Nigel Marsh: Cum echilibrezi viaţa personală cu munca

Cred că ce voi face e să încep printr-o simplă rugăminte. Aş vrea ca voi toţi să vă opriţi pentru o clipă, voi slăbănogi jalnici, şi să vă uitaţi la existenţa voastră mizerabilă. (Râsete)

Acum, ăsta a fost sfatul pe care Sf. Benedict l-a dat discipolilor săi surprinşi în secolul al V-lea. A fost sfatul pe care am hotărât să-l urmez când am împlinit 40 de ani. Până în acel moment, fusesem acel clasic luptător corporatist -- mâncam prea mult, beam prea mult, lucram prea mult, şi îmi neglijam familia. Şi am hotărât că voi încerca să-mi schimb viaţa. Mai ales, am hotărât că voi încerca să mă ocup de problema spinoasă a echilibrului între viaţă personală şi muncă. Deci am ieşit din câmpul muncii, şi am petrecut un an acasă cu soţia mea şi cei patru copii ai noştri. Dar tot ce-am învăţat despre echilibrul viaţă-muncă din acel an a fost că mi se părea destul de uşpr să echilibrez munca şi viaţa când nu munceam. (Râsete) O abilitate nu foarte folositoare, mai ales când se termină banii.

Deci m-am întors la muncă, şi am petrecut aceşti şapte ani de atunci luptându-mă cu, studiind şi scriind despre echilibrul viaţă-muncă. Şi am patru observaţii pe care aş vrea să vi le împărtăşesc. Prima e, pentru ca societatea să facă vreun progres în această problemă, avem nevoie de o dezbatere sinceră. Dar problema este că atât de mulţi oameni spun atât de multe prostii despre echilibrul muncă-viaţă. Toate discuţiile despre orar flexibil sau vineri lejere sau concedii de paternitate nu fac nimic decât să mascheze miezul problemei, care este că anumite alegeri de carieră şi serviciu sunt incompatibile în mod fundamental cu a fi implicat în mod semnificativ în fiecare zi cu o familie tânără. Acum, primul pas în rezolvarea oricărei probleme e recunoaşterea realităţii situaţiei în care te afli. Şi realitatea societăţii în care suntem e că sunt mii şi mii de oameni acolo trăind vieţi de o disperare ascunsă, pătrunzătoare, în care lucrează ore multe, grele la servicii pe care le urăsc, pentru a-și permite să cumpere lucruri de care nu au nevoie ca să impresioneze oameni pe care nu-i plac. (Râsete) (Aplauze) Părerea mea e că a merge la serviciu vinerea în blugi şi tricou nu prea atinge problema.

(Râsete)

A doua observaţie pe care aş vrea să o fac e că trebuie să acceptăm adevărul că guvernele şi corporaţiile nu vor rezolva această problemă pentru noi. Ar trebui să nu ne mai uităm în afară; e treaba noastră ca indivizi să luăm controlul şi responsabilitatea pentru tipul de viață pe care vrem să o ducem. Dacă nu-ţi proiectezi viaţa, altcineva o va face pentru tine, şi s-ar putea să nu-ţi placă ideea lor de echilibru. E foarte important -- asta nu e pe internet, nu-i aşa, sunt pe cale să fiu concediat -- e important mai ales să nu pui niciodată calitatea vieţii tale în mâinile unei corporaţii comerciale. Acum, nu vorbesc aici doar despre companiile rele -- abatoarele sufletului uman aşa cum le spun eu. (Râsete) Vorbesc despre toate companiile. Pentru că companiile comerciale sunt proiectate prin natura lor să ia cât de mult pot din tine. E natura lor, e în ADN-ul lor, e ceea ce fac -- chiar şi companiile bune, bine intenţionate. Pe de-o parte, a pune facilităţi de îngrijire a copilului la locul de muncă e minunat şi luminat. Pe de altă parte, e un coşmar; înseamnă doar că petreci mai mult timp la nenorocitul de birou. Trebuie să fim responsabili pentru stabilirea şi aplicarea limitelor pe care le vrem în vieţile noastre.

A treia observaţie e că trebuie să fim atenţi cu perioada de timp pe care o alegem pentru a ne judeca echilibrul. Înainte de a merge înapoi la serviciu după anul meu acasă, m-am aşezat şi am scris o descriere detaliată, pas-cu-pas a zilei ideal echilibrate la care aspiram. Şi era ceva de genul ăsta: Mă trezesc bine odihnit după un somn bun. Fac sex. Plimb câinele. Iau micul dejun cu soţia şi copiii mei. Fac sex din nou. (Râsete) Duc copiii la şcoală în drum spre birou. Lucrez trei ore. Fac sport cu un prieten la prânz. Lucrez încă trei ore. Mă întâlnesc cu câţiva prieteni la bar pentru o băutură la începutul serii. Merg acasă pentru cina cu soţia şi copiii mei. Meditez jumătate de oră. Fac sex. Plimb câinele. Fac sex din nou. Merg la culcare. (Aplauze) Cât de des credeţi că am acea zi? (Râsete) Trebuie să fim realişti. Nu putem face totul într-o singură zi. Trebuie să lungim perioada de timp în care judecăm echilibrul din viaţa noastră, dar trebuie s-o prelungim fără a cădea în capcana lui "Voi avea o viaţă când mă pensionez, când copiii mei au plecat de acasă, când am divorţat de soţie, sănătatea mea se prăbuşeşete, nu mai am prieteni sau interese." (Râsete) O zi e prea scurtă, după ce mă pensionez e prea târziu. Trebuie să fie o cale de mijloc.

A patra observaţie: Trebuie să abordăm echilibrul într-un mod echilibrat. O prietenă a venit să mă vadă anul trecut -- şi ea nu se supără dacă spun povestea -- o prietenă a venit să mă vadă anul trecut şi a spus, "Nigel, ţi-am citit cartea. Şi mi-am dat seama că viaţa mea e complet lipsită de echilibru. E dominată total de muncă. Lucrez 10 ore pe zi, fac naveta două ore pe zi. Toate relaţiile mele au eşuat. Nu există nimic în viaţa mea în afară de muncă. Deci am hotărât să-mi vin în fire şi să rezolv problema. Aşa că mi-am făcut abonament la sală." (Râsete) Acum nu vreau să ridiculizez, dar a fi un şobolan de birou în formă 10 ore pe zi nu e mai echilibrat, e mai în formă. (Râsete) Oricât de drăguţ ar fi exerciţiul fizic, există şi alte părţi ale vieţii. Există o parte intelectuală, există o parte emoţională, există o parte spirituală. Şi pentru a fi echilibraţi, cred că trebuie să ne ocupăm de toate acele zone -- nu doar să facem 50 de abdomene.

Acum, asta poate fi descurajator. Pentru că oamenii spun, "La naiba prietene, n-am timp să intru-n formă; vrei să merg la biserică şi să-mi sun mama." Şi înţeleg. Înţeleg cu adevărat cum poate fi asta descurajator. Dar un incident care a avut loc acum vreo doi ani mi-a dat o nouă perspectivă. Soţia mea, care e undeva în public azi, m-a sunat la birou şi mi-a spus, "Nigel, trebuie să-l iei pe fiul nostru cel mai tânăr, Harry, de la şcoală." Pentru că ea trebuia să fie altundeva cu ceilalţi trei copii în seara aceea. Deci am plecat de la serviciu cu o oră mai devreme în după-amiaza aceea şi l-am luat pe Harry de la poarta şcolii. Am mers pe jos până în parcul local, ne-am dat cu leagănul, ne-am jucat câteva jocuri prostuţe. Apoi am urcat dealul la cafeneaua locală, şi am împărţit o pizza la vremea ceaiului, apoi am coborât dealul la casa noastră, şi i-am făcut o baie şi l-am îmbrăcat în pijamalele lui cu Batman. Apoi i-am citit un capitol din "James şi Piersica Uriaşă" de Roald Dahl. Apoi l-am pus la culcare, l-am sărutat pe frunte şi i-am spus, "Noapte bună, prietene", şi am ieșit din dormitorul lui. Cum ieşeam din dormitor, el spune, "Tată?" răspund, "Da, prietene?" El zice, "Tată, asta a fost cea mai bună zi din toată viaţa mea." Nu făcusem nimic, nu-l dusesem la Disney World, nici nu i-am cumpărat un Playstation.

Acum ideea e că lucrurile mici contează. A fi mai echilibrat nu înseamnă să-ţi răstorni complet viaţa. Cu cea mai mică investiţie în locurile potrivite, poţi transforma radical calitatea relaţiilor tale şi calitatea vieţii tale. Mai mult, cred că poate transforma societatea. Pentru că dacă suficient de mulţi oameni fac asta, putem schimba definiţia de succes a societăţii de la noţiunea prostească şi simplistă că persoana cu cei mai mulţi bani când moare câştigă, la o definiţie mai echilibrată şi mai profundă a cum arată o viaţă bine trăită. Şi asta, cred, e o idee care merită să fie răspândită.

(Aplauze)