Paddy Ashdown: Despre inversarea sferelor de putere din lume

Există un poem scris de un cunoscut poet englez de la sfârșitul secolului XIX. Se spune că rezona în mintea lui Churchill în 1930. Iată o parte din el: „Pe dealul leneș al verii, Unde curg izvoarele, Aud un toboșar în depărtare Asemenea unui vis. Cântă pe drum aici, acolo, încet și tare, Dragi unui prieten și hrană pentru pulbere, Soldații mărșăluiesc Spre moarte.” Pentru cei interesați de poezie, poemul e „A Shopshire Lad” de A.E. Housman.

Housman a înțeles, și observi asta și în simfoniile lui Nielsen, că vremurile bune, stabilitatea din secolul XIX erau pe sfârșite și că urma să intrăm în una din acele perioade teribile din istorie când puterea se schimbă. Aceste perioade sunt mereu însoțite de turbulențe și adesea vărsare de sânge.

Eu cred că suntem condamnați, dacă vreți, să trăim în acele vremuri când bazele pe care ordinea și puterea au fost stabilite se schimbă și noua imagine a lumii, noile puteri încep să ia formă. Vedem și în prezent că aceste perioade sunt agitate, turbulente și adesea sângeroase. Apropo, asta se întâmplă o dată pe secol.

Veți spune că ultima dată când s-a-ntâmplat - Housman și Churchill și-au dat seama de asta - a fost când puterea a trecut de la națiunile vechi, puterile vechi ale Europei la puterile emergente de peste Atlantic, la Statele Unite ale Americii - când a început secolul american. Desigur, în vacuumul unde erau bătrânele puteri europene au avut loc cele două catastrofe sângeroase ale secolului trecut - cele două războaie mondiale. Mao Zedong le numea „războaie civile europene”, probabil că e mai potrivit să le descriem așa.

Doamnelor și domnilor, trăim în astfel de vremuri. Dar azi vreau să vorbesc de trei factori. Primii doi implică schimbarea de putere. Celălalt implică o nouă dimensiune, care nu a mai existat așa cum e acum. Să vorbim de schimbările actuale de putere. Ce se întâmplă acum e, într-un fel, înfricoșător fiindcă nu s-a mai întâmplat înainte. Am văzut schimbări de putere laterale - Roma a preluat puterea Greciei, puterea s-a schimbat în timpul civilizațiilor europene - dar ce vedem azi e complet diferit. Puterea nu se mișcă doar lateral, de la națiune la națiune. Se mișcă și vertical.

Azi, puterea „închisă”, deținută de cei de sus, de domnia legii, în cadrul statului-națiune migrează într-o mare măsură pe scena globală. Globalizarea puterii - vorbim de globalizarea piețelor, dar, de fapt, e globalizarea adevăratei puteri. Pe când la nivelul statului-națiune puterea e trasă la răspundere, e supusă domniei legii, pe scena internațională nu e. Iată scena internațională a puterii de azi: puterea internetului, a sateliților, a celor care manevrează banii - acest sistem bancar care folosește de 32 de ori mai mulți bani decât e necesar căci se presupune că rolul comerțului e să finanțeze - deținătorii banilor, dacă vreți, speculatorii financiari care ne-au îngenunchiat recent, puterea corporațiilor multinaționale care au bugete adesea mai mari decât țările de mărime mijlocie. Toate se află într-un spațiu global care nu e foarte controlat, nu respectă domnia legii, unde nu există constrângeri.

Acest lucru e util celor puternici până la un moment. E util pentru cei care dețin majoritatea puterii să acționeze fără constrângeri, dar istoria ne învață că, mai devreme sau mai târziu, spațiul necontrolat - unde nu domnește legea - e populat nu doar de lucruri pe care le vrei - comerț internațional, internet etc - ci și de lucruri nedorite - infracționalitate internațională, terorism. Lecția de pe 11 septembrie e că, deși ești cea mai puternică țară din lume, cei care locuiesc pe teritoriul tău te pot ataca chiar și în orașele-simbol într-o zi senină de septembrie. Se spune că circa 60% din cele 4 milioane de dolari folosiți pentru finanțarea atacului au trecut prin instituțille din Turnurile Gemene, distruse pe 11 septembrie. Dușmanii noștri folosesc și ei spațiul asta - călătoriile pe distanțe mari, internetul, sateliții - să-și răspândească otrava pentru a ne distruge sistemul.

Mai devreme sau mai târziu, regula istoriei spune că guvernarea trebuie să urmeze puterea. Dacă e așa, eu susțin asta - unul din fenomenele de azi e globalizarea puterii - atunci una din provocările de azi e guvernarea spațiului global. Cred că deceniile care urmează vor fi mai mult sau mai puțin agitate în funcție de capacitatea de a realiza acest țel: guvernarea spațiului global.

Observați, nu vorbesc de guverne, despre instaurarea vreunei instituții democratice globale. Părerea mea personală e că e improbabil să se întâmple asta prin crearea altor instituții ONU. ONU trebuia inventată. Lumea are nevoie de un forum internațional, de un mijloc de legitimare a acțiunii internaționale. Dar nu cred că guvernarea spațiului global va avea loc prin crearea altor instituții ca ONU. Se va întâmpla când cei puternici se vor aduna și vor crea sisteme bazate pe tratate, acorduri bazate pe tratate pentru a guverna spațiul global.

Dacă vă uitați în jur, ele încep deja să apară. Organizația Mondială a Comerțului: e bazată complet pe tratate, dar e destul de puternică să încorporeze chiar și Statele Unite, să le ceară socoteală. Kyoto: începuturile unei lupte pentru a crea o organizație bazată pe tratate. Grupul G20: știm că trebuie să creăm o instituție capabilă să controleze spațiul financiar împotriva speculațiilor. Asta e G20, o organizație bazată pe tratate.

E o problemă aici, vom reveni imediat asupra ei - anume, dacă îi aduci pe cei mai puternici ca să facă regulile în acea instituție, să umple spațiul guvernării, ce se întâmplă cu cei slabi, lăsați pe dinafară? E o problemă mare, dar vom reveni imediat asupra ei.

Iată primul meu mesaj, ca să depășim aceste vremuri mai mult sau mai puțin agitate, succesul nostru depinde în mare măsură de capacitatea noastră de a guverna eficient spațiul global și de a demara acest proiect. A doua idee e că - și știu că nu e nevoie să vorbesc unui public despre asta - puterea nu se schimbă doar vertical, ci și orizontal.

Veți spune că istoria civilizațiilor spune că ele s-au adunat de-a lungul mărilor - prima în jurul Mediteranei, iar cele occidentale, de azi, în jurul Atlanticului. Mi se pare că vedem o schimbare de putere majoră, dinspre națiunile din jurul Atlanticului spre cele din jurul Pacificului. Întotdeauna, totul începe cu puterea economică. Vedeți deja cum evoluează politicile externe, bugetele militare ale puterilor emergente cresc. Cred că nu e doar o schimbare de la Vest la Est - se întâmplă altceva.

Cred că Statele Unite vor rămâne în continuare cea mai puternică națiune de pe glob în următorii 10, 15 ani, dar contextul în care deține puterea s-a schimbat radical. Avem în spate 50 de ani foarte bizari, în care lumea era complet mono-polară și acul busolei, fie pro sau contra, depindea de poziția față de Washington - o lume dominată de un singur colos. Dar nu asta e tiparul clasic. Ce se întâmplă acum e tiparul clasic al istoriei. Începe să apară o lume multipolară.

Până acum, SUA au fost forța dominantă în lume. Vor rămâne cea mai puternică națiune, dar vor fi cea mai puternică țară într-o lume multipolară. Apar centre alternative de putere - în China, desigur - deși cred că ridicarea Chinei nu va fi ușoară. Va fi destul de „zdruncinată”, pe măsură ce își democratizează societatea după liberalizarea economiei. Dar asta e o altă discuție. Uitați-vă la India, la Brazilia. Lumea arată din ce în ce mai mult, pentru noi, europenii, ca Europa secolului XIX.

Europa în secolul XIX. Marele Lord Canning, secretar de stat la Externe, o descria drept „adunarea europeană a puterilor”. Exista un echilibru, cu cinci actori. Anglia ținea mereu cont de el. Dacă Parisul se ralia cu Berlinul, Anglia se ralia cu Viena și Roma pentru a echilibra situația. Observați, într-o perioadă dominată de o lume monopolară, ai alianțe fixe - NATO, Pactul de la Varșovia. O polaritate fixă a puterii înseamnă alianțe fixe. Dar o polaritate multiplă a puterii înseamnă alianțe care se schimbă. Și asta e lumea spre care ne îndreptăm, în care vedem constant că alianțele noastre nu sunt fixe. Canning, marele politician britanic, a spus: „Anglia are un interes comun, dar niciun aliat comun.” Vom vedea că și noi, cei din Occident, trebuie să mergem dincolo de cercul confortabil al puterilor atlantice pentru a ne alia cu alții dacă vrem ca lucrurile să meargă în lume.

Când ne-am dus în Libia, nu era bine ca Occidentul să fie singur; a trebuit să îi cooptăm pe ceilalți. În cazul asta, am cooptat Liga Arabă. Cred că Irakul și Afganistanul sunt ultimele cazuri când Occidentul încearcă să facă ceva singur și nu am reușit. Cred că suntem aproape de sfârșitului celor 400 de ani - spun 400 de ani pentru că e sfârșitul Imperiului Otoman - de hegemonie a puterii occidentale, ale instituțiilor și valorilor occidentale. Până acum, Occidentul putea impune, dicta și da dispoziții în toate colțurile lumii. Dar asta nu mai e valabil acum. Gândiți-vă la ultima criză financiară de după al Doilea Război Mondial. Occidentul a cooperat - a creat Institutul Bretton Woods, Banca Mondială, FMI-ul și problema s-a rezolvat. Acum trebuie să apelăm la alții, trebuie să creăm grupul G20. Trebuie să pășim dincolo de cercul confortabil al prietenilor noștri occidentali.

Dați-mi voie să fac o predicție, care e probabil și mai neliniștitoare. Cred că suntem pe cale să vedem sfârșitul celor 400 de ani de dominație a puterii occidentale. Oamenii îmi spun: „Chinezii nu se vor implica niciodată în procesul de pace de pe glob.” Serios?! De ce nu? Câți soldați chinezi fac parte din „Căștile albastre”, servesc sub comanda ONU în lume? 3700. Câți americani? 11. Care e cel mai mare contingent naval ce luptă împotriva piraților somalezi? Cel chinez. Desigur, ei sunt o națiune mercantilistă. Vor să mențină coridoarele navale deschise. Va trebui să facem afaceri cu oamenii ale căror valori nu le împărtășim, dar cu care avem interese comune. E o perspectivă cu totul nouă asupra lumii care se naște acum.

Și iată un al treilea factor, care e total diferit. În lumea modernă de azi, datorită internetului, datorită lucrurilor despre care am discutat aici, există o interconectivitate totală. Suntem interdependenți, legați unii de alții, ca națiuni, ca indivizi, într-un mod nemaiîntâlnit, niciodată nu s-a mai întâmplat asta. Relațiile dintre națiuni au existat dintotdeauna. Diplomația vizează conducerea relațiilor dintre națiuni. Dar acum suntem extrem de interconectați. Gripa porcină din Mexico e o problemă pentru aeroportul Charles de Gaulle peste o zi. Lehman Brothers se prăbușește, cade tot. Există incendii în stepele Rusiei și revolte ale foametei în Africa.

Suntem extrem, extrem de interconectați. Asta înseamnă că ideea ca o națiune să acționeze singură, fără să colaboreze, să lucreze cu alții, nu e mai e o variantă viabilă. Pentru că acțiunile unui stat-națiune nu se rezumă la el însuși, și nici nu sunt suficiente să își controleze propriul teritoriu, fiindcă ce se întâmplă în afara lui începe să afecteze ce se întâmplă înăuntrul său.

Eram un tânăr soldat în ultimul din războaiele imperiale ale Angliei. Atunci, apărarea țării mele se rezuma la un singur lucru: la cât de puternică era armata noastră, aviația, marina și aliații noștri. Asta se întâmpla când dușmanul era în exterior. Acum el e în interior. Dacă vreau să vorbesc despre apărarea țării mele, trebuie să vorbesc cu cei din Ministerul Sănătății fiindcă pandemiile îmi amenință securitatea, cu cei din Ministerul Agriculturii fiindcă securitatea alimentară îmi amenință siguranța, cu cei din Ministerul Industriilor fiindcă fragilitatea infrastructurii noastre high-tech e o țintă pentru dușmanii noștri - gândiți-vă la ciber-războaie - cu cei din Ministerul de Interne fiindcă cei care intră în țara mea, trăiesc în casele de aici, influențează direct ce se întâmplă în țara mea - așa cum am văzut la atentatele cu bombă din Londra. Securitatea unei țări nu mai e doar treaba soldaților și a Ministerului Apărării. Ține de capacitatea de cooperare a instituțiilor sale.

Și asta arată ceva foarte important. Arată că guvernele noastre, construite vertical, pe modelul economic al Revoluției Industriale - pe o ierarhie verticală, pe specializări, structuri de comandă - au o structură total greșită. Cei din lumea afacerilor știți deja că structura-model de azi e rețeaua. Capacitatea de a relaționa contează, atât în interiorul guvernului și în exteriorul lui.

Iată a treia lege a lui Ashdown. Nu mă întrebați care sunt primele legi ale lui Ashdown fiindcă nu le-am inventat încă; sună mai bine dacă există o a treia lege, nu? Cea de a treia lege a lui Ashdown e că totul e interconectat și cel mai important lucru e să poți colabora cu alții. Cel mai important element din structura ta - fie că ești un guvern, un regiment de armată, o companie - sunt punctele de contact, interconectorii tăi, capacitatea de te lega de alții. Industria a înțeles asta; guvernele, nu.

Și încă ceva. Dacă e adevărat, și așa e, că suntem interconectați mai mult ca niciodată, atunci înseamnă că avem un destin comun. Pentru prima dată, apărarea colectivă și conceptul de apărare al națiunilor noastre nu mai sunt suficiente. Dacă tribul meu era mai puternic decât al lor, eram în siguranță; dacă țara mea era mai puternică decât a lor, eram în siguranță; dacă alianța mea era mai puternică decât a lor, eram în siguranță. Dar nu mai e așa. Venirea interconectivității și armele de distrugere în masă înseamnă că am un destin comun cu dușmanul meu.

Când eram diplomat și negociam tratatele de dezarmare cu Uniunea Sovietică în Geneva, în 1970, am reușit fiindcă am înțeles că avem un destin comun. Securitatea colectivă nu ajunge. E pace în Irlanda de Nord fiindcă ambele părți au realizat că tactica „totul sau nimic” nu merge. Ei și dușmanii lor aveau un destin comun. Una din marile bariere pentru pacea din Orientul Mijlociu e că ambele părți, Israelul și Palestina, nu înțeleg că au un destin comun. Și deodată, trebuie să ne gândim serios la sugestiile vizionarilor și poeților din trecut ca fiind o problemă de politică publică.

Am început cu un poem, voi termina la fel. Marele poem al lui John Donne. „Nu întreba pentru cine bat clopotele”. Poemul de numește „Niciun om nu e o insulă”. Iată: „Moartea oricărui om mă vlăguiește, Căci sunt parte a omenirii; Nu întreba Pentru cine bat clopotele Bat pentru tine”. Pentru John Donne e un sfat de moralitate. Pentru noi, cred, e parte din ecuația supraviețuirii noastre.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)