Marc Patcher: Arta interviului

Galeria Naţională a Portretului este o instituţie dedicată prezentării vieţilor americanilor de seamă, nişte oameni extraordinari. Şi e vorba despre asta: portretul este folosit ca un mijloc de prezentare a acestor vieţi, asta e tot. Şi nu am să vă vorbesc astăzi despre portretul în acuarelă. Am să vorbesc în legătură cu un program pe care l-am iniţiat acolo şi care, din punctul meu de vedere, este unul dintre lucrurile cu care mă mândresc cel mai mult.

Începuse să mă preocupe faptul că o mulţime de oameni renunţă să-şi mai comande portretul şi sunt oameni uimitori, iar noi vrem să-i arătăm generaţiilor viitoare. Atunci, cum procedăm? Şi mi-a venit idea seriilor de autoportrete vii. Iar idea de bază a seriilor de autoportrete vii era faptul că eu deveneam o pensulă, un instrument, în mâna acestor oameni uluitori care ar veni ca eu să le iau un interviu.

Şi ceea ce am să fac, nu este să vă menţionez punctele cele mai atractive ale acestui program, ci să vă ofer o înţelegere a lui cât mai completă, începând cu modul în care se caută oamenii pentru acest gen de situaţie, ce încercăm să aflăm despre ei, şi terminând cu momentul în care oamenii îţi răspund sau nu, şi de ce.

Ei bine, am avut două condiţii iniţiale. Una e ca aceşti oameni să fie americani. Asta e din cauză că, prin definiţie, Galeria Naţională a Portretului a fost creat ca să exemplifice vieţi americane. Asta e o condiţie uşoară, dar după aceea am decis, probabil după bunul meu plac, că aceşti oameni trebuiau să aibă o anumită vârstă, şi care, în acel moment în care eu creasem programul, păreau într-adevăr foarte bătrâni. Oameni de 60, 70, 80 şi 90 de ani. Evident, acum nu mi se mai pare o vârstă atât de avansată.

Şi de ce hotărâsem asta? Ei bine, pe de o parte, suntem o cultură obsedată de tinereţe. Şi m-am gândit că într-adevăr avem nevoie de un program pentru oamenii în vârstă unde pur şi simplu te aşezi în faţa acestor oameni uimitori şi îi asculţi vorbind. Dar a doua parte a explicaţiei este -- şi cu cât îmbătrânesc mai mult cu atât sunt mai convins că e adevărat -- că e uimitor să vezi ceea ce ajung oamenii să dezvăluiască atunci când ştiu cum se termină povestea. Aceasta este unul dintre avantajele pe care le au oamenii în vârstă. În fine, mai au şi alte mici avantaje, au şi dezavantaje, dar un avantaj pe care sigur îl au, sau îl avem, este că au ajuns la un anumit punct în viaţă în care ştim cum se termină povestea. Aşa că, suntem capabili să ne întoarcem în trecut dacă dispunem de un reporter care înţelege acest lucru, şi să începem să reflectăm asupra faptului cum am ajuns aici. Asupra tuturor acelor întâmplări accidentale care au ajuns să formeze linia vieţii noastre pe care toţi o avem.

Aşa că mi-am zis, bine, acum de ce e nevoie pentru ca acest lucru să funcţioneze? Există tot felul de interviuri. Le cunoaştem cu toţii. Există reportajele jurnalistice care propun întrebările la care toţi se aşteaptă. Acest soi de reportaje reflectă într-un anumit fel împotrivirea şi excesul de autoprotecţie din partea celui intervievat. După aceea există interviul condus de o celebritate, unde este mult mai importantă persoana care pune întrebările decât cea care răspunde la ele. E tipul Barbara Walters şi alte programe de genul acesta, şi ne plac. E de genul Frost-Nixon, unde Frost a ajuns să fie în acel proces la fel de important ca şi Nixon. Sunt destul de bune.

Dar eu vroiam ca aceste interviuri să fie diferite. Eu doream să empatizez cu ei -- aşa cum mi-am dat seama mai târziu -- adică, să simt din înainte ceea ce ei vroiau să spună şi să mă transform astfel într-un catalizator al propriilor lor revelaţii. Apropo, aceste interviuri s-au făcut mereu cu public. Nu este vorba de un program de historie orală. Erau prezente vreo 300 de persoane aşezate la picioarele acestei personalităţi, avându-mă pe mine pe post de pensulă a auto-portretului.

Ei bine, a rezultat că eram destul de bun la asta. Nu ştiam asta la început. Iar asta o ştiu acum doar din cauza unui interviu pe care l-am luat senatorului William Fullbright, la 6 luni după ce avusese un atac cerebral. Începând de la acea dată nu mai apăruse niciodată în public. Acest atac nu a fost unul foarte grav dar totuşi unul care i-a afectat capacitatea verbală şi aşa mai departe. Eu credem că merită să încercăm, el credea că merită să-i dăm o şansă, aşa că ne-am urcat pe scenă şi am întreţinut, timp de o oră, o conversaţie despre viaţa lui, dupa care o doamnă a ţâşnit la mine, precipitată, şi m-a întrebat: " Unde v-aţi format ca medic?"

Iar eu i-am răspuns: "Nu am nici un fel de educaţie în medicină. Niciodată nu am susţinut aşa ceva."

Şi mi-a spus: " Păi ceva foarte ciudat a avut loc. Când el începea o frază, în special la începutul interviului, şi făcea o pauză, dvs îi dădeaţi cuvântul potrivit, cuvântul cheie potrivit pentru a ajunge la sfârşitul frazei, astfel încât, spre sfârşitul interviului pronunţa fraze întregi el singur." Eu nu ştiam ce se întâmplă, dar eram deja parte integrantă din acest proces de scoatere la lumină a trecutului.

Aşa că mi-am zis, foarte bine, empatizez; sau că, în orice caz, empatia este o componentă esenţială pentru acest gen de interviu. Dar după aceea am început să mă gândesc la alte aspecte. Cine îţi dă un intreviu bun într-un astfel de context? Nu are nici o legătură cu intelectul, cu calitatea intelectului lor. Unii dintre ei sunt foarte inteligenţi, alţii sunt, mă înţelegeţi, oameni obişnuiţi, de care nu ai putea să zici că sunt intelectuali, dar nu a fost vorba niciodată despre asta. Era vorba de energia lor. Energia este ceea care produce interviuri extraordinare şi vieţi extraordinare. Sunt ferm convins de asta. Şi nu are nici o legătură cu vivacitatea de a fi tânăr. Aceştia erau oameni care mergeau spre 90 de ani.

De fapt, prima persoană pe care am intervievat-o a fost George Abbott, care avea 97 de ani, şi Abbott era plin de această forţă vitală -- bănuiesc că asta e forma în care pot să-l descriu -- plin de energie. Şi el a transmis-o audienţei şi am întreţinut o conversaţie extraordinară. Se presupunea că acest interviu era unul dintre cele mai dificile interviuri care se puteau lua pentru că se cunoştea faptul că era reţinut, că niciodată nu spunea mai nimic decât un cuvânt sau două. Şi de fapt a terminat prin a-şi deschide sufletul -- apropo, el şi-a demonstrat energia şi în alte moduri. Ulterior s-a recăsătorit la vârsta de 102 ani, aşa că, vedeţi, avea o groază de energie în el.

Dar după interviu, am primit un telefon, o voce răguşită de femeie. Eu nu ştiam cine era ea, şi mi-a zis: " L-ai convins pe George Abbott să vorbească?"

Iar eu i-am spus: " Păi da. Se pare că da."

Mi-a răspuns: "Sunt fosta lui prietenă, Maureen Stapleton şi eu n-am fost în stare să fac asta niciodată." Şi după aceea m-a făcut să-i duc înregistrarea interviului şi să-i dovedesc că George Abbott chiar ştia să vorbească.

Deci, vedeţi, într-un interviu, vrem energie, vrem forţă vitală, dar de fapt vrem şi ca cei intervievaţi să creadă că au o istorie demnă de povestit. Cele mai proaste interviuri care se pot lua vreodată sunt de la persoanele care sunt modeste. Să nu te urci niciodată pe scenă cu cineva care e modest, pentru că ai reunit toate aceste persoane ca să-i asculte iar ei stau acolo şi tot ce au de spus e: " Ee, a fost o întâmplare." Nu spun nimic care să justifice motivul pentru care alţi oameni au pierdut nişte ore din viaţa lor ca să-i asculte.

Cel mai prost interviu pe care l-am făcut vreodată: William L. Shirer. Jurnalistul care a făcut "Formarea şi căderea celui de-al treilea Reich". Tipul ăsta i-a întâlnit pe Hitler şi pe Ghandi la 6 luni diferenţă unul de altul, şi de fiecare dată când îl întrebai despre asta, îţi zicea: "Ei, s-a întâmplat doar să fiu pe acolo. Nu are importanţă." Lucruri de felul acesta. Groaznic. N-aş mai accepta niciodată să iau un interviu vreunei persoane modeste. Trebuie să creadă că au realizat ceva şi care vor să împărtăşescă acel lucru cu tine.

Şi ceea ce contează la urma urmei este cum reuşeşti să depăşeşti toate obstacolele întâlnite. Toţi suntem atât o figură publică cât şi una privată şi, dacă tot ceea ce reuşeşti să scoţi la iveală de la persoana intervievată este imaginea lui publică, atunci n-are rost. E prestabilit. E publicitate informativă şi toţi facem această publicitate informativă asupra vieţii noastre. Suntem conştienţi de marile noastre citate, ne amintim marile noastre momente, ştim despre ceea ce vom vorbi şi despre ceea ce nu, şi cu ceea ce am spus acum nu vreau să incomodez pe nimeni. Ceea ce eu făceam nu era -- şi unii dintre dvs îşi amintesc de vechile interviuri luate de Mike Wallace -- ceva dur, agresiv, şi aşa mai departe. Au şi aceste interviuri importanţa lor.

Eu încercam să-i fac să spună ceea ce probabil oricum vroiau să spună, să trec de carapacea imaginii lor publice, şi cu cât mai mult aveau o imagine publică de apărat cu atât mai mult se simţeau încolţiti în acea faţetă a imaginii publice. Iar acum permiteţi-mi să vă exemplific, în acelaşi timp, cel mai prost şi cel mai bun moment care au avut loc în această serie de interviuri. Totul are legătură cu carapacea pe care o avem toţi, şi în special anumiţi oameni.

Există o femeie extraordinară numită Claire Boothe Luce. Numele ei determină generaţia din care faceţi parte, în funcţie de faptul dacă numele ei vă spune ceva sau nu. A făcut atât de multe lucruri. A fost un dramaturg. A scris o piesă de teatru extraordinară întitulată "Femeile". A fost membră al Congresului pe vremea când nu existau prea multe femei în Congres. A fost editoarea revistei "Vanity Fair", una dintre cele mai fenomenale femei ale timpului său. Şi, printre altele, eu o numesc Eleanor Roosevelt de dreapta. Cei de orientare politică de dreapta o plăceau foarte mult, cam în aceeaşi măsură în care Eleanor Roosevelt era adorată de cei de stânga. Şi de fapt când i-am făcut interviul, când am participat la alcătuirea autoportretului său împreună cu ea, aveam în sală trei foşti directori de la CIA, aşezaţi practic la picioarele ei, bucurându-se pur şi simplu de prezenţa ei.

Şi mi-am zis, asta o să fie floare la ureche, pentru că întotdeauna am nişte convorbiri preliminare cu aceşti oameni timp de 10 sau 15 minute. Niciodată nu vorbim despre ceea ce vom vorbi pe scenă, pentru că dacă o faci, nu ţi-o mai spun pe scenă. Aşa că amândoi am întreţinut o conversaţie încântătoare.

Eram pe scenă şi, apropo, era spectaculară. Totul făcea parte din imaginea pe care o afişează Claire Boothe Luce. Era îmbrăcată într-o rochie de seară senzaţională. Avea 80 de ani, pe care îi împlinise aproape în ziua interviului, şi era acolo pe scenă, eram şi eu acolo, iar eu începusem cu întrebările. Iar ea le ocolea sistematic. Era incredibilă! Orice întrebare îi puneam, o lua, o învârtea, o ignora, în timp ce eu stăteam acolo fără să pot face nimic -- iar oricine dintre dvs care lucrează în lumea showbiz-ului ştie ce înseamnă să mori pe scenă. Şi eu muream. Nu puteam să scot nimic de la ea.

Şi am început să mă gândesc la ce se întâmplă şi mă gândeam la asta în timp ce vorbeam şi dintr-o dată mi-am dat seama că am găsit soluţia. Când eram singuri, eu eram audienţa ei. Acum, sunt rivalul ei pentru audienţă. Asta era problema şi lupta cu mine pentru asta iar eu îi pusesem o întrebare, -- şi nu ştiam cum să ies din această situaţie -- o întrebasem despre vremea când era dramaturg şi încă o dată, în stilul ei caracteristic, în loc să-mi spună: " A, da, am fost scriitoare, bla, bla, bla," mi-a spus: "a, dramaturg. Toată lumea ştie că am fost dramaturg. Majoritatea oamenilor crede că am fost actriţă. Nu am fost niciodată actriţă." Dar eu nu o întrebasem asta, şi a început să vorbească şi a continuat: "A, dar am fost actriţă o dată. A fost cu scopuri caritative în Connecticut pe când eram în Congres, şi am ajuns acolo," şi povestea, şi povestea, "Şi m-am urcat pe scenă".

Şi atunci s-a întors înspre mine şi mi-a spus: "Şi ştii ce mi-au făcut acei actori tineri? M-au eclipsat." Şi a adăugat cu o ultimă sfidare: "Ştii ce înseamnă asta?"

Şi i-am spus: " Îmi dau seama".

(Râsete)

Şi s-a uitat la mine, a fost ca şi cum ar fi câştigat bătălia, iar după aceea, o oferit o istorie extraordinară despre cum a fost într-adevăr viaţa ei.

Trebuie să termin povestea asta spunând încă ceva. Acesta este omagiul meu doamnei Claire Boothe Luce. Încă odată, o persoană remarcabilă. Nu mă atrage din punct de vedere politic, dar prin intermediul forţei ei vitale mă simt atras. Iar modul în care a murit -- câtre sfârşitul vieţii ei a avut o tumoare cerebrală. Probabil este o formă de a muri la fel de groaznică precum vă puteţi imagina, şi foarte puţini dintre noi au fost invitaţi la o cină.

Avea nişte dureri îngrozitoare. Ştiam asta cu toţii. Ea a rămas în camera ei. Au venit toţi. Majordomul ne oferea gustări. Lucrurile obişnuite. Şi la un moment dat, s-a deschis uşa şi ea a ieşit, îmbrăcată perfect, complet calmă. Şi eram martorii imaginii ei publice, a frumuseţii, a intelectului; şi ea s-a plimbat prin jur, a vorbit cu fiecare persona prezentă după care s-a întors în camera ei şi nu a mai fost văzută niciodată. Îşi dorise să aibă controlul ultimei ei apariţii şi l-a avut de o manieră uimitoare.

Dar există şi alte modalităţi de a face pe cineva să-şi deschidă sufletul iar aceasta este doar o scurtă exemplificare. Nu a fost această luptă, dar a fost un pic surprinzător având în vedere persoana intervievată. I-am luat un interviu lui Steve Martin. Nu cu mult timp în urmă. Şi eram acolo pe scenă şi chiar la începutul interviului m-am întors spre el şi i-am spus: "Steve," sau "Dl. Martin, se spune că toţi comicii au avut o copilărie nefericită. A fost copilăria dumneavoastră nefericită?"

Şi s-a uitat la mine, înţelegeţi, ca şi cum "Aşa ai de gând să începi, trecând direct la subiect?" După care s-a întors spre mine cu o mişcare inteligentă şi mi-a zis: "Dar copilăria ta cum a fost?"

Şi eu i-am spus -- toate interviurile sunt o luptă, dar sunt pline de afecţiune -- i-am spus: "Tatăl meu era iubitor şi mă sprijinea, şi de aceea eu nu sunt amuzant."

(Râsete)

Şi s-a uitat la mine, iar după aceea toţi am ascultat trista lui poveste. Tatăl lui era un ticălos, şi de fapt era tot un comic cara avusese o copilărie nefericită, dar cu această întrebare eram deja pe drumul cel bun. Aşa că se pune întrebarea: Care este detaliul-cheie care ne ajută să continuăm cu un interviu?

Ei bine, acestea sunt întrebări care incită la o luptă de idei dar vreau să vă vorbesc despre genul de întrebări care sunt mai degrabă legate de empatie şi care, adesea, sunt în realitate genul de întrebări pe care oamenii le-au aşteptat toată viaţa lor să li se pună. Şi am să vă dau doar două exemple de acest fel din cauza crizei de timp.

Un exemplu este interviul pe care l-am luat unuia dintre cei mai mari biografi americani. Din nou, unii dintre dvs poate că îl cunosc, majoritatea poate că nu, Dumas Malone. A scris o biografie a lui Thomas Jefferson în 5 volume, şi-a petrecut aproape toată viaţa cu Thomas Jefferson, şi apropo, la un moment dat l-am întrebat: " V-ar fi făcut plăcere să îl fi întâlnit?"

Şi mi-a spus: " Păi, sigur că da, dar de fapt, îl cunosc mai bine decât orişicine l-a întâlnit vreodată, pentru că eu am putut să citesc toate scrisorile sale." Deci, era foarte mulţumit de acest gen de relaţie pe care o întreţinea de mai bine de 50 de ani.

Şi i-am pus întrebarea asta, i-am spus: "Te-a decepţionat Jefferson vreodată?"

Şi aveam în faţa mea un om care şi-a dedicat întrega viaţă ca să-l cunoaştem mai bine pe Jefferson şi să ne relaţionăm cu el, iar el a spus: "Ei bine...." -- şi am să vă redau cuvintele lui imitându-i accentul sudist. Dumas Malone era de fapt din Mississippi. A spus: " Ei bine, mă tem că da." A zis: " Ştiţi, am citit toate scrisorile, şi câteodată domnului Jefferson îi plăcea să îndulcească un pic adevărul."

De fapt vroia să spună că acesta era un om care a minţit mai mult decât i-ar fi plăcut s-o facă, din cauză că îi citise scrisorile. Mi-a spus: "Dar îl înţeleg." Mi-a spus: " Îl înţeleg." Mi-a spus: " Nouă celor din sud ne place să aplanăm situaţiile, aşa că existau momente în care el pur şi simplu nu dorea confruntarea."

Şi a adăugat: "În schimb, John Adams era prea sincer". Şi am început să vorbim despre asta, şi mai târziu m-a invitat la el acasă, şi acolo am cunoscut-o pe nevasta lui care era din Massachusetts, şi amândoi întreţineau exact acelaşi gen de relaţie ca şi cea dintre Thomas Jefferson şi John Adams. Ea era din New England şi mai dură iar el era genul de tip mai diplomat.

Dar de fapt cea mai importantă întrebare pe care am pus-o vreodată, şi de cele mai multe ori când mă refer la ea, oamenii rămân uimiţi de îndrăzneala, sau cruzimea mea, însă vă promit că era întrebarea adecvată. A fost o întrebare pusă doamnei Agnes de Mille. Agnes de Mille a fost una dintre cele mai strălucite coreografe din istoria Statelor Unite. Ea a fost de fapt cea care a creat coreografia muzicalului "Oklahoma", transformând astfel teatrul american. O femeie uimitoare.

În momentul în care i-am cerut -- apropo, aş fi cerut-o şi de nevastă, era extraordinară -- i-am cerut să vină să-i iau interviul. Mi-a spus: "Vino tu la mine acasă." Locuia în New York. "Treci pe la mine pe la apartament şi vorbim acele 15 minute şi după aceea ne vom hotărî dacă continuăm."

Aşa că m-am prezentat în acest apartament întunecat şi întortocheat şi ea m-a strigat, era în pat. Ştiam că a avut un atac cerebral cu vreo 10 ani în urmă. Aşa că şi-a petrecut aproape toată viaţa ei la pat dar -- şi vorbesc de forţa vitală -- avea părul răvăşit. Nu avusese de gând să se aranjeze pentru această ocazie.

Şi stătea acolo, înconjurată de cărţi şi de ceea ce credea că era cea mai importantă posesiune a ei în acel moment, testamentul ei, pe care îl ţinea lângă ea. Şi nu era nefericită din cauza asta. Era resemnată. Mi-a spus: "Îl ţin în pat cu mine ca un memento mori şi îl modific mereu doar pentru că vreau." Şi îi plăcea perspectiva morţii la fel de mult cum îi plăcuse viaţa. Mi-am zis, am în faţă o persoană pe care trebuie să o am în seria mea de interviuri.

A fost de acord. A venit. Bineînţeles că au adus-o în scaunul cu rotile. Avea o jumătate a corpului afectată, cealaltă jumătate nu. Şi bineînţeles că au aranjat-o pentru această ocazie dar se vedea că suferea mult. Şi am vorbit cu ea, după care i-am pus această întrebare de necrezut. I-am spus: "A fost vreodată pentru dvs o problemă faptul că nu aţi fost frumoasă?"

Şi publicul a crezut pur şi simplu -- ştiţi, publicul e întotdeauna de partea intervievatului -- că această întrebare era un fel de atac, dar era genul de întrebare pe care ea a dorit dintotdeauna ca cineva să i-o pună. Şi a început să vorbească despre copilăria ei, pe când era frumoasă şi s-a întors de-adevăratelea --cu acest corp frânt -- s-a întors spre public şi s-a descris ca o domnişoară frumoasă cu păr roşcat şi mers vioi şi aşa mai departe, după care a spus: "Şi după aceea a venit pubertatea."

Şi a început să ne vorbească despre ceea ce i se întâmplase cu corpul şi cu faţa ei şi cum nu a mai putut să se bazeze pe frumuseţea ei, şi cum familia începuse să o trateze ca pe sora urâtă a frumoasei căreia i se dădeau toate clasele de balet. Şi cum trebuia să se ducă cu ea doar ca să o acompanieze, timp în care a luat anumite decizii. În primul rând a hotărât că dansul, chiar dacă nu i se ofereau ei clasele, e viaţa ei. Şi în al doilea rând, că ar fi mai bine, deşi a dansat un timp, să fie coreografă decât balerină, fiindcă pentru asta nu era nevoie de frumuseţe. Şi a fost foarte, foarte încântată să scoată la iveală acest fapt din viaţa ei.

Pentru mine a fost un privilegiu nemaipomenit să fac această serie. Au existat şi alte momente ca acestea, au existat şi rare momente de tăcere. Empatia a fost elementul cheie, deoarece oamenii într-adevăr aşteaptă toată viaţa lor ca să li se pună întrebarea, astfel încât să aibă ocazia să fie oneşti în legătură cu cine sunt şi cum au ajuns să fie cine sunt, şi vă recomand să faceţi asta chiar dacă nu luaţi interviuri. Vă recomand să faceţi asta cu prietenii şi în special cu membrii mai în vârstă ai familiei dumneavoastră.

Vă mulţumesc foarte mult.