Mike Rowe: Celebrînd munca -- orice fel de muncă

Echipa de la Munci Murdare şi cu mine, am fost chemaţi într-un mic oraş din Colorado, numit Craig. Are doar câţiva zeci de km pătraţi, este în Munţii Stîncoşi Iar munca în cauză era cioban.

Rolul meu în emisiune, pentru aceia dintre dvs care n-au văzut-o -- este destul de simplu. Eu sunt un ucenic, şi muncesc cu oamenii care fac cu adevărat munca în cauză. Iar responsabilităţile mele sunt pur şi simplu să încerc să ţin pasul şi să fac o descriere onestă despre cum este să fii aceşti oameni, pentru o zi din viaţa lor. Munca în cauză -- ciobănitul. Minunat.

Mergem la Craig şi ne cazăm la un hotel şi îmi dau seama în ziua următoare că castrarea va face inevitabil parte din această muncă. Aşa că, în mod normal, nu fac niciun fel de cercetare. Dar ăsta e un subiect delicat, iar eu lucrez pentru Discovery Channel, şi vrem să înfăţişăm cu acurateţe orice facem şi cu siguranţă vrem s-o facem cu mult respect pentru animale. Aşa că am sunat la Societatea Umanistă şi am spus „Uite, voi castra nişte miei, Puteţi să-mi ziceţi şi mie care-i treaba?”

Şi ei zic, „Da, e destul de simplu.” Folosesc o bandă -- în principiu o bandă de cauciuc, ca asta, numai că puţin mai mică. Asta, de fapt, era în jurul cărţilor de joc pe care le-am luat ieri, dar avea o anumită familiaritate.

Şi am spus, „Ei bine, care-i mai exact procedeul?”

Şi ei au spus, „Banda se leagă de coadă, strîns. Şi apoi o altă bandă se aplică pe scrot, strîns. Circulaţia sîngelui este întreruptă încet, o săptămînă mai tîrziu părţile în cauză cad.”

„Minunat! M-am prins.” Bun, sun la SPCA ca să confirm asta -- ei confirmă. Sun şi la PETA, doar pentru distracţie, şi nu le place, dar confirmă. Bun, în principiu aşa se face.

Aşa că ziua următoare ies afară. Şi mi se dă un cal şi plecăm să prindem mieii şi-i ducem într-un ţarc pe care l-am construit, şi ne apucăm de toată treaba cu creşterea animalelor.

Melanie este soţia lui Albert. Albert este ciobanul în cauză. Melanie apucă mielul -- două mîini -- o mînă pe amîndouă picioarele din dreapta, la fel şi pe stînga. Pune mielul pe capră, îl deschide. Bun. Minunat. Albert se apucă de treabă, eu îl urmăresc pe Albert, echipa este în apropiere. Întotdeauna mă uit cum se face procedura înainte de a o încerca. Fiind ucenic, ştiţi voi, aşa faci. Albert se caută în buzunar pentru a scoate, ştiţi voi, banda neagră de cauciuc dar în loc de asta scoate un cuţit. Şi eu mă gîndesc, nu seamănă cu un cauciuc deloc, ştiţi. Iar el l-a deschis în aşa fel încît a reflectat soarele care tocmai răsărea peste Munţii Stîncoşi, a fost foarte -- a fost, a fost impresionant.

În cam două secunde, Albert a pus cuţitul între cartilagiul cozii, chiar lîngă fundul mielului, şi foarte repede, coada a dispărut în găleata pe care o ţineam. O secundă mai tîrziu, cu un deget mare şi cu un arătător cu pielea foarte groasă a prins scrotul, cu fermitate, în strînsoare, şi l-a tras spre el, aşa, şi a luat cuţitul şi l-a pus pe vîrf. Acuma ai crede că ştii ce urmează Michael, nu ştii, bine. Îl taie, aruncă vîrful peste umăr, şi apoi apucă scrotul şi-l împinge în sus, şi apoi capul lui se afundă-n jos, obturîndu-mi vederea, dar ce aud este un sunet ca de sorbit, şi un zgomot care suna a arici smuls de pe un perete lipicios şi nici măcar nu glumesc.

Putem să dăm drumul la video? Nu, glumesc -- nu dăm -- (Rîsete) M-am gîndit mai bine să vorbesc prin imagini.

Aşa că, acum fac ceva ce n-am mai făcut niciodată la o filmare pentru Munci Murdare, niciodată. Spun, „Time out. Stop.” Voi ştiţi emisiunea, ne folosim de prima dublă, nu o facem şi pe a doua. Nu se scrie, nu există scenariu, nu există prostii. Noi nu ne prostim, nu repetăm, filmăm ce prindem!

Am spus, „Stop. Asta e o nebunie. Adică, ştiţi -- (Rîsete) Asta e o nebunie. Nu putem face asta.

Şi Albert zice, „Ce?”

Şi eu zic, „Nu ştiu ce tocmai s-a întîmplat, dar sunt testicule în găleata asta şi noi nu facem aşa”.

Şi el a zis, „Ei bine, noi aşa facem”.

Şi eu am zis, „De ce aţi face-o în felul ăsta?” Şi înainte măcar de a-l lăsa să-mi explice, Am zis, „Vreau s-o fac cum trebuie, cu benzile de cauciuc.”

Şi el zice, „Cum zice Societatea Umanistă?”

Şi eu am zis, „Da, cum zice Societatea Umanistă. Să facem ceva care să nu-l facă pe miel să schelălăie şi să sîngereze -- ne vor vedea cinci continente, omule. Suntem de două ori pe zi la Discovery Channel -- nu putem face asta.”

El zice, „Bine.” Se duce la cutia lui şi scoate o pungă cu benzi mici de cauciuc. Melanie ridică un alt miel, îl pune pe capră, banda vine pe coadă, banda vine pe scrot. Mielul este pus jos, mielul face doi paşi, cade, se ridică, se scutură puţin, mai face cîţiva paşi, cade. Şi eu mă gîndesc, ăsta nu-i un semn bun pentru miel, deloc. Se ridică, merge în colţ, tremură, şi se aşază şi este evident că suferă.

Şi eu mă uit la miel şi zic, „Albert, cît durează? Cînd se ridică?”

El zice, „O zi.”

Eu am zis, „O zi! Cît le ia să cadă?”

„O săptămînă.”

Între timp, mielul pe care tocmai a efectuat mica lui procedură este, ştiţi voi, ţopăie primprejur, sîngerarea a încetat. Ştiţi voi, paşte nişte iarbă, zburdă. Şi am fost atît de uimit de cît de mult am greşit, în acea secundă. Şi mi s-a amintit cît de mult greşesc, majoritatea timpului. (Rîsete) Şi mai ales mi s-a reamintit despre cît de ridicol de scurt e paiul pe care l-am tras în ziua aceea deoarece acum trebuia să fac ceea ce Albert tocmai făcuse, şi sunt cam 100 de miei d-ăştia în ţarc, şi deodată toată treaba asta începe să semene cu un film porno german, şi eu sunt ceva de genul...

Melanie ridică mielul, îl pune pe capră, îi deschide picioarele. Albert îmi întinde cuţitul. Mă apuc de treabă, coada cade. Continui, apuc scrotul, vîrful cade. Albert mă instruieşte, „Împinge-l tocmai acolo sus.” Fac asta. „Împinge-l mai departe.” Fac asta.

Testiculele se ivesc, arată ca nişte degete care vin către tine. Şi zice, „Muşcă-le. Doar muşcă-le.” Şi l-am auzit, am auzit toate cuvintele. (Rîsete) Cum -- cum am ajuns aici? Cum am -- ştiţi voi -- adică -- cum am ajuns aici? (Rîsete)

E -- e unul din acele momente cînd creierul pleacă singur la plimbare şi deodată, stau acolo, în Munţii Stîncoşi, şi nu pot să mă gîndesc decît la definiţia aristotelică a tragediei. Ştiţi, Aristotel spune că o tragedie este acel moment cînd eroul ajunge faţă în faţă cu propria sa identitate. (Rîsete)

Şi eu sunt, „Ce-i cu metafora asta exagerată? Nu-mi place ceea ce gîndesc acum.” Şi nu pot să-mi scot gîndul ăsta din cap, şi nu pot să scap de imaginea aia, aşa că am făcut ceea ce trebuia să fac. M-am dus şi le-am apucat. Le-am apucat cam aşa, şi mi-am smucit faţa înapoi. Şi stau acolo cu două testicule pe bărbie. (Rîsete) Şi acum nu pot -- nu pot să scap de metaforă.

Bine, încă mă gîndesc la Poetica, la Aristotel şi mă gîndesc -- din senin, două concepte se întâlnesc în mintea mea pe care nu le-am mai auzit de cînd profesorul meu de literatură clasică din liceu mi le-a inoculat Şi ele sunt anagnorisis şi peripeteia. Anagnorisis şi peripeteia. Anagnorisis este cuvîntul grec pentru descoperire. La propriu, trecerea de la ignoranţă la cunoaştere este anagnorisis, ceea ce face televiziunea noastră, asta înseamnă Munci Murdare. Şi sunt adîncit pînă la gît în anagnorise în fiecare zi. Minunat. Celălalt cuvînt, peripeteia, ăla e momentul din marile tragedii, ştiţi voi -- Euripide şi Sofocle -- momentul cînd Oedip are momentul său, momentul cînd îşi dă seama brusc că tipa aia bună cu care se culca şi avea copii este mama lui. Bine. Asta este peripetia sau peripeteia. Şi metafora asta din capul meu -- am anagnorisis şi peripeteia pe bărbie. (Rîsete)

Trebuie să vă spun, este însă aşa un proces minunat. Cînd începi să cauţi peripeteia, o găseşti peste tot. Adică, Bruce Willis în „Al şaselea simţ”, corect? Petrece tot filmul încercînd să-l ajute pe puştiul care vede morţi, şi apoi, bum -- ah, sunt mort -- peripeteia. Ştiţi? Este zdrobitor cînd publicul îşi dă seama de situaţie. Neo din „Matrix”, ştiţi? Oh, trăiesc într-un program de calculator -- asta-i ciudat.

Aceste descoperiri care duc la realizări bruşte. Şi eu le tot am, peste 200 de munci murdare, le am tot timpul, dar aia -- aia a inoculat ceva în mintea mea într-un mod la care nu mă aşteptam. Şi, cum stăteam acolo, uitîndu-mă la mielul fericit pe care tocmai l-am pîngărit -- dar arăta în regulă. Uitîndu-mă la celălalt biet micuţ pe care l-am făcut la modul corect, şi tocmai am realizat că dacă greşesc despre aia şi dacă greşesc atît de des, la modul propriu, ce alte concepţii greşite de tip peripeteia sunt capabil să comentez?

Deoarece, uite, nu sunt un antropolog social dar am un prieten care este. Şi vorbesc cu el. (Rîsete) Şi el zice, „Hei Mike. Uite, nu ştiu dacă creierul tău este sau nu interesat de tipul ăsta de treabă, dar îţi dai seama că ai filmat în fiecare stat? Ai lucrat în minerit, ai lucrat în pescuit, ai lucrat în domeniul oţelului, ai lucrat în fiecare domeniu industrial important. Ai stat umăr la umăr cu băieţii ăştia cu care politicienii sunt disperaţi să se asocieze la fiecare patru ani, corect?”

Încă o văd pe Hillary bînd shot-urile de whisky, scurgîndu-i-se pe bărbie, cu muncitorii din industria de oţel. Adică, ăştia sunt oamenii cu care lucrez în fiecare zi. Iar dacă tu ai ceva de zis despre gîndurile lor colective, ar cam fi timpul să te gîndeşti la asta. Deoarece, omule, ştii, patru ani. Ştiţi, asta era în capul meu, testiculele pe bărbie, gîndurile mi se învărteau haotic prin cap. Şi, după acea filmare, Munci Murdare nu s-a schimbat cu adevărat, din punctul de vedere a ceea ce reprezintă emisiunea, dar s-a schimbat pentru mine, personal.

Şi acum, cînd vorbesc despre emisiune, nu spun numai povestea pe care aţi auzit-o şi 190 la fel ca ea. O spun, dar încep să vorbesc şi despre cîteva dintre celelalte lucruri pe care le-am înţeles greşit, cîteva dintre celelalte idei despre muncă, pe care le consideram intangibile şi nu sunt. Oamenii cu munci murdare sunt mai fericiţi decît credeţi. Ca grup, sunt cei mai fericiţi oameni pe care-i cunosc. Şi nu vreau să încep să fredonez „Caută eticheta sindicatului”, şi toate prostiile alea despre muncitorii fericiţi. Vă spun doar că aceştia sunt nişte oameni echilibraţi care fac munci negîndite. Cei ce strîng animalele omorîte pe drumuri fluieră în timp ce muncesc, jur pe Dumnezeu, am făcut-o cu ei. Au această simetrie incredibilă în viaţa lor, şi o văd din nou şi din nou şi din nou.

Aşa că am început să mă întreb ce s-ar întîmpla dacă am pune la îndoială cîteva dintre aceste concepte intangibile. Urmăreşte-ţi pasiunea -- despre care tot vorbim aici în ultimele 36 de ore. Urmăreşte-ţi pasiunea -- ce poate fi greşit în asta? Probabil cel mai prost sfat pe care l-am primit vreodată. (Rîsete) Ştiţi voi, urmează-ţi visele şi ajungi falit, corect? Adică, numai asta am auzit în timp ce creşteam. Nu ştiam ce să fac cu viaţa mea, dar mi s-a spus că dacă-ţi urmăreşti pasiunea, se va rezolva.

Pot să vă dau 30 de exemple, chiar acum -- Bob Combs, fermierul de porci din Las Vegas care colectează rămăşiţele de mîncare de la cazinouri şi le dă porcilor lui. De ce? Pentru că există atîtea proteine în chestiile pe care nu le mîncăm încît porcii lui cresc de două ori mai repede, şi el este un fermier de porci foarte bogat, şi este bun pentru mediu, şi îşi petrece zilele făcînd acest serviciu incredibil, şi miroase ca dracu', dar Dumnezeu să-l binecuvînteze. Cîştigă foarte bine. Îl întrebi, „Ţi-ai urmat pasiunea?” şi el va rîde de tine. Averea tipului -- i s-au oferit cam 60 de milioane de dolari pentru ferma lui şi a refuzat -- din afara Vegasului. Nu şi-a urmat pasiunea. A făcut un pas în spate şi s-a uitat unde merge toată lumea iar el s-a dus în direcţia opusă. Şi aud povestea aia din nou şi din nou.

Matt Froind, un producător de lactate din New Canaan, Connecticut, care s-a trezit într-o zi şi a realizat că bălegarul de la vacile sale valora mai mult decît laptele lor, dacă l-ar fi folosit ca să facă nişte ghivece de flori biodegradabile. Acum, le vinde la Walmart. Să-şi fi urmărit pasiunea -- tipul e -- haida de'.

Aşa că am început să mă gîndesc la pasiune, am început să mă gîndesc la eficienţă versus eficacitate, aşa cum Tim a zis mai devreme, e o diferenţă uriaşă. Am început să mă gîndesc la munca de echipă şi la determinare, şi în principiu la toate acele banalităţi care sunt numite idei motivaţionale care atîrnă chiar acum prin săli de consiliu din jurul lumii alături de genul ăla de artă siropoasă. Chestiile alea -- s-au întors toate pe dos.

Siguranţa -- întîi siguranţa dacă e să revin la, ştiţi voi, OSHA şi PETA şi Societatea Umanistă. Dar dacă OSHA a înţeles greşit? Adică, asta este o erezie, ceea ce sunt pe punctul de a spune, dar dacă de fapt siguranţa este pe locul trei? Corect? (Rîsete) Nu, adică pe bune. Ceea ce vreau să spun este că îmi preţuiesc siguranţa în aceste munci demente la fel de mult ca şi oamenii cu care lucrez, dar cei care duc treaba la bun sfîrşit, nu vorbesc despre siguranţă pe primul loc. Ei ştiu că sunt lucruri mai importante -- ideea de a face munca în sine e primordială, ideea de a duce treaba la bun sfîrşit.

Şi nu voi uita niciodată cînd, în Marea Bering, am fost pe un vas de pescuit crabi cu cei mai mortali pescari, cu care am mai lucrat în primul sezon. Suntem cam la 160 km de coasta Rusiei adîncime de 15 m, valuri mari, apă verde peste timonerie, corect? Cel mai periculos mediu pe care l-am văzut vreodată, şi eram în spate cu un tip, să legăm găleţile. Deci, sunt cam la 10 m de punte, ceea ce e ca şi cum te-ai uita în jos la vîrful piciorului, ştiţi, şi face aşa în ocean. Incredibil de periculos.

Mă grăbesc jos, mă duc în timonerie şi spun, cu ceva incredulitate în glas, „Căpitane, OSHA.”

Şi el spune, „OSHA? -- ocean.” Şi arată încolo. (Rîsete) Dar în acel moment, ceea ce a zis mai departe nu poate fi spus în afara statului Alaska. Nu poate fi spus în nicio fabrică sau şantier. Dar s-a uitat la mine, şi a zis, „Fiule -- e de-o seamă cu mine, apropo, îmi spune fiule, îmi place asta -- zice, „Fiule, sunt căpitanul unui vas de pescuit crabi. Responsabilitatea mea nu este să ajungi acasă viu. Responsabilitatea mea este să ajungi acasă bogat.” (Rîsete) Vrei să ajungi acasă viu, asta e treaba ta. Şi pentru restul zilei acelea, siguranţa pe primul loc.

Eu eram -- Deci, ideea că ne creăm acest fals -- acest sentiment de complacere cînd tot ce facem este să vorbim despre responsabilitatea altcuiva ca şi cum ar fi a noastră, şi vice versa. Oricum, o grămadă de chestii. Aş putea să vorbesc o grămadă despre multitudinea de distincţii pe care le-am făcut şi de lista nesfîrşită a procedurilor pe care le-am înţeles greşit. Dar, totul se reduce la asta. Am creat o teorie, şi am s-o împărtăşesc acum în ultimele două minute şi 30 de secunde care-mi rămîn.

Sună cam aşa -- am declarat război muncii, ca societate, noi toţi. E un război civil. E un război rece de fapt. Nu ne-am pregătit pentru a o face şi nu ne-am răsucit mustaţa în vreun mod machiavelic, dar am făcut-o. Şi am purtat acest război pe cel puţin patru fronturi, cu siguranţă în Hollywood. Modul în care portretizăm muncitorii la TV, e ridicol. Dacă e vorba de un instalator, are 130 de kg şi i se vede crăpătura dintre fese, recunoaşteţi. Îl vedeţi tot timpul. Aşa arată instalatorii, corect? Îi transformăm în eroi, sau îi transformăm în poante. Asta face TV-ul. La Munci Murdare încercăm din greu să nu facem asta, de aceea eu muncesc şi nu trişez.

Dar am luptat acest război în domeniul publicităţii. Adică, foarte multe din reclamele produse acolo -- în ce priveşte mesajul, ce se spune de fapt? Viaţa ta ar fi mai bună dacă ai munci mai puţin, dacă n-ar trebui să munceşti atît de mult, dacă ai putea ajunge acasă mai devreme, dacă te-ai pensiona puţin mai devreme, dacă ai putea ponta mai devreme, totul e acolo, din nou şi din nou.

Washington – mi-e şi greu doar să vorbesc despre sistemul de măsuri şi politici în vigoare care afectează adevărata realitate a slujbelor disponibile deoarece nu prea mă pricep. Ştiu doar că ăla e un front în războiul ăsta.

Şi chiar aici băieţi, Silicon Valley Vreau să spun, cîţi oameni au un iPhone la ei chiar acum? Cîţi oameni au Blackberry? Suntem branşaţi, suntem conectaţi. N-aş sugera nici pentru o secundă că din revoluţia tehnologică a ieşit ceva rău. Doamne sfinte, nu publicului ăstuia. (Rîsete) Dar aş sugera că inovaţia fără imitaţie e o mare pierdere de vreme. Şi nimeni nu sărbătoreşte imitaţia în felul în care băieţii de la Munci Murdare ştiu că trebuie făcut. iPhone-ul vostru fără oamenii ăia făcînd aceeaşi interfaţă, acelaşi sistem de circuite, aceeaşi placă, din nou şi din nou. Toate astea -- astea-l fac la fel de posibil ca şi geniul care l-a creat.

Aşa că avem acest nou set de instrumente. Uneltele noastre de astăzi nu seamănă cu lopeţile şi sapele. Seamănă cu lucrurile pe care le avem la noi. Deci efectul colectiv al tuturor ăstora a fost marginalizarea multor slujbe. Şi mi-am dat seama, probabil prea tîrziu -- sper că nu, deoarece nu ştiu dacă pot să mai fac încă 200 din treburile astea, dar vom face atîtea cîte putem. Şi pentru mine, cel mai important lucru de ştiut şi de înfruntat cu adevărat, este faptul că am înţeles greşit o mulţime de lucruri, nu doar testiculele de pe bărbia mea. Am înţeles greşit o grămadă.

Aşa că, ne gîndim -- prin noi, vreau să spun eu -- că ceea ce trebuie făcut este să vorbim despre o campanie de PR pentru muncă, muncă manuală, muncă calificată. Cineva trebuie să fie acolo şi să vorbească despre beneficiile uitate vorbesc despre treburile moşnegeşti. Treburile cu care o mulţime dintre noi am crescut dar pe care le-am cam -- ştiţi voi, le-am cam uitat puţin.

Barack vrea să creeze două milioane jumate de locuri de muncă. Infrastructura este o afacere imensă. Acest război cu munca, care presupun că există, are victime ca orice alt război. Infrastructura este prima. Numărul în declin al înscrierilor la liceele profesionale este a doua. În fiecare an, mai puţini electricieni, mai puţini tîmplari, mai puţini instalatori, mai puţini sudori, mai puţini instalatori de conducte, mai puţini meseriaşi. Slujbele în infrastructură despre care toată lumea vorbeşte să fie create sunt cele ale tipilor ăstora. Cele care au fost în declin, de multă vreme încoace. Între timp, e vorba de două mii de miliarde de dolari, pe puţin, conform Societăţii Americane a Inginerilor Civili, pe care trebuie să-i cheltuim pentru a ridica cît de puţin nivelul infrastructurii care este acum estimată sub nivelul de trecere.

Deci, dacă aş candida pentru ceva, şi nu candidez, aş zice pur şi simplu că slujbele pe care sperăm să le facem şi slujbele pe care sperăm să le creăm nu vor rezista decît dacă sunt slujbe pe care oamenii le vor. Şi ştiu că scopul acestei conferinţe este să celebreze lucrurile care ne sunt aproape şi ne sunt dragi, dar ştiu de asemenea că ideile de curat şi murdar nu sunt noţiuni contrare. Sunt două feţe ale aceleiaşi monede, la fel ca inovaţia şi imitaţia, la fel ca riscul şi responsabilitatea, la fel ca peripeteia şi anagnorisis, la fel ca sărăcuţul miel, care sper că nu mai tremură şi la fel ca timpul meu care a trecut.

Mi-a făcut plăcere să vă vorbesc şi întoarceţi-vă la muncă, ok? (Aplauze)