Arta subterană în viziunea artistei Miru Kim

Am crescut în Seoul, Coreea și m-am mutat în New York, în 1999, pentru a urma colegiul. Eram rezidentă în perioada aceea și credeam că voi deveni chirurg deoarece mă interesa anatomia iar disecția animalelor mi-a stârnit curiozitatea. În același timp, m-am îndrăgostit de New York. Am început să realizez că pot privi întregul oraș ca pe un organism viu. Vroiam să-l disec, să-i descopăr straturile nevăzute. Și metoda pe care am ales-o pentru a face asta, a fost prin intermediul mijloacelor artistice. Deci, în cele din urmă, am decis să urmez un master în arte frumoase, în loc de medicină și, în timpul studiilor postuniversitare, am început să fiu interesată de creaturile care locuiesc în colțurile ascunse ale orașului.

În New York, șobolanii fac parte din viața de zi cu zi a navetiștilor. Majoritatea oamenilor îi ignoră sau le este frică de ei. Dar mie au început să-mi placă deoarece locuiesc la marginea societății. Și, chiar dacă sunt folosiți în laboratoare pentru a îmbunătăți viața oamenilor, aceștia sunt considerați dăunători. De asemenea, am început să îi caut prin oraș și să încerc să-i fotografiez. Într-o zi, la metrou, fotografiam șinele sperând să prind un șobolan sau doi, și un bărbat a venit spre mine și mi-a spus: „Nu poți să fotografiezi aici. Autoritatea de Transport Metropolitană îți va confisca aparatul.” M-a șocat destul de mult acest lucru, și mi-am spus: „Bine, atunci voi urmări șobolanii.” Apoi am început să merg prin tuneluri, ceea ce m-a făcut să realizez că există o întreagă nouă dimensiune a orașului, pe care n-am văzut-o niciodată și pe care majoritatea oamenilor nu o văd niciodată.

Cam în aceeași perioadă, am întâlnit persoane ca mine, care se autodenumesc exploratori urbani, aventurieri, iubitori ai peșterilor, istorici de gherilă etc. Am fost binevenită în această rețea liberă, formată pe internet, de oameni care exploră, în mod regulat, ruine urbane precum stații de metrou abandonate, tuneluri, canalizări, apeducte, fabrici, spitale, șantiere navale și altele asemenea.

Când am fotografiat aceste locații am simțit că lipsea ceva din aceste imagini. Doar documentând aceste structuri sortite demolării nu mi se părea suficient. Astfel, am vrut să creez un personaj fictiv sau un animal care locuiește în aceste spații subterane, și cel mai simplu mod de a face acest lucru, în momentul acela, era să fiu eu modelul. Am decis să renunț la haine deoarece îmi doream ca personajul să fie lipsit de orice implicare culturală sau de elemente care să sugereze o anumită perioadă. Căutam un mod simplu de a reprezenta un corp viu care să populeze aceste spații părăsite, în descompunere.

Această fotografie a fost făcută în Fabrica de Zahăr Riviera din Red Hook, Brooklyn. Acum este un teren gol de 6 acri, care așteaptă construirea un mall de cumpărături vizavi de noul Ikea. Ţineam foarte mult la acest spațiu deoarece este primul mare complex industrial pe care l-am găsit singură și care era părăsit. Când am intrat pentru prima dată, mi-a fost frică, deoarece am auzit câini lătrând și am crezut că sunt câini de pază. Dar s-au dovedit a fi câini sălbatici care locuiau acolo și fiind lângă apă, erau lebede și rațe care înotau împrejur și copaci creșteau pretutindeni și erau stupi de albine în butoaiele de zahăr.

Natura își reclamase întregul complex. Și, într-un fel, îmi doream o prezență umană în imagine care să facă parte din acea natură. Când m-am acomodat cu spațiul, mi s-a părut a fi ca un mare teren de joacă. Mă cățăram pe rezervoare și săream peste grinzi ca și cum m-aș fi întors în timp și aș fi redevenit un copil.

Aceasta a fost făcută în vechiul Apeduct Croton care a furnizat, pentru prima dată, apă proaspătă în orașul New York. Construcția a început în 1837. A durat aproximativ cinci ani. A fost abandonat când a fost deschis noul Apeduct Croton, în 1890. Când mergi în astfel de locuri, accesezi, în mod direct, trecutul deoarece sunt neatinse de decenii. Îmi place să simt aura unui spațiu încărcat de istorie. În loc să privesc reproduceri ale acestuia acasă, simți într-adevăr cărămizile așezate manual și te strecori printre crăpăturile înguste și te uzi și te murdărești și te plimbi printr-un tunel întunecat cu o lanternă.

Acesta este un tunel sub Parcul Riverside. A fost construit în anii 1930 de Robert Moses. Picturile murale au fost realizate de un artist de graffiti pentru a comemora sutele de oameni fără adăpost care au fost mutați din tunel în 1991 când acesta s-a redeschis pentru trenuri. Plimbarea în acest tunel este foarte pașnică. Nu este nimeni în jur, și auzi copiii care se joacă în parcul aflat deasupra ta, fără să bănuiască ce se află dedesubt.

Când frecventam aceste locuri simțeam multă anxietate și izolare deoarece eram într-o fază singuratică din viața mea și am decis să-mi intitulez seria de lucrări „Spleen-ul orașului dezbrăcat”, cu referire la Charles Baudelaire. New York este numit și „Orașul dezbrăcat”, iar „spleen”-ul reprezintă melancolia și inerția care vin din sentimentul de înstrăinare pe care-l simți într-un mediu urban.

Acesta este același tunel. Vedeți razele de soare care pătrund prin gurile de ventilație și trenul care se apropie.

Acesta este un tunel abandonat în Hell's Kitchen. Eram acolo singură, pregătindu-mă, când un bărbat fără adăpost m-a abordat. Îi deranjam spațiul de locuit. Mi-a fost foarte frică la început, dar i-am explicat calm că lucrez la un proiect artistic și a părut că nu-l deranjează astfel că am continuat și mi-am instalat camera pe auto-declanșare și fugeam înainte și înapoi. Iar când am terminat, mi-a oferit bluza lui ca să mă șterg pe picioare și m-a însoțit amabil spre ieșire. Cred că a fost o zi neobișnuită pentru el. (Râsete)

Un lucru care m-a impresionat, după acest incident, a fost faptul că un astfel de spațiu păstrează numeroase amintiri șterse ale orașului. Acel bărbat fără adăpost, pentru mine, a reprezentat un element al inconștientului orașului. Acesta mi-a mărturisit că a fost abuzat la suprafață, și a fost o dată în Riker's Island, și, în cele din urmă, a găsit pacea și liniștea în acel spațiu. Tunelul a fost construit pentru prosperitatea orașului, dar acum este un templu pentru proscriși, care sunt uitați complet din viața de zi cu zi a locuitorilor orașului.

Aceasta este sub școala mea, Universitatea din Columbia. Tunelele sunt renumite pentru a fi fost folosite în perioada de dezvoltare a Proiectului Manhattan. Acest tunel este, în mod special, interesant deoarece păstrează fundațiile originale ale Azilului de Nebuni Bloomingdale, care a fost demolat în 1890 când s-a mutat Universitatea din Columbia.

Aceasta este colonia de gospodării din New York, care a fost o casă a săracilor în Staten Island din anii 1890 până în anii 1930. Majoritatea fotografiilor mele sunt realizate în locuri care au fost abandonate de zeci de ani dar aceasta este o excepție.

Acest spital de copii a fost închis în 1997; este situat în Newark. Când am fost acolo acum trei ani, ferestrele erau sparte, iar pereții erau decojiți, dar totul a fost lăsat neatins. Se vede masa de autopsie, tăvițele de morgă, aparatele de radiografie și chiar ustensile folosite pe care le vedeți pe masa de autopsie.

După ce am explorat clădirile recent abandonate am simțit că totul se poate prăbuși foarte repede: casa în care locuiești, biroul, un mall de cumpărături, o biserică... orice structură din jur, construită de om. Mi s-a reamintit cât de fragil este sentimentul nostru de siguranță și cât de vulnerabili sunt oamenii de fapt.

Îmi place să călătoresc, iar Berlin a devenit unul dintre orașele mele preferate. Este plin de istorie, și de numeroase adăposturi subterane și ruine ale războiului.

Aceasta a fost făcută sub un azil de oameni fără adăpost, construit în 1885 pentru a adăposti 1.100 de oameni. Am văzut structura din tren, și am coborât la următoarea stație și am întâlnit oameni acolo care mi-au permis accesul în subsolul lor ca un fel de catacombă, care era folosit pentru depozitarea munițiilor în timpul războiului dar, pentru o perioadă, și pentru a adăposti grupurile de evrei refugiați. Acestea sunt catacombele din Paris. Acolo am explorat considerabil de mult zonele fără acces de care m-am îndrăgostit imediat.

Sunt peste 297 de kilometri de tuneluri și doar 1 kilometru jumătate este deschis pentru public, ca muzeu. Primele tuneluri datează din anul 60 Î.Chr. Acestea au fost săpate pentru exploatarea calcarului și în secolul al XVIII-lea, surparea unei părți din aceste cariere a pus probleme de securitate astfel că guvernul a impus consolidarea carierelor existente și săparea unor noi tuneluri în scopul monitărizării și topografierii întregului loc.

După cum puteți observa, sistemul este foarte complex și vast. Este deosebit de periculos să te rătăcești acolo. În același timp, în oraș a fost și o problemă cu supra-aglomerarea cimitirelor. Astfel că osemintele au fost mutate din cimitir în cariere, transformându-le în catacombe. Rămășițele a peste șase milione de oameni sunt adăpostite acolo, unele vechi de aproape 1.300 ani. Această poză a fost făcută sub cimitirul din Montparnasse unde se află majoritatea osuariilor. De asemenea, se găsesc și cabluri telefonice care au fost folosite în anii '50 și numeroase buncăre din perioada celui de-al doilea război mondial.

Acesta este un buncăr german. În apropiere se află un buncăr francez, și întregul tunel este atât de complex încât cele două părți nu se întâlnesc niciodată. Tunelurile sunt renumite ca fiind folosite de Rezistența, despre care Victor Hugo a scris în „Mizerabilii”. Și am văzut umeroase graffiti din anii 1800, ca acesta.

După ce am explorat subteranul parizian, am decis să mă cațăr, și m-am urcat pe un monument gotic care se află exact în mijlocul Parisului. Acesta este Turnul Saint Jacques. A fost construit la începutul anilor 1500. Nu vă recomand să stați pe un gargui, în mijlocul lui ianuarie, dezbrăcat. Nu a fost foarte confortabil.

Și în tot acest timp, nu am văzut un singur șobolan în niciunul din aceste locuri, până recent, când am fost în canalizările din Londra. Acesta a fost probabil unul dintre cele mai dificile locuri de explorat. A trebuit să port o mască de gaze, datorită fumului toxic, cred că exceptând această fotografie. Și când vin valurile curentului de deșeuri ai impresia că se apropie o întreagă furtună.

Acesta este un cadru dintr-un film la care am lucrat, intitulat Blind Door. Am devenit mai interesată în captarea mișcării și a texturii. Iar pelicula alb-negru de 16mm i-a conferit o notă diferită.

Acesta este primul proiect pentru teatru la care am lucrat. Am adaptat și produs „A Dream Play” de August Strindberg care s-a jucat o singură dată, în septembrie anul trecut în tunelul din Atlantic Avenue, din Brooklyn, care este considerat a fi cel mai vechi tunel subteran pentru trenuri din lume, construit în 1844. În ultima vreme m-am îndreptat spre proiecte mai colaborative precum acestea. Dar, oricând prind ocazia încă mai lucrez la seriile mele.

Ultimul loc pe care l-am vizitat au fost ruinele mayașe din Copan, Honduras. Aceasta a fost făcută înr-un tunel arheologic din templul principal.

Îmi place să fac mai mult decât să explorez aceste spații. Mă simt obligată să animez și să umanizez aceste spații în mod continuu cu scopul de a păstra amintirile acestora într-un mod creativ înainte de a fi pierdute pentru totdeauna. Mulțumesc.