Matthieu Ricard despre obișnuințele fericirii

Cred că unul dintre efectele globalizării este faptul că poți găsi cutii de Coca-Cola pe vârful muntelui Everest și un călugăr budist în Monterey. (râsete) Am sosit acum două zile, din munții Himalaya, drept răspuns la amabila dumneavoastră invitație. Așa că aș vrea să vă invit, la rândul meu, în munții Himalaya. Și să vă arăt locul în care cei care meditează, ca mine, și au fost inițial biologi moleculari la Institutul Pasteur, și-au găsit calea spre munți.

Iată câteva imagini pe care am avut norocul de a le vedea cu ochii mei și de a le fotografia. Muntele Kailash din estul Tibetului - un loc minunat. Acesta este ţara Marlboro (râsete) Acesta este Lacul Turquoise. Un om care meditează. Aceasta este cea mai fierbinte zi din an, undeva în estul Tibetului, pe 1 august. În noaptea dinainte, ne-am ridicat tabăra, iar prietenii mei tibetani au spus "O să dormim afară." Iar eu am întrebat "De ce? Avem loc destul în cort." Ei au răspuns "Da, dar e vară". (râsete)

Acum voi vorbi despre fericire. Fiind francez, trebuie să menționez că sunt mulți intelectuali francezi care cred că fericirea nu e deloc interesantă. (râsete) Tocmai am scris un eseu despre fericire care a stârnit controverse. Cineva a scris un articol în care zicea "nu ne obliga să facem munca asta grea cu fericirea". (râsete) Nu vrem să fim fericiți. Vrem să trăim cu pasiune. Ne plac suișurile și coborâșurile vieții. Ne place să suferim, pentru că e așa de bine când suferința încetează pentru o vreme. (râsete)

Iată ce văd de la balconul chiliei mele din munții Himalaya. Are cam doi metri pe trei și sunteți bineveniți oricând. (râsete)

Acum, să ne întoarcem la fericire sau prosperitate. În primul rând, în ciuda spuselor intelectualilor francezi, se pare că nimeni nu se trezește dimineața spunându-și "Pot să sufăr toata ziua?" (râsete) Ceea ce înseamnă că, într-un anume fel, conștient sau nu, direct sau indirect, pe termen scurt sau lung, indiferent ce facem, ce sperăm, ce visăm, cumva, totul este legat de o dorință adâncă și profundă de a fi mulțumiți sau fericiți. După cum spunea Pascal, chiar și cel care își pune ștreangul de gât își dorește ca suferința să înceteze - doar că nu găsește o altă cale de a o opri. Apoi, dacă analizati literatura, fie ea estică sau vestică, puteți găsi o mulțime de definiții ale fericirii. Unii oameni spun: cred doar în rememorarea trecutului, în imaginarea viitorului, niciodată în prezent. Alții spun că fericirea este chiar în momentul de față, constă în prospețimea clipei. Iar asta l-a făcut pe Henri Bergson, filosoful francez, să spună: "Toți marii gânditori ai omenirii au tratat foarte vag subiectul fericirii pentru ca fiecare dintre ei să o definească în termenii proprii."

Asta ar fi în regulă dacă ar fi vorba doar de o preocupare secundară a vieţii. Dar dacă este vorba de ceva care va hotărî calitatea fiecărei clipe din viaţa noastră, atunci ar fi bine să ştim ce este, să avem o idee mai exactă. Şi, probabil, faptul că nu o cunoaştem este motivul pentru care, atât de des, deşi căutăm fericirea, se pare că-i întoarcem spatele. Chiar dacă vrem să evităm suferinţa, se pare că alergăm spre ea. Iar asta are probabil la bază nişte confuzii.

Una dintre cele mai des întâlnite este aceea că fericirea înseamnă plăcere. Dar, dacă analizaţi caracteristicile acestor două concepte, plăcerea depinde de timp, de obiectul său, de loc. Natura sa se schimbă. Un minunat tort de ciocolată: prima înghiţitură este delicioasă, a doua nu prea, apoi ne îngreţoşează. (râsete) Aceasta este natura lucrurilor: obosim. Am fost un mare fan Bach. Îi cântam piesele la chitară. Pot să-l ascult de două, trei, cinci ori. Dacă ar trebui să-l ascult 24 de ore, non-stop, ar fi foarte obositor. Dacă ţi-e foarte frig şi te apropii de un foc, e minunat. Apoi, după câteva clipe, te îndepărtezi puţin şi începe sa te ardă. Într-un fel, experienţa se toceşte chiar în timp ce-o trăieşti. Şi, de asemenea, şi stiţi acest lucru, nu e ceva care radiază în exterior. De exemplu, poţi simţi o plăcere intensă în timp ce cei din jurul tău suferă.

Atunci ce este fericirea? Iar fericirea e, desigur, un cuvânt foarte vag, aşa că o voi numi "stare de bine". Cred că cea mai bună definiţie, conform concepţiei budiste, este că starea de bine nu e o simplă senzaţie de plăcere, ci un sentiment profund de linişte şi împlinire, o stare care pătrunde şi stă la baza tuturor stărilor emoţionale şi a tuturor bucuriilor şi tristeţilor pe care le poţi simţi. S-ar putea ca acest lucru să vă surprindă. Putem să avem o stare de bine în timp ce suntem trişti? Într-un fel, de ce nu? Pentru că vorbim de niveluri diferite.

Imaginaţi-vă valurile care se izbesc de ţărm. Când te afli la baza valului, te loveşti de fund. Te loveşti de pietre. Când faci surfing pe creasta valului, eşti extaziat. Aşa că treci direct de la extaz la depresie; nu există adâncime. Dacă priviţi largul mării, suprafaţa apei ar putea fi calmă precum o oglindă. Ar putea fi şi furtuni, dar adâncul oceanului e tot acolo, neschimbat. Cum vine asta? Poate fi vorba doar despre o stare de fapt, nu de o emoţie sau de o senzaţie trecătoare. Până şi bucuria, care poate fi izvorul fericirii. Dar există şi o bucurie răutăcioasă: te poţi bucura de suferinţa cuiva.

Cum pornim în căutarea fericirii? Adesea căutăm în afară. Credem că dacă putem aduna una şi alta, toate condiţiile orice pentru a fi fericiţi. A avea totul, a fi fericit. Această sintagmă dezvăluie deja blestemul ce destramă fericirea. A avea totul. Dacă ne lipseşte ceva, totul se destramă. Iar când lucrurile nu merg cum trebuie, încercăm atât de mult să le reparăm în exterior, dar controlul nostru asupra lumii exterioare este limitat, temporar şi adesea iluzoriu. Să privim premisele interioare. Nu sunt oare mai puternice? Nu e oare mintea cea care transformă premisele exterioare în fericire sau suferinţă? Şi nu e mintea mai puternică? Ştim, din experienţă, că putem fi într-un mic paradis şi, cu toate astea, să fim complet nefericiţi în interior.

Dalai Lama a fost odată în Portugalia, unde se construiau foarte multe clădiri. Într-o seară, a spus: "Uitaţi, faceţi toate aceste lucruri, dar nu ar fi frumos să construiţi ceva şi în interiorul vostru?" ”Dacă nu faceți asta, chiar și în cazul în care dobândiți apartamentul high-tech de la cel de-al o sutălea etaj al unei clădiri foarte moderne și confortabile, dacă sunteți profund nefericiți în interior, nu veți căuta decât o fereastră pe care să vă aruncați.” În schimb, pe de altă parte, cunoaștem mulţi oameni care întâmpină situații foarte dificile, dar reușesc să-și păstreze seninătatea, forța și libertatea interioare, încrederea. Așadar, dacă forma interioară este puternică, desigur condiţiile exterioare influențează, și e minunat să trăiești mai mult, mai sănătos, să ai acces la informații, la educație, să poți călători, să dispui de libertate - toate acestea sunt de dorit. Nu sunt însă de ajuns, ci doar un ajutor auxiliar, circumstanțe. Experienţa ce explică totul se află în interiorul minții. Așa că atunci când ne întrebăm cum să alimentăm condițiile necesare pentru fericire, pe cele interioare, care sunt cele care vor submina fericirea, pentru toate acestea avem nevoie de experiență.

Trebuie să învățăm că există o anumită stare de spirit care duce la această înflorire, la această bunăstare, la ceea ce grecii numeau eudaimonia, înflorire. Altele sunt contrare stării de bine. Prin urmare, dacă ne analizăm experiențele - furia, ura, gelozia, aroganța, dorința obsesivă, lăcomia puternică - vedem că nu ne provoacă o stare prea bună odată ce le-am experimentat. De asemenea, sunt dăunătoare fericirii altora. Putem, așadar, să spunem: cu cât acestea ne invadează mai mult mintea, cu atât ne simțim mai rău, mai chinuiți, precum o reacție în lanț. Dimpotrivă, toată lumea știe în adâncul său că printr-un act de generozitate altruistă, făcut de la distanță, fără ca nimeni să nu afle de el, putem salva viața unui copil, să facem pe cineva fericit. Nu avem nevoie de apreciere. Nu avem nevoie de recunoștință. Simplul fapt de a face asta ne umple cu un sentiment de adecvare cu natura noastră profundă. Ne-ar plăcea să fim așa tot timpul.

E oare posibil să ne transformăm felul de a fi, să ne transformăm mintea? Sunt acele emoții negative și distructive intrinseci naturii minții noastre? E schimbarea emoțiilor, trăsăturilor, stărilor noastre posibilă? Pentru a afla trebuie să ne intrebăm: care este natura minții? Dacă privim din punct de vedere empiric, există o calitate primară a conștiinței, și anume simpla cogniție, faptul de a fi conștient. Conștiința e precum o oglindă care permite tuturor imaginilor să se reflecte în ea. Poate oglindi chipuri urâte sau chipuri frumoase. Oglinda permite acest lucru, dar ea nu este mânjită, nu este schimbată, nu este alterată de aceste imagini. De asemenea, în spatele fiecărui gând este conștiința pură. Aceasta îi este natura. Nu poate fi alterată intrinsec cu ură sau gelozie deoarece atunci, dacă a fost dintotdeauna acolo - precum o vopsea care ar păta întreaga pânză - atunci, undeva, ar exista tot timpul. Știm că nu suntem mereu furioşi, mereu geloși, mereu generoși.

Așadar, deoarece materialul de bază al conștiinței este această calitate a cognitivităţii pure care o diferențiază de o piatră, există posibilitatea de schimbare, căci toate emoțiile sunt trecătoare. Acesta este terenul propice pentru antrenamentul minții. Antrenamentul minții se bazează pe ideea că doi factori mentali opuși nu pot avea loc în același timp. Poți trece de la dragoste la ură, dar nu le poți simți pe amândouă, în același timp, față de același obiect sau aceeași persoană - nu poți să vrei să-i faci rău și, totodată, bine. Nu poți, cu același gest, să dai mâna și să lovești pe cineva. Există antidoturi naturale pentru emoțiile distructive față de starea noastră interioară de bine. Așa trebuie acționat, comparând bucuria cu gelozia. Simțul libertății interioare în opoziţie cu lăcomia și obsesia. Bunăvoința, bunătatea iubitoare ca opus al urii. Bineînțeles, fiecare emoție are nevoie de un anumit antidot.

O altă cale este aceea de a încerca să găsești un antidot general pentru toate emoțiile, privind chiar la natura acestora. De obicei, când ne simțim agasați, urâm sau suntem supărați pe o anumită persoană ori suntem obsedați de ceva, mintea se întoarce iar și iar asupra acestui lucru. De fiecare dată când o face, întărește acea obsesie sau acea agasare. Prin urmare, este un proces de autoperpetuare. Așa că, în loc să privim în exterior, trebuie să privim în interior. Să privim la supărarea însăși; pare foarte amenințătoare, ca un nor musonic sau o furtună. Credem că putem sta pe nor, însă, dacă te apropii, este doar ceață. La fel, dacă privești gândul de mânie, va dispărea precum gheața sub soarele dimineții. Dacă faci asta iar și iar, înclinația, tendința mâniei de a apărea iar va fi din ce în ce mai slabă de fiecare dată când o dizolvi. În final, deși s-ar putea să apară, va străbate doar mintea, precum o pasăre care străbate cerul fără să lase nicio urmă. Acesta este principiul de bază al antrenării minții.

Ia mult timp deoarece și acelor defecte ale minții, acelor tendințe le-a luat timp să se clădească, așa că va dura să le desființăm. Dar doar așa se poate proceda. Sensul meditației este transformarea minții. Inseamnă familiarizarea cu un nou fel de a fi, un nou mod de a percepe lucrurile care este mai mult o adecvare cu realitatea, cu interdependența, cu perpetua transformare și curgere reprezentată de ființa și de conștiința noastră.

Să trecem la interfața cu științele cognitive. Din moment ce acesta ar fi trebui să fie subiectul prelegerii, trebuie acoperit în atât de puțin timp. În ceea ce privește maleabilitatea creierului, s-a crezut că acesta este aproximativ rigid. Toate conexiunile nominale, cantitativ și numeric, au fost considerate, până acum 20 de ani, ca fiind fixe atunci când atingeam vârsta adultă. Recent, s-a descoperit că pot suferi numeroase modificări. Unui violonist care a exersat la vioară timp de 10.000 de ore o anumită zonă din creier care controlează mișcarea degetelor i se modifică mult, crescând puterea conexiunilor sinaptice. Putem face asta cu trăsăturile umane? Cu bunătatea iubitoare, cu răbdarea, cu deschiderea?

Asta au făcut acei mari meditatori. Unii dintre cei care au fost analizați în laborator, în Madison, Wisconsin sau Berkeley aveau la activ de la 20 la 40.000 de ore de meditație. Practică retrageri de trei ani, timp în care meditează 12 ore pe zi. Iar apoi, pentru tot restul vieții, vor face asta trei sau patru ore zilnic. Sunt adevărații campioni olimpici la antrenamentul minții. (râsete) Acesta este locul în care meditează - vedeți că te inspiră. Acum, aici, cu 256 de electrozi. (râsete)

Și ce-au aflat? Bineînțeles, același lucru. Embargoul științific - dacă a fost vreodată supus naturii, să sperăm că va fi acceptat. Are de-a face cu starea de compasiune, de compasiune necondiționată. I-am rugat pe meditatori, care au făcut asta ani şi ani de-a rândul, să-și aducă mintea într-o stare de completă bunătate iubitoare - să fie deschiși la a fi conștienți. Bineînțeles, în timpul antrenamentului, facem asta cu obiecte. Ne gândim la oameni care suferă, la oamenii pe care-i iubim, dar, la un moment dat, poate fi o stare atotcuprinzătoare. Iată rezultatul preliminar, pe care vi-l pot arăta pentru că a fost deja dat publicității. Curba arată 150 de controale, înfățișând diferența dintre lobul frontal drept și cel stâng. Pe scurt, oamenii a căror activitate în cortexul prefrontal drept este mai intensă sunt mai deprimați, mai retrași - nu au multe afecte pozitive. În stânga, situația este diferită: tendința spre altruism este mai mare, la fel și cea spre fericire, spre exprimare, curiozitate și așa mai departe. Iată o delimitare de bază, dar care poate fi și ea schimbată. Dacă vezi o comedie, va acționa partea stângă. Dacă ești bucuros într-o anume privință, vei activa preponderent partea stângă. Dacă treci printr-un episod depresiv, vei activa partea dreaptă. Iată, -0.5 este deviația standard a unui medidator care a meditat asupra compasiunii. E ceva complet ieșit din grafic.

Nu am timpul necesar să detaliez toate rezultatele științifice. Sper că acestea vor apărea. Dar au descoperit, după trei ore și jumătate într-un tomograf, ca e ca și cum ai ieși dintr-o navă spațială. În alte laboratoare, cum ar fi cel al lui Paul Ekman din Berkeley, s-a descoperit că unii meditatori sunt capabili să-și controleze răspunsul emoțional mai mult decât se credea a fi posibil. Cum ar fi experimentul-sperietură. Dacă așezi un om pe un scaun, conectat la tot felul de aparate care măsoară datele fiziologice, și e un fel de bombă care se declanșează, răspunsul e atât de instinctiv încât, în 20 de ani, n-au întâlnit pe nimeni care să nu tresară. Unii meditatori, fără să încerce să împiedice acest lucru, ci pur și simplu fiind complet deschiși, gândindu-se că explozia va fi un eveniment mărunt, precum o stea căzătoare, sunt capabili să nu se miște absolut deloc.

Ideea nu este de a transforma totul într-un fel de circ în care sunt expuși cei extraordinari, care pot sau nu tresări. Important este că antrenamentul minții contează. Că asta nu e doar un lux. Nu e o vitamină suplimentară pentru suflet; e ceva care va hotărî calitatea fiecărei secunde din viața noastră. Suntem pregătiți să petrecem 15 ani educându-ne. Ne place să facem jogging, fitness. Facem tot felul de lucruri pentru a rămâne frumoși. Și, cu toate astea, petrecem surprinzător de puțin timp având grijă de ceea ce contează mai mult: felul în care funcționează mintea noastră. Care este, în ultimă instanță, lucrul care determină calitatea experiențelor noastre.

Compasiunea noastră trebuie să fie stârnită. Asta încercăm să facem în diferite locuri. Acest singur exemplu valorează foarte mult. Această doamnă cu tuberculoză osoasă, lăsată singură într-un cort, va muri împreună cu singura sa fiică. Un an mai târziu, iată cum arată. Am înființat mai multe școli și clinici în Tibet.

Și vă las cu frumusețea acelor priviri care spun mai mult despre fericire decât aș putea s-o fac eu vreodată. Și călugării săritori din Tibet. (râsete) Călugării zburători. Vă mulțumesc foarte mult.