Milton Glaser: Utilizarea design-ului pentru a reînnoi ideile

Variațiile pornind de la o temă sunt forme care cer un anumit tip de activitate intelectuală, pentru că tot timpul compari variația cu tema pe care o ai în minte. Ai putea spune că tema este natura și tot ce urmează e o variație pe subiect.

Mi s-a cerut acum vreo șase ani să fac o serie de picturi care să celebreze într-un fel nașterea lui Piero della Francesca. Mi-a fost foarte dificil să-mi imaginez cum să pictez tablouri bazate pe Piero până când am realizat că mă pot uita la Piero ca la natură. Aș putea avea aceeași atitudine uitându-mă la Piero della Francesca cum m-aș uita pe fereastră la un copac. Această idee a fost enorm de eliberatoare pentru mine. Și poate că nu e o observație foarte profundă, dar chiar m-a ajutat să pot face un fel de variație pe temă,

bazată pe o lucrare a lui Piero, în acest caz acea remarcabilă pictură expusă la Uffizi, "Ducele de Montefeltro", care stă cu fața spre soția sa Battista. Odată ce am realizat că-mi pot lua unele libertăți față de subiect, am făcut următoarea serie de desene. Acesta e adevăratul Piero della Francesca. Unul dintre cele mai însemnate portrete din istoria omenirii. Și acestea, le voi arăta fără comentarii. sunt o serie de variațiuni pe tema capului Ducelui de Montefeltro, o mare, mare personalitate a Renașterii, și probabil baza "Prințului" lui Machiavelli. Aparent și-a pierdut un ochi în bătălie, motiv pentru care e mereu portretizat din profil. Iar aceasta e Battista.

Apoi am decis că îi pot muta un pic. Așa că, pentru prima dată în istorie, privesc în aceeași direcție. Ups! Au trecut unul pe lângă celălalt. Apoi un vizitator din altă pictură de Piero, acesta e din "Învierea lui Cristos" -- ca și când personajele tocmai coborâseră de pe platou să stea de vorbă. Iar acum patru panouri mari. Acesta e colțul din stânga sus. Dreapta sus. Stânga jos. Dreapta jos. Apropo, n-am înțeles niciodată conflictul dintre abstracționism și naturalism, din moment ce picturile sunt inerent abstracte, nu pare a fi o controversă aici.

Schimbând subiectul --

(Râsete)

Conduceam prin țară într-o zi, cu soția mea, și am văzut acest afiș. Am zis, "Asta-i o piesă de design fabuloasă." Iar ea spune, "La ce te referi?" Zic, ”Ei bine, e atât de convingătoare, pentru că scopul acelui afiș e să te facă să intri în garaj, și pentru că majoritatea oamenilor sunt suspicioși când vine vorba de garaje, și știu că vor fi jecmăniți, folosește sintaxa 'de încredere'. Dar toți spun că sunt de încredere. Dar, olandez de încredere --

(Râsete)

Fantastic! Pentru că de cum auzi cuvântul Dutchman -- care-i cuvânt arhaic, nimeni nu mai numește olandezii: Dutchman -- dar de cum auzi Dutchman, îți vine în minte imaginea copilului ținându-și degetul în dig, împiedicând barajul să cadă și să inunde Olanda. Așa că întreaga problemă e rezolvată folosind cuvântul Dutchman. Acum, dacă credeți că exagerez câtuși de puțin, tot ce trebuie să faceți e să substituiți cu altceva, cum ar fi indonezian.

(Râsete)

Sau chiar francez.

(Râsete)

Elvețian ar merge, dar ai ști că te-ar costa o grămadă de bani.

(Râsete)

Voi expune rapid procesul efectiv al creării unui poster. Fac multe lucrări pentru Școala de Arte Vizuale, unde predau, iar directorul acestei școli -- un om remarcabil, Silas Rhodes -- deseori îți dă un fragment de text și zice, ”Fă ceva cu asta.” Așa a și făcut. Și acesta era textul -- ”În cuvinte, ca în modă aceeași regulă rămâne/ Deopotrivă fantastice, fie prea noi ori prea vechi/ Nu fii primul care să testeze noul/ Nici ultimul să lase în urmă vechiul.” N-am înțeles nimic. Și chiar m-am străduit. Primul lucru pe care l-am făcut, oarecum din lipsa altei idei, a fost să-l scriu, să fac unele cuvinte mari, și un fel de desen ca fundal, și speram -- cum deseori se întâmplă -- să dau peste ceva. Așa că am făcut o altă încercare, trebuie să continui să lucrezi. Am xeroxat unele cuvinte pe bucățele de hârtie colorată și le-am lipit pe o tablă urâtă gândindu-mă că o ieși ceva din asta, precum ”Cuvintele conduc fantastic nou vechi primul ultim Papă” pentru că este de Alexander Pope, dar am făcut o harababură din ele, iar apoi m-am gândit s-o repet astfel încât să fie lizibilă. Deci, nu ajungeam nicăieri.

Uneori, în mijlocul unei probleme dificile, notez lucrurile pe care le știu despre subiect. Se poate vedea începutul unei idei acolo, pentru că vedeți cuvântul ”nou” ieșind din ”vechi”. Asta se întâmplă. Există o relație între vechi și nou, noul ieșind din contextul vechiului. Apoi am făcut niște variații pe temă. Dar grafic tot nu se legau. Aveam această versiune care avea ceva interesant în sensul posibilității sugestiei mentale pornind de la indicii. W-ul era clar W, N-ul era clar N, deși erau fragmentate, și nu conțineau foarte multă informație. Apoi, am luat cuvintele nou și vechi, si am regresat până în punctul în care părea să nu mai existe cale de întoarcere.

(Râsete)

Eram efectiv disperat în acest moment.

Așa că, am făcut ceva de care, sincer, mi-e rușine, adică am luat două desene pe care le făcusem cu alt scop și le-am unit, scrie ”vise” deasupra. Vroiam să fac ceva, zic, ”Ei bine, schimbă copia. Să zică ceva despre vise, să ajungi la SAV și-ți vei împlini visele.” Dar, spre salvarea mea, mi-a fost atât de rușine de asta încât n-am predat niciodată acea schiță. Și, în sfârșit, am ajuns la următoarea soluție. Acum, deși nu arată teribil de interesant, are totuși ceva care îl deosebește de alte postere. Printre altele, transcende ideea a ceea ce ar trebui să fie un poster, adică să fie înțeles și văzut imediat, nu explicat. Îmi amintesc auzindu-i pe toți la artele grafice -- ”Dacă trebuie să-l explici, nu funcționează.” Și într-o zi m-am trezit și mi-am zis, ”Dar dacă nu e adevărat?”

(Râsete)

Așa că iată ce scrie în explicația mea din stânga jos. Scrie, ”Gânduri: Acest poem e imposibil. Silas își alegea de obicei mai bine citatele. Acesta nu generează nici o imagine.” Acum mă expun audienței. Nu-i așa? Ceea ce nu vrei niciodată să faci profesional. ”Poate cuvintele pot alcătui imaginea fară ca nimic altceva să se întâmple. Care e inima acestui poem? Nu fii trendy dacă vrei să fii serios. Oare făcând afișul în acest fel e trendy în sine?

Bănuiesc că ideea poate fi redusă în continuare sugerând că noul se ivește din urmă și depășește vechiul, astfel." Iar apoi o să vă arăt un mic desen -- vă amintiți schița aia veche pe care o aruncasem? Ei bine, am găsit o cale de-a o folosi. Deci, există acea mică alternativă acolo, și zic ”Nu e rău,” -- criticându-mă -- dar mai mult didactic decât vizual. Poate vechiul și noul sunt întrepătrunse într-o îmbrățișare dialectică, un fel de dans unde fiecare îl definește pe celălalt.” Iar apoi mai multe îndoieli -- ”Sunt oare naiv? E genul de simplitate care pare evidentă sau care pare profundă? Există o diferență semnificativă. Ar putea fi jenant. Realizez că frica de rușine mă motivează la fel de mult ca oricare altă ambiție. Crezi că asta chiar ar putea atrage un student la școală?”

(Râsete)

Ei bine, cred că sunt două lucruri noi aici -- două lucruri inedite. Unul e acest fel de -- consimțire de a mă expune unei audiențe critice, fără să sugerez că aș fi încrezător în ceea ce fac. Și, după cum știți, trebuie să salvezi aparențele. Adică -- trebuie să fii încrezător. Dacă tu nu crezi în munca ta, cine altcineva va crede în ea? Deci ăsta e primul lucru, într-un fel să introduci ideea de îndoială în grafică. Poate avea o mare contribuție. Celălalt lucru e să ai două soluții la preț de una. O primești pe cea mare, dacă nu-ți place, ce zici de cea mică?

(Râsete)

Și asta e o idee relativ nouă. Iar astea sunt doar o serie de experimente în care pun întrebarea -- trebuie un poster să fie pătrat? Asta e o mică iluzie. Acel poster nu e îndoit. Nu e îndoit, e o fotografie și e tăiată pe diagonală. Aceeași șmecherie ieftină în colțul din stânga sus. Iar aici, un poster bizar deoarece, pur și simplu datorită folosirii perspectivei izometrice pe computer, nu stă locului în spațiu. Uneori, pare mai lat la spate decât în față, apoi se schimbă. Iar dacă privești suficient timp, va pluti din pagină spre public. Dar nu avem timp.

(Râsete)

Iar apoi un experiment -- câte ceva despe natura perspectivei, când forma exterioară e determinată de particularitatea perspectivei dar forma sticlei -- identică cu forma exterioară -- e văzută frontal. Și încă o piesă pentru clubul directorilor de artă este Anna Rees proiectând umbre lungi. Acesta nu e un poster de la Școala de Arte Vizuale. 10 artiști au fost invitați să participe, a fost una din acele situații unde competiția e acerbă și nu vroiam să mă fac de rușine, așa că am lucrat din greu la asta. Ideea a fost -- și a fost o idee strălucită -- să fie distribuite 10 postere prin sistemul de metrou al orașului astfel încât de fiecare dată când intrai la metrou treceai pe lângă alt poster, fiecare din ele exprimând o altă idee despre ce reprezintă arta.

Dar eram absolut blocat la ideea "Arta este...", în încercarea de a determina ce este arta. Apoi am renunțat și am zis, ”Ei bine, arta poate fi orice.” Și cum am zis asta, am descoperit că în cuvântul 'whatever' era ascuns cuvântul 'hat', ceea ce m-a condus la inevitabila concluzie. Acesta e pe lista mea de postere didactice. Intenția e de-a avea un acompaniament literar care să explice posterul, în caz că nu te prinzi.

(Râsete)

Acum, aici scrie, ”Notă pentru privitor -- M-am gândit să folosesc un clișeu vizual actual, omul obișnuit al lui Magritte, pentru a exprima ideea că arta e mister, continuitate și istorie. Sunt de asemenea convins că în era manipulării computerizate, suprarealismul a devenit banal, o umbră a sinelui anterior. Fraza ”Arta e orice” exprimă incluziunea actală ce înconjoară crearea de artă -- ideea că ”Nu contează ce faci, contează cum faci”.

Umbra lui Magritte cade peste partea centrală a posterului, un eveniment poetic desfășurându-se pe măsură ce omul-umbră izolează cuvântul 'hat' ascuns în 'whatever'. Pălăria din prim plan sugerează cum ar putea arta fi definită ca: un lucru în sine, valoarea lucrului, umbra lucrului, și forma lucrului. Orice.

(Aplauze)

OK.

(Aplauze)

Și cel pe care nu l-am predat, dar care tot îmi place. Am vrut să folosesc aceeași frază -- există niște experimente minunate ale lui Bruno Munari pe modele de scrisori acum câțiva ani -- să vadă până unde poți merge și încă să le poți citi. Și, cumva, ideea aceea mi-a rămas în cap. Dar apoi am luat bucățelele pe care le decupasem și le-am pus la bază. Și, desigur acelea fiind rămășițe sunt marcate ca atare. Dar ce se întâmplă de fapt e că citești: ”Arta este orice rămâne.”

Vă mulțumesc.

(Aplauze)