Michael Tilson Thomas: Musica şi emoţia de-a lungul timpului

Când mi s-a propus să fac această prezentare Ted am fost foarte emoționat - pentru că numele tatălui meu a fost Ted, și mare parte din viața mea, în special viața muzicală, e de fapt o conversație pe care încă o am cu el, sau partea din mine în care el continuă să existe.

Ted a fost newyorkez, un tip de teatru experimentat, precum și un grafician și muzician autodidact. N-a citit nici măcar un bilețel și era complet surd. Totuși, mi-a fost cel mai de seamă profesor. În ciuda scârțâitului protezei auditive înțelegea muzica profund.

Pentru el nu conta așa mult cum suna muzica cât conta ce transmitea și cum te putea transpune. A făcut o pictură a acestei experiențe, pe care a intitulat-o "În împărăția muzicii." Ted intra în această împărăție în fiecare zi improvizând într-un stil de genul Tin Pan Alley. (Muzică)

Dar era dur când venea vorba de muzică. Spunea: "Există doar două aspecte care contează în muzică: 'ce' și 'cum'. Cât despre muzica clasică acest 'ce' și 'cum' sunt inepuizabile."

Era pasionat de muzică. Amândoi părinții au iubit-o. Nu știau multe despre ea, dar mi-au dat posibilitatea de-a o descoperi împreună cu ei. Și cred că, inspirat de acea amintire, am avut dorința de-a încerca s-o ofer la cât mai mulți oameni posibil, s-o transfer prin orice mijloace. Și cum primesc oamenii această muzică, cum intră în viețile lor, realmente mă fascinează.

Într-o zi, în New York, eram pe stradă și am văzut niște copii jucând baseball printre piloni, mașini și hidranți. Un copil greoi și sângaci a luat bățul, și-a luat avânt și a nimerit. A urmărit mingea o secundă, apoi a strigat, "Dah dadaratatatah. Brah dada dadadadah." Și a fugit în jurul careului. Și-am gândit, ”Ca să vezi!” Cum a reușit acestă piesă de amuzament austriac din secolul 18 să se transforme în strigătul victorios al acestui puștan newyorkez? Cum s-a transmis? Cum a ajuns să audă Mozart?

Ei bine, când e vorba de muzică clasică, sunt multe de transmis, mult mai mult decât Mozart, Beethoven ori Tchiakovsky. Deoarece muzica clasică e o tradiție vie neîntreruptă care merge înapoi 1000 de ani. Și fiecare din acei ani a avut ceva puternic și unic să ne spună despre ce înseamnă să trăiești.

Sursa primară a acesteia, bineînțeles, e doar muzica de fiecare zi. Sunt toate odele, dansurile la modă, baladele și marșurile. Dar ce reușește muzica clasică este să distileze toate aceste genuri de muzică, să le condenseze la esența lor absolută, iar din acea esență să creeze o limbă nouă, o limbă ce comunică duios și ferm despre cine suntem cu adevărat. E o limbă care încă evoluează.

De-a lungul secolelor a evoluat în marile piese la care ne gândim întotdeauna, precum concerte și simfonii, dar chiar cele mai ambițioase capodopere pot avea ca mesaj central să te aducă înapoi la un moment fragil şi personal - ca acesta din concerutul pentru vioară al lui Beethoven. (Muzică) Este atât de simplu, atât de evocator. Atât de multe emoţii pare să le cuprindă. Totuşi, desigur, ca toată muzica, este în esenţă despre orice. Este doar o alternanță de sunete, linişte şi timp.

Iar sunetele, notele, după cum ştiţi, sunt doar vibraţii. Sunt locaţii în spectrul sunetelor. Şi dacă le numin La, de 440 vibraţii pe secundă, sau Si bemol de 3,729 - credeţi-mă aşa e - ele sunt doar fenomene. Dar felul în care reacţionăm la diferitele combinaţii ale acestor fenomene este complex şi emoţional şi nu pe deplin înţeles. Iar felul în care reacţionăm la ele s-a schimbat radical de-a lungul secolelor, precum şi preferinţele noastre în ce le priveşte.

Spre exemplu în secolul al 11-lea, oamenilor le plăceau piese care se terminau aşa. (Muzică) Iar în secolul 17, erau mai mult aşa. (Muzică) Iar în secolul 21... (Muzică)

În secolul 21, urechile sunt chiar fericite cu ultima notă, chiar dacă în urmă cu ceva timp te-ar fi surprins sau te-ar fi enervat sau ar fi scos pe câţiva afară din sală. Iar motivul pentru care vă place este pentru că aţi moştenit, fie conştient fie inconştient, secole de schimbări în teoria muzicii, cântat şi modă.

Iar în muzica clasică putem urmări aceste schimbări cu acurateţe foarte mare datorită puternicului şi silenţiosului partener al muzicii, felul în care s-a transmis: notaţia. Impulsul de a nota, sau, mai exact, de a coda muzica a fost cu noi de foarte mult timp. În anul 200 î.e.n., un anume Sekulos a scris acest cântec pentru soţia sa decedată şi l-a inscripţionat pe mormântul ei în sistemul de notare grecesc. (Muzică)

Iar 1000 de ani mai târziu, impulsul de a nota a luat o formă total diferită. Şi puteţi vedea cum s-a întâmplat în aceste fragmente din mesa de Crăciun "Puer Natus est nobis," "Pentru noi s-a născut". (Muzică) În secolul al 10-lea se foloseau mici virguliţe care indicau forma generală a melodiei. În secolul al 12-lea se trăgea o linie, ca un orizont muzical, un punct de reper mai bun pentru înălţimea notei.

Apoi în secolul al 13-lea au fost adăugate mai multe linii şi noi forme şi note prinse exact în conceptul melodiei, iar asta a dus la modul de notare pe care îl avem astăzi. Notaţia nu doar a dus muzica mai departe, notarea şi codarea muzicii şi-a schimbat pe de-a-ntregul priorităţile, pentru că permitea muzicienilor să-şi imagineze muzica pe o scară mai largă.

Acum, mişcări inspirate de improvizaţie puteau fi înregistrate, păstrate, chibzuite, aranjate, dispuse în aranjamente complexe. Din acel moment muzica clasică a devenit ceea ce este esenţial, un dialog între două laturi puternice ale naturii noastre: instinctul şi inteligenţa.

Din acel moment s-a diferenţiat arta improvizării de arta compoziţiei. Cineva care improvizează simte şi cântă următoarea mişcare impresionantă, dar un compozitor ia în considerare toate mişcările posibile, testându-le, aranjându-le, până când vede că pot forma un design puternic şi coerent de impresionabilitate măreaţă şi durabilă. Unii dintre marii compozitori, ca Bach, combinau acestea două. Bach improviza cu mintea unui maestru de şah. Mozart la fel.

Dar fiecare muzician impresionează printr-un echilibru diferit între credinţă şi judecată, instinct şi inteligenţă. Şi fiecare eră muzicală avea priorităţi diferite faţă de cele două, aveau diferite lucruri de transmis, diferite întrebări "ce" şi "cum". Aşa că în primele opt secole de tradiţie cel mai mare "ce" era să-l preamărească pe Dumnezeu. Prin 1400 muzica era scrisă în ideea de a încerca să oglindească mintea lui Dumnezeu aşa cum se putea observa în aranjamentul cerului noaptea. "Cum" era un stil numit polifonie, muzica mai multor voci mișcându-se independent care sugera modul în care planetele păreau că se mişcă în universul Ptolemeic geocentric. Aceasta era cu adevărat muzica sferelor. (Muzică)

Acesta este genul de muzică pe care Leonardo DaVinci îl auzea. Şi poate că uriașa sa perfecţiune şi serenitate intelectuală semnalau că ceva nou trebuia să se întâmple - o mişcare cu totul nouă, care în 1600 s-a şi petrecut. (Muzică) Cântăreţ: Oh, adiere amară! Oh, soartă nedreptă şi crudă! Oh, stele nefaste! Oh, Rai avar!

MTT: Asta, desigur, era naşterea operei, iar dezvoltarea ei a lansat muzica pe un făgaș complet nou. "Ce"-ul nu mai era de-acuma reflectarea minţii divine, ci urmărirea turbulenţelor emoționale omeneşti. Iar "cum"-ul era armonie, gruparea sunetelor ca să formeze acorduri.

Iar acordurile, s-au dovedit că erau capabile să reprezinte varietăţi emoţionale incredibile. Iar acordurile de bază sunt cele pe care încă le avem cu noi, triadele, fie cea majoră, pe care o percepem ca veselă, fie cea minoră, pe care o percepem ca tristă. Dar care este diferenţa de fapt între aceste două corzi? Ea constă doar în aceste două note din mijloc. Fie că este Mi natural, şi 659 de vibraţii pe secundă, sau Mi bemol, la 622. Aşa că marea diferenţă dintre fericirea şi tristeţea umană? 37 de vibraţii.

Vedeţi cum într-un astel de sistem exista un potenţial subtil enorm pentru reprezentare emoţiilor umane. De fapt, pe măsură ce omul începea să înţeleagă mai mult natura sa complexă şi ambivalentă, armonia a devenit mai complexă ca să poată reflecta asta. S-a dovedit capabilă de a exprima emoţii dincolo de abilitatea cuvintelor.

Acum, cu toate acese posibilităţi, muzica clasică şi-a luat zborul. Este momentul în care marile forme încep să apară. Iar efectele tehnologiei au început să se facă simţite de-asemenea, deoarece imprimarea a pus muzica, partiturile, cărţile de coduri muzicale, în mâinile performerilor de pretutindeni. Şi instrumente noi şi îmbunătăţite au făcut posibilă era virtuoşilor. Atunci au apărut formele mari: simfoniile, sonatele, concertele.

Iar în aceste mari arhitecturi ale timpului, compozitori ca Beethoven şi-au putut împărtăşi revelaţiile vieţii. O piesă precum Simfonia a 5-a de Beethoven demonstrează cum era posibil ca el să ajungă de la tristeţe la mânie, în decursul unei jumătăţi de oră, pas cu pas precis, spre momentul în care a putut face trecerea spre bucurie. (Muzică)

Şi s-a dovedit că simfonia putea fi folosită în scopuri mai complexe, cum ar fi cele legate de cultură, ca naţionalismul sau căutarea libertăţii sau la frontierele senzualităţii. Dar orice direcţie a luat muzica, un lucru, până de curând era acelaşi, când muzicienii se opreau din cântat, se oprea şi muzica.

Acest moment mă fascinează atât de tare. Îl găsesc deosebit de profund. Ce se întâmplă când muzica se opreşte? Unde merge? Ce rămâne? Ce rămâne oamenilor din audienţă la sfârşitul spectacolului? Este o melodie sau un ritm sau o stare de spirit sau o atitudine? Şi în ce fel le-ar putea schimba viaţa?

Pentru mine, acesta e partea intimă, personală a muzicii. Este partea transmisă. Este partea "de ce" din ea. Iar pentru mine, asta e partea esenţială. În mare parte e ceva de la individ la individ, ceva între profesor-student, muzician-auditoriu, iar apoi, prin 1880 a apărut această tehnologie nouă care, la început mecanic, apoi analog, apoi digital a creat o nouă şi miraculoasă cale de transmitere mai departe, deşi impersonală. Oamenii puteau acum să asculte muzică tot timpul, chiar şi când nu era necesar să cânte la vreun instrument, să citească partituri sau chiar să meargă a concerte.

Iar tehnologia a democratizat muzica punând totul la-ndemână. A declanşat o revoluţie culturală în care artişti precum Caruso şi Bessie Smith erau pe picior de egalitate. Iar tehnologia a împins compozitorii la extreme uluitoare, prin folosirea computerelor şi a sintetizatoarelor pentru a crea lucrări de o complexitate intelectuală impenetrabilă dincolo de mijloacele cântăreţilor şi ale publicului.

În acelaşi timp tehnologia, preluând rolul pe care l-a avut notaţia întotdeauna, a înclinat balanţa în cadrul muzicii între instinct şi inteligenţă mult spre partea instinctivă. Cultura în care trăim acum abundă de muzică improvizată care a fost feliată, fragmentată, stratificată şi, Dumnezeu ştie, distribuită şi vândută. Care este efectul pe termen lung asupra noastră sau asupra muzicii? Nimeni nu ştie.

Întrebarea rămâne. Ce se întâmplă când muzica se opreşte? Ce rămâne oamenilor? Acuma că avem acces nelimitat la muzică, cu ce rămânem?

Permiteţi-mi să ilustrez ce vreau să spun prin "cu ce rămânem". Îmi vizitam un prieten la un azil de bătrâni, şi priveam cu coada ochiului cum un bătrân tremurând trecea prin cameră cu umblătorul. S-a dus la pianul de acolo, s-a clătinat şi a început să cânte ceva care suna cam aşa. (Muzică)

Şi a spus ceva: "Eu ... băiat ... simfonie ... Beethoven". Şi am priceput pe loc, şi am spus: "Prietene, vrei cumva să cânţi asta?" (Muzică) "Da, da. Eram un băieţaş." a spus, Simfonia, concertul lui Isaac Stern, l-am auzit." Şi m-am gândit, Dumnezeule, cât de mult înseamnă această muzică pentru el, încât s-a sculat din pat, a traversat camera, ca să-şi amintească această muzică, care, după ce tot restul dispare încet, încă înseamnă atât de mult pentru el.

Ei bine, de asta îmi iau fiecare interpretare în serios, de asta contează atât de mult pentru mine. Nu ştiu niciodată cine ar putea-o absorbi şi ce se va întâmpla cu ea în viaţa lor.

Dar acuma sunt fericit că există mai multe posibilitîţi decât înainte de a împărtăşi această muzică. De aici provine interesul meu în proiecte ca serialele TV "Keeping Score" cu orchestra simfonică din San Francisco care arată poveştile din spatele muzicii, şi, lucrând cu muzicieni tineri la New World Symphony în proiecte care explorează potenţialul noilor centre artistice muzicale atât pentru divertisment cât şi pentru educaţie.

Şi, desigur, New World Symphony a dus la Simfonia You Tube şi la proiecte pe Internet care ajung la muzicieni şi la public în întreaga lume. Şi este extraordinar că este doar un prototip. Este un rol aici pentru atât de mulţi oameni - profesori, părinţi, muzicieni - să fie exploratori împreună. Sigur că evenimentele mari atrag atenţia, dar ce contează de fapt este ceea ce se întâmplă zi de zi. Avem nevoie de perspectiva voastră, curiozitatea voastră, vocile voastre.

Şi mă încântă să întâlnesc oameni care sunt drumeţi, bucătari, programatori, taximetrişti, oameni despre care n-aş fi crezut că le place muzica, care o transmit mai departe. Nu ai nevoie să ştii ceva. Dacă eşti curios, dacă ai capacitatea de a te minuna, dacă eşti viu, ştii tot ceea ce ai nevoie să ştii. Poţi începe de oriunde. Pălăvrăgeşti un pic. Mergi pe fir. Te pierzi. Eşti surprins, amuzat, inspirat. Iar acel "Ce", tot acel "Cum" se află acolo aşteptând să descoperi "De ce", să te avânți şi să transmiți mai departe.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)