant după care practic dinozaurii puseseră stăpânire. La poalele stâncii erau ca şi inexistenţi. Aici trebuie căutată originea dinozaurilor: la poalele stâncii.

Intri într-o astfel de zonă, iei o hartă geologică, o hartă topografică şi cea mai bună, mai inspirată echipă pe care o poţi aduce. Restul depinde de tine. Trebuie să găseşti fosile. Trebuie să sapi o groapă, de obicei mai mare decât asta, trebuie să te caţeri pe stânci şi să găseşti tot ce a existat - nu numai dinozaurii, ci întreaga poveste. Dacă ai noroc, când sapi dai de stratul de cenuşă și noi am reușit. 228 milioane de ani, am găsit realmente cel mai primitiv dinozaur: dinozaurul Ur. Lung de un metru, craniu frumos, prădător, carnivor, biped. Toţi ceilalţi dinozauri pe care îi ştiţi sau copiii voştri îi știu, au patru membre. Asta e o imagine a craniului, absolut fantastic, lung de 12-15 cm. Seamănă cu o păsăre deoarece chiar este. Asemănător cu o păsăre şi gol. Animal de pradă. Poate 25 de livre sau 10 kg. Aici au început dinozaurii. Aici a început ramificarea evolutivă. E de 10 ori mai extinsă decât diversificarea mamiferelor, o răspândire a quadrupedă. Suntem asemănători dinozaurilor şi neobişnuiţi prin abordarea bipedă.

Dacă vreţi să înţelegeţi ce s-a întâmplat când continentele s-au separat şi dinozaurii - creaturi tereste - s-au trezit în derivă: lipsesc nişte piese din puzzle. Majoritatea pieselor lipsă sunt continentele sudice, cel mai puţin explorate. Dacă vrei să completezi imaginea globală, trebuie să faci efortul să mergi în cele patru colţuri ale planetei - Africa, India, Antarctica, Australia - şi să pui cap la cap aceste piese. Am fost pe câteva din aceste continente, dar Africa a fost în cuvintele lui Steven Pinker, o pagină albă, un imens spațiu așteptând să fie explorat, cu multe zone de roci cu fosile, dacă puteai supravieţui expediţiei.

Nu există drumuri în Sahara. E o întindere enormă. Pentru a excava cele 80 tone de fosile de dinozauri din Sahara şi a le transporta, trebuie organizată o echipă de expediţie care poate suporta condiţiile. Unele sunt politice. Multe sunt fizice. Unele - cele mai importante - sunt mentale. Trebuie să rezişti în acele condiţii - trebuie să conduci în deşert, vei vedea peisaje - de multe ori se observă din ce am descoperit noi - că nimeni altcineva nu le mai văzuse. Și echipele aduse aici? Sunt alcătuite din oameni care percep ştiinţa ca pe o aventură cu un scop. Sunt de obicei studenţi care n-au mai văzut deşertul. Unii sunt mai experimentaţi.

Treaba ta, ca lider - ăsta e categoric un joc de echipă - treaba ta e să încerci să-i inspiri să muncească mai mult ca niciodată în condiţii inimaginabile. 51 grade Celsius e ceva normal. Temperatura solului 65 grade C - tipic. Nu poţi lăsa instrumentele de metal afară pentru că poți face arsură de gr.1 dacă le apuci. Te afli de asemenea într-un cadru cultural uimitor. Eşti în mijlocul ultimei populaţii de nomazi din lume. Sunt nomazii Tuareg, îşi duc vieţile la fel de secole. Treaba ta e să excavezi lucruri ca cel din prim plan, să le faci să intre în istorie. Pentru asta, trebuie să le transporţi mii de mile în afara deşertului.

Vorbim de Etiopia, dar să vorbim de Niger - la nord de Nigeria - unde această fotografie a fost făcută. Vorbim de o ţară care, când am început lucrarea acolo, nu avea trafic de containere. Trebuia să transporţi oasele tu însuți până pe coasta Africii, pe o navă, dacă vroiai să le scoţi din mijlocul Saharei. Asta-i o călătorie de 3.200 km. Aşadar, enorme excavaţii şi multă muncă. Dintr-o turmă parţială de dinozauri îngropată acolo - 20 tone de material - l-am reconstituit pe Jobaria, un sauropod nemaivăzut pe alte continente. E oarecum nelalocul lui în timp. Nu seamănă cu ce găsim în straturile echivalente din America de Nord. Iată animalul care îi făcea probleme.

Şi tot aşa o întreagă menajerie. Când descoperi aşa ceva - şi unii ați avut şansa de a-l atinge - E o piesă de istorie. Atingi ceva de vechi de 110 milioane de ani. Asta e o gheară de deget. Iat-o, momente după ce a fost descoperită. E o imagine incredibilă a vieţii, care a început când am înţeles vechimea timpului. E cu noi de mai puţin de un secol şi în acest răstimp, acea a patra dimensiune, când a apărut datarea radioactivă, cu un secol în urmă, am înțeles cât de vechi sunt aceste obiecte, e probabil cea mai profundă transformare, deoarece schimbă dramatic felul în care ne percepem pe noi şi lumea în care trăim. Când ţii în mână o bucată de istorie ca asta, asta poate transforma tinerii care sunt interesaţi de ştiinţă.

Ăsta e animalul de la care provine gheara: Suchomimus. Iată şi altele. Aici e ceva ce am găsit în Maroc, un animal imens. Am făcut un model al creierului acestui animal cu ajutorul tomografului. Are un prozencefal de 15 ori mai mic decât cel uman. A fost pe coperta revistei Science deoarece au considerat că oamenii sunt mai inteligenţi decât aceste animale, dar vedem că la unii din administraţie, în ciuda avantajului enorm dat de volumul creierului unele atitudini rămân aceleaşi. Mă rog, iată prădători mai mici. Toți dinozaurii din Jurassic Park pe care-i ştiţi - toate acele animale mici - provin de pe continentele nordice. Ăsta e primul schelet de pe un continent sudic şi surpriză! Începi să-l pregăteşti, n-are nicio gheară mare la piciorul din spate. Nu arată ca un Velociraptor. E o bifurcație complet diferită. Încercăm să punem cap la cap o poveste. Include reptile zburătoare ca acest Pterozaur pe care l-am reconstituit din Africa.

Crocodili, bineînţeles, ăsta e unul neprietenos pe care nu l-am numit încă. Creaturi uriașe - un maxilar inferior găsit în deşert, provenind de la acest crocodil enorm. Crocodilul se numeşte Sarcosuchus. Ţine un crocodil adult Orinoco între fălci. Am încercat să-l reconstituim. Am studiat crocodili mai recenţi să înţelegem cum se compară crocodilii. Putem rula al doilea clip? Acest domeniu, ştiinţa în general e o aventură. A trebuit să găsim şi să măsurăm cei mai mari crocodili care trăiesc azi.

Naratorul: ... lung cât barca.

Bărbat: Uite ce colţi! Da, e unul mare.

Povestitorul: Dacă reuşesc să-l aducă la mal, acest crocodil va furniza date folositoare, ajutându-l pe Paul să înţeleagă exemplarul Sarcosuchus.

Bărbat: Ajută-mă aici. Bărbat 2: OK.

Naratorul: Paul trebuie să-i acopere ochii.

Bărbat: Ai grijă! Nu, nu. Trebuie să-i prinzi picioarele din spate.

Bărbat: I-am apucat picioarele.

Bărbat 2: Picioarele din spate? Nu, ai apucat picioarele din faţă, prietene. Gata. Am prins picioarele din spate. Cineva să apuce picioarele din faţă.

Paul Sereno: Să-l măsurăm cu ruleta. Uau! 65. Uau. E un craniu mare.

Naratorul: Mare, dar are mai puţin de jumate din craniul supercrocodilului.

Bărbat: Enorm. PS: Avem un crocodil de 4 metri.

Bărbat: Ştiam că e mare.

PS: Nu vă daţi jos. Nu vă faceţi probleme pentru mine.

Naratorul: Paul are datele, aşa că hotărăsc să lase animalul înapoi în râu.

PS: Nu vă daţi jos! Nu vă daţi jos!

Naratorul: Paul n-a văzut nicio fosilă făcând așa.

PS: Când spun „trei”, fugim. Unu, doi, trei! Uau!

Ei bine - (Aplauze) Arhiva de fosile e uimitoare, te obligă să priveşti animalele actuale dintr-un unghi nou. Am dovedit cu aceste măsurători, că crocodilii au evoluat proporțional. Depindea de forma craniului, totuşi, aşa că trebuia să obţinem dimensiunile ca să fim siguri de reconstituire şi să dovedim lumii ştiinţifice că supercrocodilul era de 12 m, probabil un mascul. Oricum, descoperim şi altele. Voi conduce o expediţie în Sahara pentru săpături în cel mai mare sit neolitic din Africa. Am găsit asta anul trecut. Două sute de schelete, unelte, bijuterii.

Acesta e un disc ritualic. O dovadă uimitoare a colonizării Saharei de acum 5.000 de ani zace acolo, aşteptându-ne să ne întoarcem. Foarte incitant. Apoi vom merge în Tibet. De obicei, ne imaginăm Tibetul ca zonă muntoasă. E de fapt un continent-insulă. A fost un precursor al Indiei, un mesager din Gondwana - un paradis pierdut al dinozaurilor, izolat de milioane de ani. Nimeni nu i-a găsit. Noi ştim unde sunt, ne ducem să-i luăm anul viitor . Munţii au între 4.000 si 4.200 m, dar dacă te duci în anotimpul cald, e OK. Am încercat să sudez o istorie a evoluţiei dinozaurilor pentru a înţelege tiparele evolutive de bază. Am vorbit despre câteva. Trebuie să mergem mai departe. Trebuie să procesăm mormanul de date anatomice pe care le-am strâns să înţelegem unde apar schimbările şi ce semnifică ele. Nu putem prezice ce se va întâmpla în evoluţie, dar putem învăţa câteva din regulile jocului şi asta încercăm de fapt să facem.

În ce priveşte aspectul biogeografic, pământul se divide. Astea sunt toate animale terestre. Au câteva opţiuni. Pământul se divide şi o diviziune a continentului corespunde unei bifurcări în arborele evoluţiei, sau eşti ingenios şi reuşeşti să scapi de pe o fâşie pe alta şi anulezi diviziunea sau trăieşti liniştit pe o parte a continentului, în timp ce pe cealaltă specia ta dispare, iar tu supravieţuieşti şi creezi o diferenţă. În al patrulea caz - ai făcut unul dintre aceste trei lucruri, dar paleontologul nu te-a descoperit. Luaţi aceste patru cazuri şi veţi realiza că aveţi o problemă complexă. Pe lângă săpături, cred că extragem nişte răspunsuri din arhiva de dinozauri. Cred că aceşti dinozauri au migrat - noi o numim dispersare - în jurul globului, pe fâşiile de uscat. Au făcut asta la două sau trei grade de pol, pentru a menţine similaritatea între continente. Dar când au fost despărţiţi, chiar au fost despărţiţi, și vedem cum continentele au creat diferenţe între dinozauri.

Există un lucru mai important, după părerea mea - extincţia. Am subestimat acest factor. Conturează istoria vieţii şi conduce la diferenţele pe care le vedem în lumea dinozaurilor spre final, înainte de impactul meteoritului. Cel mai bun mod de testare e crearea unei machete. Dacă ne întoarcem în timp acesta e un arbore tipic bidimensional. Vreau să vă ofer trei dimensiuni. Deci, vedeţi arborele vieţii. dar acum am adăugat dimensiunea zonei. Normal, arborele vieții e divergenţa în timp. Avem diversificarea în timp, dar am creat şi a treia dimensiune a zonei.

Acesta e un program pe calculator cu trei butoane de reglare. Putem controla aspectele care ne interesează: extincţia, selecţia, dispersarea - migrarea dintr-o zonă în alta. Putem controla ramificarea pentru a imita felul cum credem că arătau continentele şi îl putem rula de mii de ori pentru a estima parametrii să delimităm măcar limitele problemei. Asta a fost câte ceva despre ştiinţă.

Voi folosi timpul rămas să vă spun de celelalte lucruri pe care le fac în Chicago, legat de faptul că niciodată - şi vorbesc cu mulţi TEDsteri, sunteţi destui - nu ştiu dacă voi primi un răspuns sincer dacă v-aş ruga să ridicaţi mâna, dar sunteţi destui care v-aţi început cariera în ştiinţă, tehnică, divertisment cu un eşec, după standardele societăţii şi ale şcolii. Eu am fost unul dintre aceştia. Am dezamăgit şcoala - şcoala m-a dezamăgit. Cine arată cu degetul? Câţiva profesori aproape m-au omorât. M-am regăsit în artă. Am fost un eșec în școală. Nu credeam că voi termina liceul. Dar am continuat - asta e prima mea pictură pe pânză. Am citit un dicţionar. Am intrat la facultate. Am devenit artist. Şi am început să desenez. Arta mea a devenit abstractă. Am încropit un portofoliu şi m-am dus la New York. Uneori, vedeam oase în loc de corpuri. Ceva se întâmpla. M-am dus în New York la un studio. Am vizitat Muzeul American de Istorie Naturală şi nu mi-am mai revenit.

De fapt, e aceeaşi disciplină. Sunt înrudite. Este vizualizarea a ceea ce nu poate fi văzut când reconstitui un os de dinozaur dintr-un fragment sau observi distorsiunea pe care încercam s-o văd, distorsiunea evolutivă de la un animal la altul. E o imagine extraordinară. Vă arăt o faţă umană pentru că sunteți experți în asta. Ne ia ani să înţelegem cum să facem asta cu dinozaurii. Sunt discipline înrudite. Ceea ce încercăm să creăm în Chicago e un mod de a aduna studenţii cel mai slab reprezentaţi în sfera ştiinţei şi a tehnologiei. Toți știm, s-au făcut destule aluzii la asta, că nu reuşim să producem destui oameni de ştiinţă, ingineri, tehnicieni.

Ştim asta de ceva vreme. Am trecut prin faza Sputnikului, iar acum, pe măsură ce ritmul creşte, devine din ce în ce mai evident. De unde vor proveni toţi aceşti oameni? O întrebare generală pentru societatea noastră este: Ce se va întâmpla cu cei lăsaţi în urmă? Copiii ca mine care au fost în şcoală - ca unii din voi - care au fost la şcoală, nu li s-a dat o şansă - nu li se va da vreodată - de a participa la cursuri de ştiinţă şi tehnologie?

Astea sunt întrebările mele. Vorbim despre Etiopia şi asta e important. Niger e la fel de important şi încerc din răsputeri să realizez ceva în Niger. Ei au o problemă cu SIDA. Am întrebat - Departamentul de Stat al SUA a întrebat guvernul recent: Ce vreţi să faceţi? Şi le-au dat două probleme. Dinozaurii erau una dintre ele. Daţi-ne un muzeu pentru dinozauri şi vom atrage turişti, industria nr. 2 din ţară. Sper că guvernul american, eu sau TED sau altcineva ne va ajuta să facem asta, pentru că ar fi ceva incredibil pentru ţara lor. Dar să ne uităm şi la ţara noastră, la oraşele noastre, oraşele din care proveniţi mulţi dintre voi - sau oraşul meu, cu siguranţă, sunt mulţi copii acolo, la fel ca aceştia. Şi întrebarea este - şi punem această întrebare de secole - cum să facem ca aceşti copii să fie interesaţi de ştiinţă.

Am înfiinţat în Chicago o organizaţie non-profit numită Project Exploration. Aceştia sunt doi copii de la Project Exploration. I-am cunoscut în primii lor ani de liceu. Erau elevi slabi, iar acum unul e la Universitatea din Chicago, celălalt în Illinois. Avem studenţi şi la Harvard. Funcţionăm de şase ani. Am spart recorduri. Dacă încerci, ca om de ştiinţă, să găseşti studii longitudinale, recorduri ca acestea sunt foarte rare, chiar inexistente. Am atins o rată de absolvire record de 100%, 90% merg la facultate, mulţi fiind prima generaţie la facultate, 90% aleg carieră în ştiinţă. Sunt cifre impresionante. Privim înapoi şi ne dăm seama că nu ne aşteptam la asta de la început, dar există mişcări teoretice în educaţia ştiinţifică.

Am trecut prin ştiinţa ca investigaţie, un mare pas înainte. Să revenim la Dewey în Chicago - Înveţi făcând. Înveţi văzându-te om de ştiinţă, apoi înveţi să te priveşti pe tine însuţi ca om de ştiinţă. Următorul pas e să înveţi capacitatea de a deveni om de ştiinţă. Trebuie să parcurgi aceşti paşi. E uşor să-i faci pe copii interesați în ştiinţă. E greu să-i faci să se imagineze oameni de ştiinţă, care implică să stai în faţa oamenilor cum stăm noi aici, la acest simpozion, să prezinţi ceva ca o persoană învăţată, apoi să te vezi în rolul omului de ştiinţă, să-ţi oferi instrumentele necesare urmării acestui scop.

Asta facem acum. Plănuim un sediu permanent în Chicago. Avem multe idei - am vorbit cu câțiva de aici de la TED - nu va semăna cu nimic din ce aţi văzut pînă acum. Va fi parţial şcoală, parţial muzeu, parţial seră, parţial zoo, şi parţial răspunsul la întrebarea cum să-i faci pe copii să fie interesaţi de ştiinţă. Vă mulţumesc mult.