Paola Antonelli vede designul ca o artă

Aceia dintre noi care sunt credincioşi au o vagă idee despre cum ar arăta Raiul. Iar în viziunea mea Raiul înseamnă curiozitate satisfăcută. Mă gândesc la Rai ca la un nor foarte confortabil, unde pot să mă întind pe burtă, aşa cum mă uitam la televizor când eram copil, cu coatele în sus. Şi să mă pot uita oriunde vreau -- să văd orice film pe care aş fi vrut vreodată să-l văd. În aceeași stare de transă pe care-o simţi câteodată în metroul din New York atunci când citeşti, e ceva foarte liniştitor şi recomfortant.

Partea amuzantă e că deja am o asemenea viaţă, într-un fel. Pentru că am descoperit -- mi-a luat o vreme să înţeleg, dar când mi-am dat seama, pe la 24 de ani, că mă simţeam mult mai în largul meu înconjurată de obiecte decât de oameni, am decis să-mi îmbrăţişez pasiunea. Şi cumva îmi traiesc viaţa într-un fel de transă. Mă uit în jur şi tot ce văd este începutul unei lungi povești.

Un singur exemplu: Acesta este vernisajul "Capodopere Modeste" care a avut loc la MoMA în 2004. Eram în Queens. Construiam o clădire mare, mare, mare în mijlocul cartierului aşa că eram în nişte mici, mici, mici locaţii abandonate. A fost unul dintre cele mai distractive momente din cariera mea.

Dar nu e numai asta. Fontul este Helvetica. Aniversează 50 de ani anul acesta. Şi-am început să mă gândesc: Max Miedinger şi toţi designerii suedezi laolată, încercând să depăşească Akzidenz Grotesk şi să inventeze un nou font sans-serif. Şi începe să-mi ruleze deja un film în minte. Şi, bineînţeles, vă puteţi imagina, în cazul "Capodoperelor Modeste" a fost la fel, doar că de o sută de ori mai mult. Şi sper, apropo, că adevăratul scop al acestei expoziţii va avea acelaşi impact asupra voastră.

Expoziţia şi-a propus să-i facă pe copii să se gândească la - ştiţi cum îşi fac temele acasă? În loc de 2 boabe de mazăre pe o tavă, speram că se vor duce la dulapul din bucătărie sau la poşeta mamei şi să creeze o colecție de design demnă de un muzeu pe o tavă.

Aşa că lumea sugerează noi "Capodopere Modeste" tot timpul. Şi la MoMA am pus câteva caiete la dispoziție - pentru ca oamenii să sugere propriile "Capodopere Modeste." Şi de obicei, când faci una ca asta, primeşti 80 la sută pornografie şi 20 la sută sugestii reale. De fapt, toate - aproape - au fost sugestii bune.

A reieşit o doză mare de naţionalism. De exemplu, nu ştiam că spaniolii au inventat mopul - au fost foarte mândri. Aşa că fiecare spaniol a zis "la frego" şi fiecare italian, pizza. Şi am vrut să vă arăt, de asemenea, sugestiile din Kentucky, care sunt destul de bune: au avut (băutura) moonshine, detergenţii de rufe şi unghiile lichide.

Şi am continuat şi tocmai am - (Râsete) - de asemenea, această sugestie din Milano: este despărţitorul de trafic, pe care îl numim panettone şi care este pictat -- ştiţi, sunt aceste obiecte frumoase din ciment pe care le vezi prin Milano și care despart benzile de circulație. Gândiţi-vă la propriile voastre sugestii. Trimiteţi, dacă vreţi - sunt întotdeauna binevenite.

Dar o expoziţie de genul aceleia m-a facut să înţeleg şi mai bine ceea ce gândisem de peste 13 ani, de când am ajuns la MoMA. Sunt italiancă. În Italia, designul e ceva normal. Ştiţi, diferite părţi ale lumii se pricep la diferite lucruri. Am fost de curând în Argentina şi Uruguay şi felul lor clasic de-a construi case este un frumos modernism pe care nu-l întâlneşti nicăieri altundeva, dar arta lor contemporană e înfiorătoare.

În Italia - Milano în special - arta contemporană nu prea își găsește locul. Dar designul - Dumnezeule. Ce găseşti la magazinul din colţ, fără să te duci la vreun magazin pretenţios, e genul de design rafinat care îi face pe toţi să creadă că toţi italienii sunt sofisticaţi. Iar asta găseşti la magazin.

Şi New York-ul are un altfel de talent pentru arta modernă. Întodeauna sunt uimită - copiii de 3 ani ştiu cine e Richard Serra şi te duc la galerii. Dar designul, din motive necunoscute, este confundat cu decorațiunile. E foarte interesant. Când rostesc cuvântul "design", mulţi oameni se gândesc la un fel de design excesiv - în cazul acesta, excesiv dinadins - dar decorațiuni, decorațiuni interioare. Se gândesc la cineva care alege materiale textile.

Designul poate fi asta, bineînţeles, dar poate fi şi altceva. Poate fi şcoala de design din Ierusalim care încearcă să găsească o soluţie mai eficientă de a proiecta măşti de gaze pentru oameni. Pentru că, după cum ştiţi, Israelul alocă fiecărei persoane, inclusiv copiilor, o mască de gaze. Aşa că acești designeri găsesc o soluţie pentru a coborî gulerul - pentru ca, în loc să se stranguleze, un adolescent să poată bea şi o Cola.

Au încercat să facă o mască de gaze pentru sugari în aşa fel încât copilul să poată fi ţinut de părinte - deoarece apropierea corporală este importantă - şi apoi fac un mic cort pentru copil. Oricât de crud, de lipsit de scrupule vi se pare, e un design fenomenal. Şi e la kilometri distanţă de mobila de lux şi totuşi e parte din acelaşi domeniu care mă pasionează.

La MoMA am încercat încă de la început să stăpânesc puterea MoMA. Pentru că este minunat să lucrezi acolo - chiar ai putere, adică oamenii află de expoziţiile tale și le și vizitează. Şi asta înseamnă putere, pentru că într-un muzeu de design nu aş avea la fel de mulți vizitatori. Mi-e destul de clar că 80% din publicul meu e acolo să-i vada pe Picasso şi Matisse. Şi-apoi dau peste show-ul meu şi îi prind în plasă.

Dar ce am încercat eu să fac e ceva ce custozii de la MoMA din departamentul meu au făcut de când s-a înfiinţat muzeul, în 1929, şi anume să vedem ce se întamplă în lume şi să încercam să folosim autoritatea de care dispunem pentru a face lucrurile să meargă mai bine. Au fost multe episoade - De fapt, Eames Demetrius poate se află acum în public. Dar în 2 situaţii stră-străbunicul său - sau bunicul - tot timpul sunt uşor derutată de care e relaţia dintre ei, mai exact. Dar prima dată Charles Eames şi apoi atât Charles, cât şi Ray Eames au luat parte la două competiţii. Una în 1940 - despre mobila organică -, iar a doua, în 1948, despre mobila la preţuri reduse pentru soldaţii care se întorceau din război care pe-atunci a dat naștere unei întregi game de mobilă. Şi-apoi mai era şi-un design ok la preţuri foarte mici. Au fost multe programe în arhitectură şi design menite să-i îndemne pe oameni în direcţia unui design mai bun pentru o viaţă mai bună.

Aşa că am început în '95 cu expoziţia aceasta numită "Materiale mutant în designul contemporan." Era, după părerea mea, despre o nouă etapă în lumea designului, în sensul că materialele puteau fi personalizate chiar de către designeri. Şi asta m-a pus în legătură cu tot felul de exemple de design precum "aerogelurile" de la Laboratorul Lawrence Livermore din California. La momentul respectiv, începuseră să fie aduse pe piaţa largă. În acelaşi timp, munca superbă a lui Takeshi Ishiguro, care a făcut nişte frumoase solniţe de sare şi piper din aluat de orez. Așa că, vedeţi - e o paletă destul de diversificată.

Şi-apoi, de exemplu, o altă expoziţie numită "Workspheres", în 2001, în care i-am rugat pe diferiţi designeri să vină cu idei pentru noile tipuri de stiluri de muncă ce se găseau în lume la momentul respectiv. Şi acolo poţi vedea Ideo. A fost minunat - s-a numit "Ceruri personale." Ideea era că dacă ai un birou cu separeu, poţi proiecta un cer deasupra capului şi să ai propriul "Cielo in Una Stanza" - cerul într-o încăpere. E un cântec italienesc foarte cunoscut.

Şi alte exemple. Acesta a fost al lui Marti Guixe, despre lucrul pe drum. Şi Hella Jongerius, preferata mea, despre cum să munceşti de acasă. Şi asta îmi permite să introduc o idee foarte importantă despre design. Designerii sunt cei mai mari sintetizatori din lume. Cel mai bine se pricep să facă o sinteză a nevoilor umane; tendinţe curente în economie, materiale, în probleme de susţinere ecologică. Şi ceea ce fac în final - dacă sunt buni - este mult mai mult decat suma acelor părţi.

Şi Hella Jongerius este o persoană care poate face o sinteză de-a dreptul incredibilă şi totodată comică. Ideea din spatele operei sale a fost... Știţi, la momentul respectiv toată lumea spunea că trebuie să îţi împarţi viaţa. În schimb, ea a spus, nu, nu - munca şi plăcerea pot convieţui. Mda, asta e cu adevărat minunat - e cina la pachet a anului 2001.

Au fost multe alte expoziţii între timp, dar nu vreau să mă axez pe showurile mele. Aş vrea în schimb să vorbesc despre cât de minunaţi sunt unii designeri. Întotdeauna am avut o problemă cu termenul "nonconformist". Ştiţi, am venit în Statele Unite acum 13 ani şi până în ziua de azi mă întreb ce înseamnă asta. Aşa că azi de dimineaţă am căutat în dicţionar şi scria că a existat un domn care nu îşi însemna bovinele. Astfel, nu urma exemplul celorlalți - şi de aceea a fost considerat nonconformist. Şi, vedeţi, designerii trebuie să fie nonconformiști. Pentru că cea mai bună metodă de a proiecta un obiect de succes - şi, totodată, un obiect care ne lipsise - este să te prefaci fie că n-a existat niciodată, fie că oamenii vor adopta un nou tip de comportament care să-l implice.

Așa că "Safe" este ultima expoziţie pe care am făcut-o la MoMA. Şi s-a încheiat la începutul anului trecut şi a fost despre designul preocupat de siguranţă, de protecţie. E o poveste lungă, pentru că a început înainte de 2001 şi s-a numit "Emergency". Şi-apoi, când 9/11 a avut loc, am suferit un şoc şi am anulat expoziţia. Până când, încet, dar sigur, a revenit - ca un pahar pe jumătate plin, în loc de pe jumătate gol - şi a fost despre protecţie şi siguranţă.

Dar a cuprins de la echipamente complete de deminare la un fel de pai de sterilizat apa. Deci o gamă foarte largă. A avut şi - ştiţi, eu şi Cameron am lucrat puţin împreună. Şi câteva din lucrările de pe site-ul lui au făcut parte din expoziţie. Dar ceea ce e interesant e că nu mai e nevoie să vorbim despre design şi artă. Dar design-ul folosește orice instrument are la îndemână pentru a demonstra ceva. E un fel de economie - şi, de asemenea, un fel de umor.

Acesta este un frumos proiect creat de Ralph Borland din Africa de Sud. E un costum pentru nesupunere civică. Ideea e că atunci când există o revoltă sau un protest şi poliţia vine spre tine, tu porţi chestia asta. E ca o inimă imensă - și are un difuzor deasupra inimii, pentru a-ţi amplifica bătăile inimii. Şi astfel poliţiei i se reaminteşte... E ca şi cum ai ține o floare în faţa unei mitraliere. Şi, de asemenea, vă puteţi imagina, un grup întreg purtând acelaşi costum va amplifica și mai mult bătăile colective ale inimilor şi îi va speria pe poliţisti.

Ştiţi, designerii nu fac întotdeauna lucruri care sunt imediat funcţionale, dar sunt funcţionale pentru că ne ajută să înţelegem anumite probleme. Dunne şi Raby - Tony Dunne şi Fiona Raby - au făcut o serie de obiecte despre teama şi paranoia noastră. Ca ascunzătoarea asta care este făcută în acelaşi lemn cu podeaua, ca să nu se vadă deloc şi să te poţi ascunde. Sau, şi mai bine, ciuperca atomică ce poate fi îmbrăţişată - care mi-a adus un articol în ”Buletinul oamenilor de știință din domeniul nuclear din Statele Unite”. Nu cred că s-a mai văzut asta la MoMA. Sau acest scaun Faraday care se pare că te protejează de radiaţii.

Dar partea interesantă a expoziţiei a fost descoperirea faptului că cel mai bun refugiu este siguranţa de sine -- şi sunt câţiva designeri care lucrează chiar la acest subiect. Acesta este un obiect creat de Cindy van der Bremen, care este un designer olandez care a făcut o serie de "capsters." Sunt un fel de echipament sportiv pentru femei musulmane care le permite să schieze, să joace tenis - să facă ce vor - fără să-şi scoată vălul.

Şi câteodată, făcând genul acesta de cercetare dai peste niște idei minunate de design. Twan Verdonck e foarte tânăr - cred că are 27 de ani - şi lucrând împreună cu nişte psihologi, a făcut o serie de jucării pentru stimularea senzorială a copiilor cu afecţiuni psihologice. Sunt chiar minunate. De la jucăria asta pufoasă care te îmbrăţişează -- deoarece copiii autişti vor să fie strânşi tare în brațe, așa că are un arc înăuntru - până la păpuşa asta cu oglindă, pentru a-i oferi copilului şansa să se vadă în oglindă şi să-şi recapete conştiinţa de sine.

Designul priveşte lumea ca un întreg şi ia în considerare toate aspectele. Am fost de curând la o conferinţă pe tema luxului, organizată de Herald Tribune, în Istanbul. Şi a fost foarte interesant, pentru că am fost ultimul vorbitor şi înaintea mea fuseseră oameni care chiar au vorbit despre lux. Şi n-am vrut să le stric petrecerea, dar în același timp am simţit că trebuia să aduc discuţia cu picioarele pe pămant.

Adevărul e că există diferite tipuri de lux. Există luxul relativ, pentru oameni care nu au foarte multe. Şi vreau să demonstrez asta arătându-vă două exemple de design rezultat dintr-un simț al economiei - limite foarte, foarte clare. Aceasta e Cuba şi aceasta e o jucărie zgomotoasa reciclată într-un clopoţel de bicicletă. Şi asta e o geacă de ploaie făcută din saci de orez. Sunt frumoase, dar sunt frumoase tocmai pentru că sunt atât de inspirate şi economice.

Iată în schimb opera a doi fraţi din Sao Paulo, Fernando şi Humberto Campana, care au fost inspiraţi de sărăcie și de istețimea pe care au văzut-o în jurul lor pentru a face piese de mobilier care se vând acum cu sume enorme de bani. Dar asta e din cauza ciudăţeniei pieţii.

Serios, design-ul ţine cont de absolut orice. Şi este foarte interesant că, odată ce tehnologia avansează, cu cât devenim mai portabili şi intangibili, designerii, în schimb, vor să fim cât mai puțin automatizați. Câteodată chiar insistă. Aceasta e o întreagă gamă de mobilă care vrea să te implice fizic. Chiar şi acest scaun pe care trebuie sa îl deschizi şi apoi să te așezi pe el, astfel încât se mulează după tine, până la această serie minunată de obiecte care sunt considerate a fi design de către Ana Mir din Barcelona. De la acest gen de bijuterii făcute din păr uman la aceste sfârcuri de ciocolată la dulciurile astea de pus între degetele de la picioare pentru a fi supte de partener. (Râsete)

E minunat, pentru că, într-un fel, e un moment incredibil pentru design. Cu mulţi ani în urmă, am auzit un matematician din Viena, pe nume Marchetti, explicând cum inovaţiile din industria militară - bineînţeles, inovații secrete - şi inovaţiile din societatea civilă sunt două chestiuni opuse. E logic. Pe timp de război apar incredibile inovaţii tehnologice. Dar, în schimb, în lume trebuie să te descurci fără - ei bine, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial trebuia să te descurci fără oţel, fără aluminiu. Şi apoi, când pacea se instaurează, toate aceste tehnologii devin deodată accesibile pieţei civile. Mulţi dintre voi poate ştiu că Scaunul Cartof creat de Charles şi Ray Eames provine fix din genul acesta de situație. Fibra de sticlă a devenit accesibilă civililor dintr-o dată.

Cred ca trăim un moment ciudat. Ritmul s-a schimbat enorm, asemeni ritmului vieţii noastre din ultimii 25 de ani. Aşa că nu mai știu exact care e frecvența de undă. Dar cu siguranţă este un moment important pentru design. Nu numai că tehnologia avansează - tehnologia computerelor face posibil open-source-ul și în lumea designului - dar şi ideea dezvoltării ecologice - care nu e doar sustenabilitate din punctul de vedere al emisiei de CO2 și al amprentei de carbon, dar şi din punct de vedere al relaţiilor interumane - este parte din munca multor designeri. Şi de aceea din ce în ce mai mulţi designeri lucrează axându-se pe comportamente mai degrabă decât pe obiecte. În special cei buni - nu chiar toţi.

Voiam să vă arăt, de exemplu, munca lui Mathieu Lehanneur, care e de-a dreptul fantastică. E un alt tânăr designer din Franţa care lucrează - și în acest moment lucrează și cu companiile farmaceutice - la noi metode de a implica pacienții, în special copiii, pentru a-și lua medicamentele în mod constant.

De exemplu, acesta este un frumos recipient pentru medicamentele împotriva astmului care se umflă când e timpul să-ţi iei medicamentul. Copilul trebuie să sufle - pfff - pentru a debloca recipientul. Şi, în schimb, cu acest medicament îți poți desena pe piele. Așa că administrarea intracutanată te ajută să iei parte la acest mod de administrare. Cam pe aceeași lungime de undă se află munca persoanelor ca Marti Guixe, care încearcă să vă implice făcând ca totul să treacă mai întâi prin gură. Ca să înveţi din propriile greşeli, sau din gust, pe cale orală.

Următorul show la care voi lucra - şi v-am bătut la cap pe câţiva dintre voi - este despre relaţia dintre design şi ştiinţă. Încerc să găsesc, nu metafore, ci, mai degrabă, punctele comune: nemulţumiri comune, probleme comune, preocupări comune. Şi cred că asta ne va permite să mergem puţin mai departe în această idee de design ca instrucţiune: ca o direcţie mai degrabă decât o formulă prescrisă.

Şi sper că mulţi dintre voi vor reacționa la asta. V-am trimis deja un e-mail. Dar designul şi ştiinţa, precum şi posibilitatea de a vizualiza diferite proporţii, şi, prin urmare, de a lucra într-adevăr la scară foarte mică pentru a o face foarte mare şi foarte semnificativă. Mulţumesc.