Moshe Safdie despre cum se construiește unicitatea

Aşadar, aş vrea să vă vorbesc despre ceva care i-a fost foarte drag inimii lui Karen, și anume cum ne dăm seama ce este cu adevărat deosebit la un proiect? Cum descoperi elementul ce face ca un proiect să fie unic, asemenea unei persoane, căci mi se pare că găsirea acestei unicităţi are de-a face cu întreaga forţă a globalizării: elementul particular este esențial pentru ca un loc să fie unic, ca un proiect de construcție să fie unic.

Aşa am să vă duc în Wichita, Kansas, unde mi s-a cerut în urmă cu câţiva ani să ridic un muzeu de ştiinţă într-un sit aflat în centrul orașului, lângă un râu. Și m-am gândit că situl ar putea fi unic dacă facem în așa fel încât clădirea să fie parte din râu. Din nefericire,bulevardul McLean separa situl de râu. Așa că am sugerat să redirecționăm bulevardul. Și așa am creat grupul ”Prietenii bulevardului McLean”. (Râsete) A durat șase luni să îl redirecționăm.

Prima imagine pe care am arătat-o Comitetului de Construcții a fost acest observator astronomic, Jantar Mantar din Jaipur, pentru că, așa cum am spus, ce face ca o clădire să fie una dedicată științei? Si mi s-a părut că această structură, complexă, bogată, și totuși total rațională, este un instrument- are ceva de-a face cu știința, și cumva construcțiile dedicate științei ar trebui să fie diferite, unice și să transmită asta. Așa că primul lucru pe care l-am spus după ce am plecat a fost: ”Haideți să tăiem canalul și să creăm o insulă, să facem o clădire pe insulă. M-am entuziasmat și m-am intors, iar ei s-au cam uitat la mine pieziș, exclamând: ”O insulă”?! Aici era cândva insula Ackerman, și am umplut canalul in timpul Depresiunii pentru a crea slujbe. (Râsete)

Şi aşa a început procesul şi au spus că nu poţi pune totul pe o insulă, trebuie să rămână ceva pe malul râului căci nu vrem să întoarcem spatele comunităţii. Şi aşa a apărut un proiect, galeriile formând oarecum o insulă, şi puteai merge printre ele sau pe acoperiş, și mai erau tot felul de caracteristici interesante. Puteai intra prin clădirea de pe ţărm, treceai prin galerii către locuri de joacă. Dacă vroiai ceva ieftin puteai merge pe un pod până pe acoperiş, trage cu ochiul la expoziții şi sedus de ce vedeai, te puteai întoarce să plăteşti intrarea de 5 dolari. (Râsete) Şi clientul a fost mulţumit, oarecum, căci depăşeam bugetul cu 4 milioane de dolari, însă era mulţumit in mare.

Eu, însă, eram nedumerit, căci simţeam că lucrarea nu era completă. Era complexă, dar ceva lipsea din complexitatea proiectului. Era, ca să spun aşa, complexitate compoziţională şi simţeam că pentru a ridica o clădire a ştiinţei, era nevoie de o idee generatoare de unicitate - un fel de geometrie aparte. Şi asta a dat naştere ideii unei geometrii toroidale, cu centrul -- unul din centre adânc înfipt în pământ pentru clădirea de pe ţărm, şi un toroid cu centrul în văzduh pentru clădirea de pe insulă. Un toroid, pentru cei ce nu ştiu, este asemănător cu suprafaţa unei gogoşi sau a unei chifle, pentru unii. Şi de la această idee mi-au venit altele, tot felul de variaţii, diferite planuri şi posibilităţi, după care planul a evoluat în funcție de expoziții şi puteţi observa intersecţia planului cu geometria toroidală.

Şi, în sfârşit, clădirea -- iată modelul. Iar când s-au plâns de buget am spus: ”Ei bine, merită, pentru că vă scoateţi de două ori investiţia” - s-au pus pe gândit. Iar aici este clădirea la deschidere, cu un canal cu vedere spre centrul oraşului, canal vizibil și din centru, ruta pentru biciclete trecând chiar prin clădire, în aşa fel încât cei ce călătoreau pe râu să vadă expozițiile, să fie atraşi de clădire. Geometria toroidală a făcut construcţia eficientă. Toate grinzile din clădire au aceeași dimensiune, numai lemn laminat. Fiecare zid, fiecare zid din beton, rezistă la solicitări şi susţine clădirea. Fiecare piesă a clădirii lucrează. Există aceste galerii în care lumina pătrunde prin lucarne, zi şi noapte, și în momentul deschiderii.

Întorcându-ne în 1976-- (Aplauze ) --în 1976 mi s-a cerut să proiectez un muzeu memorial al copiilor. într-un muzeu al Holocaustului din Yad Vashem, Ierusalim, pe care îl puteţi vedea aici -situl. Şi mi s-a cerut să proiectez o clădire, şi mi-au dat toate artefactele, hainele şi desenele. Şi m-am simţit copleșit. Am lucrat luni întregi şi nu-i puteam face faţă, pentru că simţeam că oamenii ies din muzeu, şi li s-au spus deja foarte multe lucruri, iar un alt muzeu plin de informații i-ar face incapabili să asimileze tot. Aşa că am înaintat o contra-propunere.

Am spus că nu va fi nicio clădire; aveam o peşteră în sit, săpam tunelul prin deal, coborând prin stâncă într-o cameră subterană. Există o antecameră cu fotografii ale copiilor morţi, după care intri într-o sală mare. Acolo se află o singură lumânare, pâlpâind în centru. Printr-un joc de oglinzi, razele se reflectă în toată încăperea. Mergi prin sală, o voce citeşte numele, vârstele şi locurile de naştere ale copiilor. Vocea nu se repetă şase luni. Şi apoi cobori spre lumină, spre nord, spre viaţă.

”Bine, bine”, au spus, ”oamenii nu vor înţelege -- se vor crede în discotecă, nu poţi face aşa ceva.” Şi au pus proiectul la raft. Şi acolo a stat 10 ani. Şi într-o zi, Ed Spiegel, din Los Angeles, care şi-a pierdut fiul de trei ani la Auschwitz, a venit, a văzut modelul, a scris cecul, şi muzeul a fost ridicat 10 ani mai târziu.

Mulţi ani după asta, în 1998 mă aflam într-una din călătoriile pe care le făceam lunar le Ierusalim, şi am primit un telefon de la Ministerul de Externe, informându-mă că se află în ţară Ministrul-șef al provinciei Punjab. Este într-o vizită de stat. L-am dus să viziteze Yad Vashem. L-am dus la memorialul copiilor, a fost foarte mişcat. Vrea să cunoască arhitectul, aţi putea veni să îl întâlniţi în Tel Aviv? Şi m-am dus, iar Ministrul-șef mi-a spus: ”Noi, populația sikhs, am suferit mult, ca şi voi, evreii. Am fost foarte mișcat de ce am văzut azi. Vom construi propriul nostru muzeul naţional pentru a spune povestea poporului nostru; suntem pe cale să o facem. Mi-ar plăcea să îl proiectezi.”

Şi, cum ştiţi, e una din invitaţiile pe care nu le iei în serios. Însă, două săptămâni mai târziu, mă aflam în micul Anandpur Sahib lângă Chandigarh, capitala provinciei Punjab cu templul său, şi lângă el fortăreaţa unde a murit ultimul guru sikhs, Guru Gobind, scriind Khalsa, sfânta scriptură a lor. M-am apucat să lucrez şi m-au dus undeva la nouă kilometri de oraş şi templu, şi au spus că acela este locul ales de ei.

Şi am spus că nu are logică. Sute, mii de pelerini vin aici - nu se vor urca în camioane și autobuze să ajungă până acolo. Să ne întoarcem în oraş, să mergem prin sit. Şi le-am recomandat să-l construim chiar acolo, pe dealul acela pe dealul acesta, şi să facă un pod până în oraș. Şi cum lucrurile sunt mai simple in India, situl a fost achiziţionat într-o săptămână. şi lucram. (Râsete)

Iar propunerea mea a fost să împărţim muzeul în două părți: la un capăt expoziţii permanente, iar sala de conferinţe, biblioteca, şi expoziţiile temporare la celălalt. Să inundăm valea, dând naştere unor grădini pe ape, care să fie legate de fort şi de centrul oraşului. Iar structurile să se ridice dintre falezele de nisip. Structurile sunt construite din beton şi gresie, acoperişurile din oţel inoxidabil. Sunt orientate spre sud, reflectând lumina spre templu, trecătorii circulă dintr-o parte în alta. Şi cum vii dinspre nord, toată construcţia se ridică dintre falezele de nisip, cum vii dinspre Himalaya, evocându-se astfel tradiţia fortăreţei.

Şi am fost plecat patru luni, urmând ca lucrările de terasament să fie făcute între timp. Şi m-am întors, şi priviți și vă minunaţi, mica machetă pe care le-o lăsasem era o construcţie de zece ori mai mare, deschisă publicului, în sit, iar podul era construit. (Râsete) Şi conform schiţelor! Şi jumătate de milion de oameni s-au adunat la celebrări, îi puteţi vedea pe sit la turnarea fundaţiei. Am fost numit Safdie Singh, şi iată în timpul construcţiei -- sunt 1.800 de muncitori la treabă şi vor termina în doi ani.

Să ne întoarcem la Yad Vashem, acum 3 ani. După tot ce se întâmplase, cei din Yad Vashem au decis să refacă total muzeul istoric, pentru că se construise muzeul Washington, Muzeul Holocaustului din Washington, informațiile din acel muzeu fiind mult mai uşor de înţeles. Iar Yad Vashem are trei milioane de vizitatori pe an acum. Au spus, hai să refacem muzeul. Însă, bineînţeles, populația sikhs îţi dă de lucru pe tavă, iar evreii complică totul. Competiţie internaţională, runda unu, runda doi, runda trei. (Râsete)

Şi din nou, m-am simţit stânjenit de situaţia că o clădire la fel de mare ca cea a Washingtonului, de 17.000 de metri pătraţi, va sta pe acel deal fragil, şi va fi numai galerii, încăperi cu uşi camere oarecum familiare, spunând povestea Holocaustului. Şi am propus să săpăm în munte -- aşa era proiectul original, să săpăm tot muzeul în munte, intrând pe o parte şi ieşind prin cealaltă. Şi să aducem lumina în camere prin munte.

Iar aici aveţi modelul, o clădire de primire şi câteva parcări subterane. Traversezi podul, intri in această cameră triunghiulară de 20 m înălţime, săpată chiar în deal şi se întinde cum mergi spre nord. După care, toate galeriile sunt subterane. Şi se văd deschizăturile pentru lumină. Noaptea, doar o singură sursă de lumină intră prin munte, printr-o lucarnă aflată în vârful acelui triunghi. Şi toate galeriile -- cum treci prin ele şi mai departe -- sunt sub pantă. Iar camerele sunt săpate în stâncă -- ziduri de beton, piatră, stânci naturale pe cât posibil -- cu fante de lumină. O carieră spaniolă a inspirat, de fapt, dispunerea spațiilor în aceste galerii. Şi apoi, venind spre nord, se deschide: tâşneşte din munte, revelând lumina şi oferind o priveliște asupra oraşului, şi dealurilor din Ierusalim.

Aş vrea să închei cu proiectul la care lucrez de două luni, Sediul Institutului Păcii din Washington, Institutul SUA pentru pace. Situl ales este pe partea opusă cu Memorialul Lincoln -- îl puteţi vedea direct dând spre Mall, este ultima clădire a acestuia, la intrarea de pe Podul Roosevelt, dinspre Virginia. Şi aceea a fost o competiţie, la care tocmai am început să lucrez.

Dar se vede unicitatea sitului. Dacă ar fi fost oriunde in Washington, ar fi fost o clădire de birouri, un centru de conferinţe, un loc de negociere a păcii şi tot aşa, toate definind clădirea. Însă in virtutea alegerii Mall-ului ca locaţie, şi a memorialului Lincoln, clădirea devine un simbol al păcii în acel Mall. Şi acest lucru a generat multe tensiuni.

Primul proiect arată multele încăperi are clădirii -- spaţii de cercetare, centre de conferinţă, o clădire publică, fiindcă va fi un muzeu devotat păcii. Iar acestea sunt schițele trimise pentru competitie, arătând încăperile care se extind spre exterior, începând de la intrare. Vezi structura ca în secvenţa de structuri de la Mall: transparentă, invitând înăuntru. Şi intri, vezi oraşul din toate unghiurile muzeului. Şi am simţit că această clădire chiar avea legătură cu ”lumina fiinţei”, ca să-l citez pe Kundera -- că avea legătură cu albul, cu o anumită calitate dinamică, cu optimismul. Şi acolo s-a ajuns, cumva evoluează.

Studii privind structura acoperişului: care are nevoie, poate, de materiale noi, să fie alb, translucid, strălucitor, să nu fie pompos. Iar aici studiul, tridimensional, pentru a crea, din nou, a anumită ordine, structură, nu ceva ce dă impresia că se poate schimba pentru că ai oprit proiectul la o anumită fază. Şi aşa merge totul.

Mi-ar plăcea să închei -- (Aplauze) Aş vrea să închei prin a asocia tot ce am spus cu termenul de "frumuseţe". Care ştiu că nu este un termen la modă zilele astea, şi cu siguranţă nu e prea întâlnit în prezentările şcolilor de arhitectură. Dar eu cred că, într-un fel sau altul, totul este o căutare a frumuseţii. Frumuseţe în sensul ei cel mai profund. îmi plac spusele unui morfolog, din 1917. Theodore Cook spunea: "Frumuseţea înseamnă umanitate. Un obiect natural ni se pare frumos pentru că vedem că forma sa defineşte supleţea, îndeplinirea perfectă a funcţiei." Ei bine, aş fi zis îndeplinirea perfectă a scopului. Totuşi, frumuseţea ca potrivire, ca ceva ce ne spune că toate forţele ce au de-a face cu mediul natural şi-a făcut treaba -- odată cu factorul uman -- pentru asta.

Eram în urmă cu 20 de ani, la o conferinţă cu Richard, şi am scris un poem, în care cred şi azi. "Cel ce caută adevăr va găsi frumuseţe. Cel ce caută frumuseţe va găsi vanitate. Cel ce caută ordine, găseşte satisfacţie. Cel ce caută satisfacţie, va fi dezamăgit. Cel ce se consideră slujitorul semenilor săi, va găsi bucurie în propriul succes. Cel ce caută propriul succes, va cădea in capcana aroganţei. Aroganţa nu este compatibilă cu natura. Prin natură, natura universului şi a omului, vom căuta adevărul. Dacă vom căuta adevărul, vom găsi frumuseţea."

Vă mulţumesc.