Monika Bulaj: Lumina ascunsă a Afganistanului

Călătoriile mele în Afganistan au început în urmă cu mulţi, mulţi ani la graniţa estică a ţării mele, a ţării natale, Polonia. Mă plimbam prin pădurile din basmele bunicii mele. Un ţinut în care fiecare câmpie ascunde un mormânt, unde milioane de oameni au fost deportaţi sau ucişi în secolul al XX-lea.

Dincolo de distrugere, am găsit un suflet al locurilor. Am întâlnit oameni modeşti. Le-am ascultat rugile şi le-am mâncat pâinea. Apoi am mers spre Est timp de 20 de ani, din Europa de Est spre Asia Centrală, prin Munţii Caucaz, Orientul Mijlociu, Africa de Nord, Rusia. Şi n-am mai cunoscut oameni mai modeşti. Am împărtăşit cu ei pâinea şi rugile. De aceea m-am dus în Afganistan.

Într-o zi, am trecut podul peste râul Oxus. Eram singură, pe jos. Şi soldatul afgan a fost atât de surprins să mă vadă, încât a uitat să îmi ştampileze paşaportul. Dar mi-a oferit o cană cu ceai. Şi am înţeles că surprinderea lui era protecţia mea.

Aşa că m-am plimbat şi am călătorit pe cai, pe iaci, cu camionul, făcând autostopul, de la graniţa iraniană până la capăt, la marginea Coridorului Wakhan. Astfel, am descoperit noor-ul, lumina ascunsă a Afganistanului. Singura mea armă era carneţelul şi camera mea Leica. Am auzit rugăciunile sufiştilor, musulmani modeşti urâţi de talibani. Râu ascuns, interconectat cu misticismul din Gibraltar până în India. Moscheea în care străinul respectuos este copleşit de binecuvântări şi lacrimi şi este primit ca un dar.

Ce ştim despre ţara şi poporul pe care susţinem că le protejăm, despre satele în care singurul medicament care omoară durerea şi opreşte foamea este opiumul? Aceştia sunt oamenii dependenţi de opium de pe acoperişurile Kabulului, la 10 ani după izbucnirea războiului nostru. Acestea sunt fetele nomade care au devenit prostituate pentru oamenii de afaceri afgani.

Ce ştim despre femei la 10 ani după război? Îmbrăcat în aceşti saci din nailon fabricaţi în China, denumite burqa. Într-o zi, am văzut cea mai mare şcoală din Afganistan, o şcoală de fete. 13.000 de fete studiază aici în camere subterane, pline de scorpioni. Şi dragostea lor pentru învăţătură era atât de puternică, încât am plâns.

Ce ştim despre ameninţările cu moartea ale talibanilor bătute în cuie pe uşi către cei care îndrăznesc să-şi trimită fiicele la şcoli ca aceea din Balkh? Regiunea nu e sigură, ci plină de talibani şi ei au făcut-o.

Ţelul meu e să dau glas oamenilor tăcuţi, să arăt luminile ascunse din spatele cortinei marelui joc, lumile mici ignorate de media şi de profeţii conflictului global.

Mulţumesc!

(Aplauze)