Naomi Klein: Dependenți de risc

Tocmai am făcut ceva ce nu mai făcusem înainte. Am fost o săptămână pe mare, pe un vas de cercetare. Nu sunt om de știință, dar însoțeam o echipă de oameni de știință absolut remarcabilă, de la Universitatea din Florida de Sud, care a monitorizat scurgerea țițeiului cauzată de BP în Golful Mexic. Apropo, aceasta este barca pe care ne-am aflat. Oamenii de știință pe care-i însoțeam nu studiau efectele țițeiului și ale agenților dispersivi asupra organismelor mari -- păsări, broaște țestoase, delfini, tot ce e splendid. Se uitau la organismele foarte mici care sunt mâncate de cele doar puțin mai mari și care, la rândul lor, sunt consumate de cele mari. Au descoperit că până și cantitățile mici de țiței și de agenți dispersanți pot fi extrem de toxice pentru fitoplancton, veste teribil de proastă, pentru că multe organisme depind de el. Așadar, contrar celor auzite în urmă cu câteva luni, că 75% din acel țiței a dispărut ca prin minune și că nu trebuie să ne facem griji în această privință, dezastrul continuă. Își croiește drum de-a lungul lanțului trofic. Asta n-ar trebui să ne surprindă. Rachel Carson -- iniţiatoarea protecției moderne a mediului -- ne-a avertizat exact în această privință încă din 1962. A subliniat că oamenii responsabili cu controlul -- după cum îi numea -- care au bombardat orașe și câmpuri cu insecticide toxice precum DDT încercau să omoare doar organismele mici, precum insectele, nu păsările. Dar au uitat un lucru: păsările se hrăneau cu larve, măcălendrii mănâncă multe râme, acum pline de DDT. Astfel, puii de măcăleandru nu au mai ieşit din ou, păsările cântătoare au murit în masă, iar în orașe s-a așternut tăcerea. De unde și numele "Primăvara tăcută". Am încercat să stabilesc ce mă face să mă întorc în Golful Mexic, când eu sunt canadiană și nu am legături strămoșești cu acea regiune. Cred că e din cauză că nu cred că ne-am împăcat pe deplin cu semnificația acestui dezastru, cu ce înseamnă să vezi cum o gaură se deschide în lumea noastră, ce înseamnă să vezi măruntaiele Pământului țâșnind în direct la televizor, 24 de ore pe zi, vreme de luni întregi. După ce ne-am amăgit atâta timp cu ideea că instrumentele și tehnologia noastră pot controla natura, deodată, ne aflam față în față cu slăbiciunile noastre, cu lipsa noastră de control, când țițeiul țâșnea, în ciuda fiecărei încercări de a-l opri -- sigilarea cu ciment a puțurilor și, memorabila încercarea de a le astupa cu deșeuri -- strălucita idee de a îndesa anvelope vechi și mingi de golf în acea gaură a lumii. Dar și mai surprinzătoare decât puterea feroce care emana din acel puț era neglijența cu care acea putere a fost dezlănțuită -- nepăsarea și lipsa de planificare care a caracterizat întreaga operațiune, de la forare și până la încercarea de curățare. Dacă există un lucru pe care hotârarea dată de BP privind calitatea apei l-a arătat este că noi, ca şi cultură, am devenit mult prea dornici să pariem pe lucruri valoroase și de neînlocuit -- și facem asta fără a avea un plan de rezervă sau o strategie de ieşire. Iar BP n-a fost nici pe departe prima experiență de acest gen în ultimii ani. Liderii noștri se aruncă în războaie, spunându-și povești frumoase despre dansuri în stil cakewalk și parade de bun-venit, apoi urmează ani întregi de măsuri de siguranţă, de asedii odioase și retrageri și contracarări ale revoltelor și, iarăși, nicio strategie de ieşire. Magicienii finanțelor sunt adesea victimele unei încrederi similare convingându-se că ultima bulă reprezintă un tip nou de piață -- care nu se prăbușește niciodată. Și când, în mod inevitabil, se prăbuşeşte cei mai buni și mai inteligenţi apelează la echivalentul financiar al astupării cu deșeuri -- în acest caz, aruncă mari cantități de bani publici de care este mare nevoie într-o altfel de gaură. Cât despre BP, gaura a fost astupată, cel puțin temporar, dar nu înainte de a plăti un preţ uriaş. Trebuie să ne dăm seama de ce mai permitem încă să se întâmple așa ceva, pentru că ne aflăm în mijlocul jocului cu cele mai mari mize dintre toate: să hotărâm ce să facem și ce să nu facem în privința schimbărilor climatice. După cum știți, se dedică foarte mult timp, în această țară și în lume, dezbaterilor privind schimbările climatice. La întrebarea: "Dacă oamenii de știință ai IPC se înșală cu toții?" Și o întrebare mult mai relevantă -- formulată de fiziciana Evelyn Fox Keller de la ITM -- este: "Dar dacă acei oameni de știință au dreptate?" Având în vedere miza, criza climatică ne obligă să acționăm bazându-ne pe principiul precauției -- teoria care susține că, atunci când sănătatea umană și mediul sunt supuse clar unui risc și când pagubele potențiale sunt ireversibile, nu ne putem permite să așteptăm certitudinea știintifică perfectă. Mai bine să greșim fiind prea precauți. Mai limpede spus, povara de a demonstra că o anumită acțiune este sigură nu ar trebui atribuită publicului care ar avea de suferit, ci industriei care ar avea de profitat. Însă politicile climatice din țările dezvoltate -- în măsura în care există așa ceva -- nu sunt bazate pe precauție, ci pe analiza costuri-beneficii -- identificarea acțiunilor despre care economiștii cred că vor avea cel mai mic impact asupra PIB-ului nostru. Deci, în loc să ne întrebăm, așa cum am face dacă am fi precauți, ce putem face suficient de rapid încât să evităm o potențială catastrofă, ne punem întrebări bizare, precum: "Care-i ultimul moment până când putem aștepta înainte să scădem serios emisiile ? Putem amâna până în 2020, 2030, 2050?" Sau întrebăm: "Cât de fierbinte putem lăsa planeta să devină și să și supraviețuim? Putem merge până la 2 grade, 3 grade în plus sau -- până-ntr-acolo unde ne îndreptăm acum -- 4 grade Celsius?" Apropo, presupunerea că putem controla în siguranță sistemul climatic minunat de complex al Pământului, de parcă ar avea un termostat, făcând planeta nici prea fierbinte, nici prea rece, ci tocmai cum trebuie - cam ca în povestea cu Goldilocks -- e pură iluzie și nu vine din partea oamenilor de știință specialiști în climă, ci de la acei economiști care își impun gândirea mecanică asupra științei. Adevărul este că pur și simplu nu știm când încălzirea pe care o provocăm va fi absolut copleșită de circuitul de reacție. Încă o dată, de ce ne asumăm aceste riscuri nebunești cu lucruri atât de prețioase? Poate că o serie de explicații v-au venit în minte până în acest moment, cum ar fi lăcomia. E o explicație cunoscută și cuprinde multe adevăruri. Pentru că asumarea unor riscuri mari, după cum știm, rezultă în bani mulți. O altă explicație des întâlnită pentru neglijență este orgoliul. Lăcomia și orgoliul sunt strâns legate când vine vorba de neglijență. De exemplu, dacă ești un bancher de 35 de ani care câștigă de 100 de ori mai mult decât un neurochirurg atunci ai nevoie de un cadru, de o poveste care să explice convenabil diferența. Și nu ai prea multe opțiuni. Ori ești un escroc incredibil de bun și scapi -- ai păcălit sistemul -- fie ești un fel de geniu tânăr nemaiîntâlnit până atunci. Acum, ambele opțiuni -- geniul și escrocul -- te vor determina să fii mult prea încrezător și, prin urmare, mai înclinat să îți asumi riscuri și mai mari pe viitor. Apropo, Tony Hayward, fostul director al BP, avea o plăcuță pe biroul său inscripționată cu următorul slogan, menit să-l inspire: "Ce-ai încerca să faci dacă ai ști că n-ai cum să dai greș?" E o plăcuță destul de populară și voi sunteți niște persoane cu realizări extraordinare așa că pun pariu că unii dintre voi aveți această plăcuță. Nu trebuie să vă rușinați. Respingerea ideii de eșec poate fi un lucru foarte bun dacă vă antrenați pentru triatlon sau vă pregătiți să susțineți un discurs TED, dar eu una cred că oamenii care dețin puterea de a ne detona economia și de a ne devasta mediul ar face mai bine să-și atârne pe perete un tablou cu Icar, pentru că -- poate nu neapărat pe acela -- dar vreau să se gândească tot timpul la faptul că pot greși. Așadar, avem lăcomie, încredere excesivă în sine/ orgoliu, dar, pentru că suntem la TEDWomen, să mai luăm în considerare un factor care poate contribui într-o mică măsură la neglijența societății. N-o să insist prea mult asupra acestuia, dar studiile arată că femeile-investitori sunt mult mai puțin predispuse să-și asume riscuri necugetate precum bărbații, tocmai pentru că, după cum știm deja, femeile nu sunt excesiv de încrezătoare în sine, așa cum sunt bărbații. Rezultă că faptul de fi plătit și lăudat mai puțin are avantajul său -- cel puțin pentru societate. Reversul constă în faptul că dacă ți se spune întruna că ești înzestrat, ales și născut să conduci asta are dezavantaje distincte pentru societate. Această problemă -- numiți-o pericolele privilegiilor -- ne apropie, cred, de baza neglijenței noastre colective. Pentru că niciunul din noi -- cel puțin cei din emisfera nordică -- fie ei bărbați sau femei nu sunt excluși de la acest mesaj. Iată despre ce vorbesc. Fie că-i credem în mod activ sau îi respingem în mod conștient, cultura noastră rămâne în ghearele anumitor povești arhetipale despre supremația noastră față de alții și față de natură. E povestea frontierei nou descoperite, a pionierului cuceritor, e povestea destinului evident, povestea apocalipsei și a mântuirii. Și tocmai când crezi că aceste povești sunt îngropate de istorie, că le-am depășit, apar în cele mai neașteptate locuri. De exemplu, am dat peste această reclamă lângă toaleta femeilor din aeroportul din Kansas. E pentru noul telefon mobil al Motorola, Rugged, și da, chiar zice asta: "Pălmuiește-o pe Mama Natură peste față." Nu v-o arăt doar ca să mă iau de Motorola -- acesta e doar un bonus. V-o arăt pentru că -- nu sunt cumva un sponsor al TED, nu? -- pentru că, în felul său, este o versiune brută a poveștii noastre de la început. Am tot plesnit-o pe Mama Natură și am câștigat. Și câștigăm mereu, pentru că dominarea naturii este destinul nostru. Dar nu e singurul basm despre natură pe care ni-l spunem. Mai este unul, la fel de important, despre cum aceeași Mamă Natură este atât de protectoare și de rezistentă, încât n-avem cum să-i știrbim belșugul. Să-l auzim iar pe Tony Hayward. "Golful Mexic e un ocean foarte mare. Cantitatea de țiței și de agenți dispersanți pe care o vărsăm în el e mică în comparație cu volumul total de apă." Cu alte cuvinte, oceanul e mare; poate să suporte. Această presupunere de nemărginire face posibil să ne asumăm riscuri nechibzuite. Pentru că asta este adevărata poveste principală: Oricât de mult am da-o în bară, va fi mereu mai mult -- mai multă apă, mai mult pământ, mai multe resurse nefolosite. O nouă bulă o va înlocui pe cea veche. Va apărea o nouă tehnologie ca să reparăm stricăciunile provocate de precedenta. Într-un fel, aceasta este povestea fondării Americilor, presupusa frontieră inepuizabilă spre care au fugit europenii. Și este și povestea capitalismului modern. Pentru că bogățiile acestui pământ au dat naștere sistemului nostru economic, unul care nu poate supraviețui fără o creștere continuă și fără provizii nelimitate de noi frontiere. Problema este că povestea a fost mereu o minciună. Pământul a avut mereu limite, doar că noi nu le puteam vedea. Și acum atingem acele limite pe mai multe fronturi. Cred că știm asta, dar suntem, totuși captivi într-un fel de buclă narativă. Nu doar că spunem și re-spunem aceleași povești plictisitoare, dar acum o facem cu o frenezie și o furie care, sincer, se învecinează cu un fenomen în masă. Cum altfel putem explica spațiul cultural ocupat de Sarah Palin? Pe de o parte, predică să tot forăm pentru că Dumnezeu a pus resursele în pământ ca noi să le exploatăm, iar pe de altă parte, glorifică sălbăticia frumuseții neatinse a Alaskăi în reality show-ul ei de succes. Dublul mesaj e pe cât de încurajator, pe atât de nebunesc. Ignorați temerile cum că ne-am atins, în sfârșit, limitele. Încă nu există limite. Va exista mereu o altă frontieră. Așa că nu vă mai faceți griji și continuați să cumpărați! Dacă ar fi vorba doar despre Sarah Palin și show-ul ei! În grupurile de activiști ai mediului auzim mereu că, în loc să trecem la surse de energie regenerabile, ne continuăm treaba ca de obicei. Din păcate, această afirmație este mult prea optimistă. Adevărul e că am epuizat deja atât de mult din combustibilii fosili ușor accesibili, încât am intrat deja într-o eră mult mai riscantă, cea a energiei extreme. Asta înseamnă să forăm după țiței în apele cele mai adânci, inclusiv în mările arctice înghețate, unde operațiunile de curățire ar putea fi pur și simplu imposibile. Înseamnă fracturări hidraulice la scară largă pentru a găsi gaz și operațiuni masive de minerit de suprafață pentru cărbuni, de o amploare pe care nu am mai văzut-o. Și cel mai controversat aspect îl constituie nisipurile bituminoase. Sunt mereu surprinsă de cât de puțini oameni din afara Canadei știu de existența nisipurilor bituminoase din Alberta, care se preconizează că anul acesta vor deveni principala sursă de petrol de import pentru Statele Unite. Merită să analizăm un moment această practică pentru că este elocventă pentru neglijența și drumul pe care mergem astăzi. Aici se află nisipurile bituminoase, sub una dintre ultimele păduri boreale magnifice. Țițeiul nu este lichid; nu poți să forezi pur și simplu și să îl scoți. Țițeiul din nisipurile bituminoase este solid, amestecat cu pământ. Deci, pentru a-l obține trebuie să scapi mai întâi de copaci. Apoi desprinzi primul strat de sol și ajungi la acel nisip cu țitei. Procesul necesită o cantitate enormă de apă, care este apoi pompată în lacuri masive de steril. Sunt vești foarte proaste pentru populațiile indigene care trăiesc în aval și care raportează incidențe alarmante de cancer. Uitându-te la aceste imagini e dificil să înțelegi scara acestei operațiuni, care poate deja fi văzută din spațiu și care ar putea ajunge la o zonă de dimensiunea Angliei. Cred că ajută într-adevăr să te uiți la camioanele care transportă pământul, cele mai mari construite vreodată. E o persoană acolo jos, lângă roată. Ideea e că ăsta nu e foraj pentru țiței, nu e nici măcar minerit. Este o jupuire a stratului de pământ. Peisaje vaste, vii sunt golite, sunt acoperite de un gri monocromatic. Ar trebui să mărturisesc că după mine ar fi de neînchipuit ca asta să nu emită nicio particulă de carbon. Dar adevărul e că, per ansamblu, transformarea acelei paste în țiței brut creează de trei ori mai multe gaze cu efect de seră decât producerea convențională de petrol în Canada. Cum altfel să descriu asta, dacă nu sub forma unei nebunii în masă? Tocmai când știm că avem nevoie să învățăm să trăim pe suprafața planetei folosind puterea soarelui, a vântului și a valurilor, noi săpăm frenetic pentru a ajunge la cel mai murdar, cel mai toxic material imaginabil. Aici ne-a dus povestea noastră despre dezvoltarea fără sfârșit, la această gaură neagră din centrul țării mele -- un loc de o asemenea suferință planetară, la care, asemenea accidentului BP cineva nu poate decât să se uite. După cum Jared Diamond și alții ne-au arătat, ăsta e modul în care civilizațiile se sinucid, prin apăsarea pedalei de accelerație chiar în momentul în care ar trebui să apese frâna. Problema e că povestea noastră principală are un răspuns și pentru asta. Exact în ultima clipă, vom fi salvați, tocmai ca în orice film de la Hollywood, tocmai ca în Rapture. Dar desigur, religia noastră seculară este tehnologia. Poate că ați observat că există din ce în ce mai multe titluri de ziar ca acestea. Ideea din spatele acestei forme de geoinginerie este că, pe măsură ce planeta se încălzește, am putea fi capabili să aruncăm particule de sulfați și de aluminium în stratosferă pentru a reflecta o parte din razele solare înapoi în spațiu și să răcim astfel planeta. Cel mai nebunesc plan -- și nu inventez asta -- ar fi punerea a ceea ce este în principiu un furtun de grădină de 30 de metri către cer, suspendat de baloane, pentru a ”scuipa” dioxid de sulf. Deci, problema poluării este rezolvată prin mai multă poluare. Gândiți-vă la asta ca la ultimul loc de stocare a deșeurilor. Oamenii de știință serioși implicați în această cercetare accentuează cu toții că aceste tehnici nu au fost deloc testate. Nu știu dacă vor funcționa și nu au idee de ce efecte secundare terifiante ar putea declanșa. Oricum, simpla menționare a geoingineriei este primită bine în unele cercuri -- în special în cercurile media -- cu o ușurare vecină cu euforia. O portiţă de scăpare a fost descoperită. A fost găsită o nouă frontieră. Și cel mai important, nici nu trebuie să ne schimbăm stilul de viață. Vedeți, pentru unii oameni salvatorul este un tip îmbrăcat într-o robă largă. Pentru alţii, e un tip cu un furtun de grădină. Avem nevoie urgentă de poveşti noi. Avem nevoie de poveşti cu eroi diferiţi dispuşi să îşi asume alte tipuri de riscuri, riscuri care atacă frontal neglijenţa, care pun principiul precauţiei în practică , chiar dacă înseamnă să acţioneze direct, precum sutele de tineri care riscă să fie arestaţi dacă blochează centralele poluante sau se împotrivesc mineritului pentru cărbune care implică detaşarea vârfului muntelui. Avem nevoie de poveşti care să înlocuiască acea linie narativă de creştere nesfârşită cu una circulară care să ne amintească că orice acţiune are consecinţele sale, că asta este singura noastră casă; nu există nicio portiţă de scăpare. Numiţi-o karma, fizică, acţiune şi reacţiune, numiţi-o precauţie: principiul care ne aminteşte că viaţa e prea preţioasă pentru o pune în pericol de dragul profitului. Vă mulţumesc. (Aplauze)