Marco Tempest: O poveste magică (prin realitatea augmentată)

Ceea ce vreau să vă arăt astăzi este, într-un fel, un experiment. Astăzi are debutul. Este o demonstrație de realitate augmentată. Elementele vizuale pe care le veți vedea nu au fost pre-înregistrate. Sunt în direct și reacționează în timp real la ceea ce fac. Îmi place să-l consider un număr de magie tehnologică. Așa că țineți-mi pumnii. Și fiți cu ochii pe ecranul mare.

Realitatea augmentată este o îmbinare a lumii reale cu imagini generate de calculator. Pare mediul perfect pentru a analiza magia și a ne întreba de ce, într-o epocă tehnologică, continuăm să fim uluiți de magie. Magia este o păcăleală, însă o păcăleală care ne place. Ca înşelătoria să placă publicul trebuie mai întâi să își suspende scepticismul. Poetul Samuel Taylor Coleridge a fost primul care a sugerat această stare de spirit receptivă.

"Încerc să transmit aparenţa adevărului prin scrierile mele pentru a crea în umbrele imaginației o suspendare intenționată a neîncrederii care, pentru o clipă, constituie crez poetic."

Această încredere în ficțiune este esențială pentru orice fel de experiență teatrală. Fără ea un scenariu înseamnă simple cuvinte. Realitatea augmentată este doar tehnologia de ultimă oră. Dibăcia mâinii e doar o demonstrație artistică de dexteritate. Cu toții ne pricepem să ne suspendăm scepticismul. O facem zilnic, când citim romane, când ne uităm la televizor sau când mergem la cinema. Intrăm de bună voie în lumi fictive în care ne încurajăm eroii și plângem după prieteni pe care nu i-am avut niciodată. Fără această abilitate nu există magie.

Jean Robert-Houdin, cel mai mare iluzionist al Franței, a fost primul care şi-a dat seama de rolul de povestitor al unui magician. A spus ceva ce am agăţat pe peretele biroului meu.

"Un prestidigitator nu e un jongler. Este un actor care joacă rolul unui magician."

Ceea ce înseamnă că magia este teatru și fiecare truc este o poveste. Trucurile de magie urmează arhetipurile ficțiunii narative. Sunt povești despre creație și dispariție, moarte și înviere, și obstacole ce trebuie învinse. Multe dintre ele sunt foarte dramatice. Magicienii se joacă adesea cu foc și oțel, sfidează furia unui fierăstrău, îndrăznesc să prindă un glonț sau încearcă o evadare mortală. Însă publicul nu vine să-l vadă pe magician murind, vine să-l vadă trăind. Fiindcă poveștile cele mai bune sunt întotdeauna cu final fericit.

Trucurile de magie au un element special. Sunt povești cu o turnură neașteptată. Edward de Bono susținea despre creierele noastre, că sunt mașinării care potrivesc tipare. El spunea că magicienii exploatează intenţionat felul în care gândește publicul.

"Magia de scenă se bazează aproape în totalitate pe eroarea de moment. Publicul este îndemnat să facă presupuneri sau scenarii absolut rezonabile, care însă nu se potrivesc cu ceea ce se întâmplă în fața lor."

Din aceast punct de vedere, trucurile de magie sunt ca şi glumele. Glumele ne conduc pe o cărare cu o destinație așteptată. Dar când scenariul pe care ni l-am imaginat se transformă brusc în ceva total neaşteptat, râdem. Același lucru se întâmplă atunci când oamenii urmăresc numere de magie. Marele final sfidează logica, ne oferă o nouă viziune asupra problemei, iar publicul își exprimă uimirea prin râs. E amuzant să fii păcălit.

O calitate cheie a tuturor poveștilor e că sunt menite să fie împărtășite. Ne simțim obligați să le povestim. Când fac câte un truc la o petrecere - (Râsete) acea persoană mai cheamă imediat un prieten și mă roagă să-l mai fac o dată. Vor să împărtășească experiența. Asta-mi îngreunează mie munca, fiindcă, dacă vreau să-i surprind, trebuie să spun o poveste care începe la fel, dar care se termină diferit - un truc cu o întorsătură pe o altă întorsătură. Asta mă ține în formă.

Experții cred că poveştile reprezintă mai mult decât faptul că ne bine-dispun. Noi gândim în structuri narative. Facem legătura între evenimente şi emoţii și le transformăm instinctiv într-o secvenţă care poate fi ușor înțeleasă. Este o realizare exclusiv umană. Cu toții vrem să ne împărtășim poveștile, fie că e vorba de un truc pe care l-am văzut la o petrecere, de o zi proastă la birou sau un apus superb pe care l-am văzut în vacanță.

Azi, grație tehnologiei, putem împărtăși aceste povești mai ușor ca oricând, prin e-mail, Facebook, pe bloguri, pe Tweeter, pe TED.com. Instrumentele rețelelor sociale sunt focurile de tabără digitale în jurul cărora se adună publicul să ne asculte povestea. Transformăm fapte în comparații și metafore, ba chiar în fantezii. Şlefuim durităţile vieții ca să le simţim parte din întreg. Poveștile noastre ne definesc așa cum suntem și, uneori, așa cum am vrea să fim. Ele ne dau identitatea și simțul comunității. Și dacă povestea e una reușită, s-ar putea chiar să ne facă să zâmbim.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)

Vă mulțumesc

(Aplauze)