Nalini Nadkarni despre conservarea boltei pădurilor tropicale

Arborii sunt areale încântătoare de explorare datorită înălţimii lor, structurii lor complexe, biodiversităţii pe care o susţin şi frumuseţii lor tăcute. Obişnuiam să mă distrez căţărându-mă în copaci tot timpul iar acum, la maturitate, cunoaşterea arborilor şi a pădurilor a devenit profesia mea, prin intermediul ştiinţei.

Partea cea mai misterioasă a pădurilor este bolta acesteia. În 1983, dr. Terry Erwin a numit bolta pădurilor „ultima frontieră biotică”. Aş vrea să vă invit într-o călătorie în vârful pădurii şi să vă împărtăşesc întrebările marilor cercetători ai coronamentului şi modul lor de a comunica cu oamenii din afara acestei ştiinţe.

Vom începe călătoria noastră la baza pădurii într-una dintre locaţiile mele de studiu din Costa Rica. Veţi observa că, din cauza multitudinii de frunze şi ramuri, stratul inferior al pădurii este întunecat şi foarte calm. Aş vrea însă să vă duc sus în coronamentul pădurii şi nu folosind frânghii sau hamuri, ci, mai degrabă, arătându-vă un fragment dintr-un film al National Geographic, „Eroii frontierei superioare”. Materialul a fost filmat în Monteverde, Costa Rica şi cred că ne oferă cea mai bună imagine asupra escaladării unui arbore tropical. (Muzică) (Mârâit) (Gâfâit)

Veţi vedea acolo sus că totul pare o câmpie deschisă, populată de un număr imens de plante şi animale care s-au adaptat modului de viaţă în bolta pădurii. Specii comune, precum leneşul, sunt adaptate mediului, agăţându-se cu ghearele lor foarte puternice. V-aş vorbi totuşi despre o diversitate ceva mai subtilă şi anume furnicile. Sunt 10000 de specii de furnici declarate de taxonomişti, oamenii care clasifică şi numesc animalele, dintre care 4000 trăiesc exclusiv în bolta pădurilor.

Unul dintre motivele pentru care vă povestesc despre furnici este soţul meu, care este de altfel taxonomist, iar atunci când ne-am căsătorit, a promis să numească o furnică după mine şi a făcut-o – Procryptocerus nalini – o furnică de coronament. Avem doi copii, August Andrew şi Erika, iar el a dat unor furnici numele lor. Suntem probabil singura familie în care fiecare membru are o furnică ce-i poartă numele.

Pasiunea mea însă, pe lângă Jack şi copiii mei, sunt plantele, aşa-numitele epifite, acele plante care cresc pe copaci. Nu au rădăcini care să pătrundă în trunchiul arborilor sau în solul pădurii. Frunzele lor sunt de aşa natură încât să capteze materiile descompuse purtate de ceaţă şi negură. Aceste plante sunt de o varietate imensă, peste 28000 de specii în toată lumea. Cresc în pădurile tropicale, ca cea despre care vorbim şi în pădurile temperate cu precipitaţii ridicate pe care le găsim în statul Washington.

Partea dominantă a acestor epifite o constituie muşchiul. Vreau să subliniez faptul că, sub aceşti epifiţi vii, odată ce ei mor şi se descompun, formează un sol bogat în humus, atât în zona temperată, cât şi în cea tropicală. Humusul acesta, generat prin descompunere, este asemenea muşchiului de turbă din grădinile voastre. Are o mare capacitate de a reţine nutrienţii şi apa.

Am descoperit că, dacă înlături această pătură de epifite, sub ea vei găsi un păienjeniş de conexiuni, reţele a ceea ce noi numim rădăcinile coronamentului. Acestea nu sunt rădăcinile epifitelor, ci sunt rădăcini care ies din trunchiul şi braţele arborilor-gazdă. Aşadar, aceşti epifiţi plătesc proprietarului chirie în schimbul susţinerii lor deasupra solului pădurii.

Am fost interesaţi, atât eu, cât şi colegii mei cercetători, în dinamica plantelor care trăiesc în aceste păduri. Am realizat experimente prin care am îndepărtat stratul de epifite şi am urmărit rata de regenerare a acestora. Ne aşteptam să crească înapoi foarte repede şi să se reformeze plecând din laterale. Am constatat însă că au avut nevoie de extrem de mult timp, peste 20 de ani, pentru regenerare, începând de la bază şi urcând spre vârf. Şi nici acum, după 25 de ani, nu au ajuns încă în vârf, nu s-au dezvoltat complet. Vă arăt această imagine ca să vedeţi ce se întâmplă de fapt cu muşchiul. Dacă a dispărut, a dispărut şi, cu puţin noroc, s-ar putea să crească din nou.

(Râsete)

Aşadar, regenerarea este extrem de lentă. Comunităţile de plante din bolta pădurii sunt fragile. Privind împreună spre bolta intactă a pădurii, vedem un covor imens de dioxid de carbon. O provocare pentru cercetătorii de azi ai boltei pădurii este încercarea de a determina cantitatea de carbon pe care aceasta o absoarbe. Ştim că este o cantitate mare, dar încă nu ştim cât de mare şi prin ce metodă aceasta este extrasă din atmosferă, stocată şi asimilată în biomasa vegetală şi ecosistemul pădurii.

Sper deci că aţi înţeles că locuitorii din bolta pădurii nu sunt doar un strat subțire de verdeaţă sus în coronament de care erau interesaţi Tarzan şi Jane, ci aceasta adăposteşte o biodiversitate care contribuie la fluxul de nutrienţi în ecosistem şi la menţinerea unui climat global stabil.

Sus, în coroana arborilor, stând alături de mine şi întorcându-vă privirile de la acele ecosisteme primare ale pădurii, aţi vedea şi imagini ca acestea: scene de defrişare, exploatare şi fragmentare a pădurilor, care fac ca acea boltă intactă a pădurii să fie incapabilă să funcţioneze la modul uimitor în care a făcut-o până să fie deranjată de prezenţa omului.

Mă gândesc și la zonele urbane ca aceasta şi la oamenii care trăiesc aici complet lipsiţi de arbori în viaţa lor. Oamenii care au crescut în astfel de locuri nu au avut ocazia să se caţere în copaci şi să formeze o legătură cu arborii şi pădurile, aşa cum am făcut eu când eram mică. Acest lucru e dezamăgitor.

Acum, în 2009, să ştiţi că nu e uşor să fii ecologist şi să te încarci cu tot felul de întrebări de acest fel, cărora să încerci să le găseşti un răspuns, cu atât mai mult, cu cât, fiind o femeie de culoare într-un liceu mititel din nord-vestul ţării, departe de bani şi putere, trebuie să mă întreb serios: „Ce pot să fac ? Cum aş putea să restabilesc o legătură între oameni şi arbori ?”

Ei bine, cred că pot să fac ceva. Ca om de ştiinţă, am informaţia, iar ca persoană, pot comunica cu oricine, din interiorul sau din exteriorul mediului academic. Prin urmare, am început să fac asta şi astfel pot acum să vă prezint „Reţeaua internaţională a coronamentului”. Ne consultăm cu mass-media în chestiuni de coronament, dispunem de un newsletter, si de o listă de emailuri (LISTSERV). Încercăm astfel să răspândim informaţii despre importanţa coroanei arborilor, frumuseţea ei, necesitatea păstrării intacte a acesteia, printre oamenii din afara mediului academic. Suntem conştienţi că acele materiale pe care le realizăm, filmuleţe şi aşa mai departe, nu ajung la toată lumea, aşa încât, promovăm nişte proiecte care să transmită mesajul oamenilor din afara mediului academic şi grupurilor de ecologişti.

Păpuşa Barbie în echipament forestier adecvat coronamentului e un exemplu foarte bun. Eu şi studenţii mei cumpărăm păpuşi de la magazinele Goodwill şi Value Village, le îmbrăcam în hăinuţe speciale făcute la croitor şi le distribuim lumii împreună cu o broşură despre coronament. Şi sper...

(Aplauze)

Vă mulţumesc.

(Aplauze)

că am reușit să transformăm acest simbol pop într-o ambasadoare susținătoare a ideii că a fi o femeie de știință care studiază bolta pădurii e de fapt un lucru grozav.

De asemenea, am încheiat parteneriate cu artişti, cu oameni care înţeleg şi care pot să comunice frumuseţea estetică a boltei pădurii. Aş vrea să vă spun despre unul dintre proiectele noastre: „Confluenţele boltei pădurii". Ȋmpreună cu oameni de ştiinţă şi artişti de toate felurile petrecem o săptămână în pădure pe aceste mici platforme, observăm natura, copacii, bolta pădurii şi comunicăm, exprimăm şi schimbăm păreri despre ceea ce vedem. Rezultatele au fost fantastice.

O să vă dau doar câteva exemple. Acesta este un montaj fantastic al lui Bruce Chao, preşedintele Secţiei de sculptură și sticlă suflată a Şcolii de design din Rhode Island. El a văzut cuiburi la una dintre confluenţele boltei pădurii din nord-vestul Pacificului şi a creat această sculptură superbă. Au fost şi oameni care au dansat sus în bolta pădurii. Jodi Lomask şi minunata ei trupă de balet „Capacitor”, m-au însoțit sus în pădurea din Costa Rica. Au creat un dans fabulos, numit „Biome”.

Ei au dansat în pădure, iar noi luăm acest dans, comunicatele ştiinţifice şi grupurile de mediu şi mergem în oraşe pentru a face cunoscută această ştiinţă, dansul şi activitățile de mediu care, sperăm noi, vor schimba lucrurile. Am adus muzicieni sus în bolta pădurii, unde aceştia au compus o muzică fantastică. Au fost flautiști, oboiști, cântăreţi de operă, chitarişti şi cântăreţi de rap. Am adus un scurt material pe care vreau să vi-l arăt, al lui Duke Brady, „Canopy Rap”. (Muzică). El este Duke !

(Aplauze)

Experienţa de a lucra cu Duke m-a condus spre iniţierea unui program numit „Știința prin sunet”. Am realizat care e puterea cântecului lui Duke asupra tinerilor din oraşe, o audienţă la care eu, ca profesor de vârstă mijlocie, nu pot măcar să aspir, în sensul convingerii lor asupra importanţei zonelor sălbatice. Astfel, l-am contactat pe Caution, un cântăreţ de rap, însoţit de un grup de tineri din Tacoma. Mergeam în pădure, eu alegeam o creangă, Caution cânta pe ea şi dintr-odată acea creangă era super tare. Apoi studenţii veneau în studiourile noastre de sunet şi îşi compuneau propriile cântece rap. În final au realizat un CD pe care l-au dus acasă la părinţi şi prieteni, transmiţând astfel, în modul lor, experienţele trăite în natură.

Ultimul proiect despre care vreau să vă vorbesc e unul foarte drag mie, cu o valoare economică şi socială şi are la bază plantele epifite. În nord-vestul Pacificului se desfăşoară o adevărată industrie de colectare a muşchiului din pădurile seculare. Aceşti muşchi sunt luaţi din pădure şi folosiţi în floricultură, pentru realizarea aranjamentelor şi a coşurilor suspendate cu flori. Este o industrie de 265 de milioane de dolari şi avansează rapid. Aduceţi-vă aminte de bărbatul chel de mai devreme: smulgerea acestei pături de plante de pe trunchiurile arborilor din pădurile din nord-vestul Pacificului va necesita zeci de ani pentru refacere. Aşa că, toată această industrie nu poate fi susţinută. Ce pot eu, ca ecologist, să fac ?

Ei bine, m-am gândit că aş putea să învăţ să cresc muşchi, astfel nu ar mai fi nevoie să-i smulgem din habitatul lor natural. Mi-am spus că dacă aş avea nişte parteneri care să mă ajute în acest demers, ar fi superb. Aşa mi-au venit în minte bărbații și femeile din închisori, care nu au acces la natură, au o grămadă de timp, au spaţiu şi nu e nevoie de instrumente ascuţite pentru lucrul cu muşchii; ei ar fi partenerii perfecţi. Şi au devenit parteneri excelenţi. Mai buni nici că-mi imaginam. Au fost foarte entuziaşti.

(Aplauze)

Au fost incredibil de entuziasmaţi de ideea acestei munci. Au învăţat să distingă diferitele specii de muşchi, ceea ce, să vă spun drept, e mai mult decât pot să facă studenţii mei de la Colegiul Evergreen. Au îmbrăţişat ideea de a ajuta la dezvoltarea acestui proiect de creştere a muşchiului. Am reuşit, în parteneriatul nostru, să ne dăm seama care specie de muşchi creşte cel mai repede şi am fost pur şi simplu copleşiţi de succesul acestui demers. Deoarece directorii închisorilor erau şi ei foarte entuziasmaţi, am iniţiat un Seminar de ştiinţă şi durabilitate în închisori. I-am adus pe colegii mei, savanţi şi conservaţionişti, în închisori. Am susţinut discursuri odată pe lună, reuşind astfel să implementăm nişte proiecte uimitoare de durabilitate în închisori: grădini organice, culturi de viermi, activităţi de reciclare, colectare apei şi creşterea albinelor.

Cel mai recent proiect,

s-a desfaşurat cu o subvenţie

de la Departamentul de corecţie al statului Washington, care ne-au cerut să extindem acest program în alte trei închisori. În noul nostru proiect, noi şi colegii noştri de după gratii, învăţăm să creştem broasca cu pete de Oregon, care e un amfibian pe cale de dispariţie în statul Washington şi în Oregon. Astfel, prizonierii o vor creşte, în captivitate bineînţeles, începând de la ou şi până la maturitate. Şi, cei mai mulţi, vor avea plăcerea de a vedea amfibiile pe care le-au crescut, le-au hrănit şi le-au ajutat să se dezvolte, eliberate în sălbăticie, pentru a crește numărul de exemplare amenințate cu extincția.

Cred astfel, din mai multe motive, ecologic, social, economic şi poate chiar spiritual, că a fost un proiect fantastic şi sunt nerăbdătoare ca, nu numai eu şi studenţii mei să facem asta, ci să învăţăm şi alţi oameni de ştiinţă cum s-o facă. Aşa cum bine ştiţi, mediul academic este unul introspectiv. Încerc să ajut cercetătorii să iasă din acest mediu, să creeze parteneriate cu oameni din afara comunității academice. Cine ştie, poate că soţul meu, Jack, specialistul în taxonomia furnicilor, ar putea să lucreze cu Mattel, să creeze Taxonimistul Ken. Poate Ben Zander şi Bill Gates s-ar putea reuni spre crearea unei piese de operă despre SIDA, sau Al Gore şi Naturally 7 ar putea compune un cântec despre transformările climatice, care să te facă într-adevăr să aplauzi.

Aşa încât, deşi pare o fantezie, e de asemenea o realitate. Având în vedere recentele problemele de mediu, e timpul ca oamenii de ştiinţă să apeleze la exterior, iar cei profani să facă un pas spre mediul academic. Mi-am început cariera încercând să dezleg misterele pădurilor prin intermediul ştiinţei. Parteneriatele despre care v-am vorbit mi-au deschis mintea şi inima spre înţelegerea unor mistere mai mari şi spre alte descoperiri despre natură şi despre mine însămi.

Uitându-mă în inima mea, văd arbori. Aceasta este chiar imaginea unei inimi. În inimile noastre sunt arbori, în inimile voastre sunt arbori. Când ajungem să înţelegem natura, atingem cele mai profunde şi importante părţi ale fiinţei noastre. Am învăţat de asemenea în aceste parteneriate, că oamenii tind să se clasifice în specialişti în IT, vedete de cinema şi oameni de ştiinţă, dar atunci când împărtăşim natura, când ne împărtăşim perspectivele asupra naturii, găsim un factor comun.

În final, ca om de ştiinţă şi ca persoană, iar mai nou şi ca membru al comunităţii TED, simt că dispun de resurse avansate care să mă ajute să explorez arborii şi pădurile, să ies în natură şi să fac noi descoperiri despre natură şi despre rolul oamenilor în natură, oriunde am fi şi oricine am fi.

Mulţumesc foarte mult.

(Aplauze)