Povestea Majorei Carter despre renovarea urbană

Dacă sunteţi aici azi - şi sunt foarte bucuroasă că sunteţi - aţi auzit cu toţii despre cum dezvoltarea durabilă ne va salva de noi înşine. Totuşi, când nu suntem la TED, ni se spune adesea că un program adevărat de politici pentru dezvoltare durabilă nu este fezabil, mai ales în zone urbane mari ca New York. Și asta se întâmplă din cauză că majoritatea celor care au putere de decizie atât în sectorul public cât și în cel privat, nu simt cu adevărat că sunt în pericol.

Motivul pentru care sunt aici azi este, parţial, un câine: un căţeluş abandonat pe care l-am găsit în ploaie, în 1998. S-a dovedit a fi un câine cu mult mai mare decât anticipasem. Când a intrat în viaţa mea, ne luptam cu problema unei imense staţii de deşeuri planificată pentru a fi dată in funcțiune pe malul East River în ciuda faptului că zona unde noi locuim se ocupa deja de mai mult de 40% din totalul deşeurilor comerciale ale oraşului. Două staţii de epurare a apelor menajere, patru centrale electrice, cel mai mare centru de distribuţie a alimentelor din lume, pe lângă alte industrii care în fiecare săptămână aduc în zonă mai mult de 60.000 de curse cu camioane pe motorină. În același timp este și zona cu cele mai puţine parcuri în raport cu numărul oamenilor din oraş.

Aşa că atunci când am fost contactată de Departamentul Parcuri în legătura cu o subvenţie iniţială de 10.000 de dolari în semințe pentru a ajuta dezvoltarea de proiecte pe malul râului am crezut că sunt foarte bine intenţionaţi, dar puţin naivi. Trăisem în această zonă toată viaţa mea şi nu se putea ajunge la râu din cauza acelor minunate amenajări pe care le-am menţionat mai devreme. Apoi, în timp ce alergam cu câinele meu într-o dimineaţă, m-a tras într-o zona care nu părea altceva decat o altă groapă de gunoi ilegală. Era plină de buruieni şi grămezi de gunoi şi alte lucruri pe care nu le menţionez aici, dar ea continua să mă tragă - şi surpriză, la capătul celalalt era râul. Mi-am dat seama că acest capăt uitat de stradă, abandonat ca şi câinele care m-a adus acolo, merita salvat. Şi am ştiut că va fi începutul revitalizant si demn de laudă al unui nou South Bronx, dus la capăt de toată comunitatea.

Şi ca şi noul meu câine, a fost o idee care a crescut mai mult decât mi-am imaginat. Ne-am bucurat de mult sprijin pe parcurs. Şi Parcul Hunts Point Riverside a devenit primul parc pe malul apei primul pe care l-a avut South Bronx în mai mult de 60 de ani. Am multiplicat acea subvenţie de 10.000 de dolari de mai mult de 300 de ori într-un parc de 3 milioane de dolari.

Şi, în toamnă, mă voi căsători cu iubitul meu. Mulţumesc. Este acel din spatele meu, cel care mă provoacă, și o face tot timpul! (Râsete)(Aplauze)

Dar cei ca noi, care locuim într-o comunitate dornică de justiție în termeni de mediu înconjurător suntem cei care servim de aviz celorlalti. Suntem ca și canarii într-o mina, afectați în mod direct și suferind efecte de durată. Justiția în mediului înconjurător, pentru cei care poate nu cunosc termenul, încearcă ca nici o comunitate să nu aibă mai multe poveri și mai puține beneficii în ce priveşte mediul decât oricare alta.

Din păcate, rasa şi clasa sunt doi indicatori extrem de precişi în a concretiza unde s-ar putea găsi lucrurile bune, cum ar fi parcurile şi copacii, şi unde s-ar putea găsi lucrurile rele, cum ar fi centralele electrice şi staţiile de gunoi. Ca persoană de culoare din America, am de două ori mai multe şanse decât un alb să trăiesc într-o zonă unde poluarea aerului prezintă cel mai mare risc pentru sănătatea mea. Am de 5 ori mai multe şanse să stau în apropierea unei centrale electrice sau chimice -- și de fapt asa și este. Aceste decizii de utilizare a terenului au creat condiţiile ostile de trai si au dus la probleme ca obezitatea, diabetul şi astmul. De ce ar ieşi cineva din casă pentru a da o plimbare înviorătoare printr-un cartier toxic? O rata a obezităţii de 27% ca a noastră,e mare, chiar şi pentru această ţară, şi aduce cu ea diabetul. În South Bronx un copil din patru are astm. Rata spitalizării pentru astm e de 7 ori mai mare decât media naţională. Aceste rezultate vor afecta pe toată lumea. Şi cu toţii plătim un preț foarte scump pentru reziduurile solide, problemele de sănătate asociate cu poluarea şi, chiar mai detestabil, menținerea unui sistem penitenciar unde tinerii noștri afro-americani și de origine latină sunt reținuți în ciuda potențialului lor uriaș și neexploatat. 50% dintre localnici trăiesc la limita sau sub limita sărăciei. 25% dintre noi sunt şomeri. Cetăţenii cu venituri mici folosesc adesea sălile de urgenţă ca principal sistem de atenție medicală primară (în loc de medici de familie). Asta îi costă mult pe plătitorii de taxe şi nu produce beneficii proporţionale. Oamenii săraci nu numai că raman săraci, dar rămân şi bolnavi în continuare.

Din fericire, sunt mulţi oameni ca mine care se zbat să găsească soluţii care să nu compromită pe termen scurt vieţile comunităţilor de culoare cu venituri mici, şi nici să nu ne distrugă pe toţi pe termen lung. Nimeni nu vrea aşa ceva, şi acest lucru este cel care îl avem în comun. Dar ce altceva mai avem în comun?

Ei bine, în primul rând, arătăm toţi foarte bine -- (Râsete) - am terminat un liceu, o facultate, un master, am călătorit în locuri interesante, nu am avut copii în adolescenţă, suntem stabili financiar, nu am fost la închisoare. OK. Bun. (Râsete)

Dar, pe lângă că sunt o femeie de culoare, sunt diferită de majoritatea dintre voi în multe alte aspecte. Am văzut arzând aproape jumătate din clădirile din cartierul meu. Fratele meu mai mare Lenny a luptat în Vietnam ca apoi să fie împuşcat la câteva străzi distanţă de casă. Doamne. Pe partea cealaltă a străzii noastre era o casă în care se produceau şi vindeau droguri. Mda, sunt un copil sărac şi de culoare din ghetou. Aceste lucruri mă diferențiază de voi. Dar lucrurile pe care le am în comun cu voi mă diferenţiază de majoritatea oamenilor din comunitatea mea, așa că eu mă aflu între aceste două lumi dar cu destulă inimă ca să lupt pentru justiție.

Dar cum de au ajuns lucrurile să fie aşa de diferite pentru noi? La sfârşitul anilor '40, tatăl meu - hamal la căile ferate Pullman, fiu de sclav - a cumpărat o casă în zona Hunts Point din South Bronx, şi câţiva ani mai târziu s-a căsătorit cu mama mea. În acea vreme comunitatea era un cartier în mare parte de albi din clasa muncitoare. Tatăl meu nu era singurul. În timp ce alţii ca el căutau versiunea lor proprie a visului american, era comun ca albii din South Bronx cât şi în multe oraşe din ţară să se mute. Băncile se foloseau de red-lining (linia virtual rosie), adică, anumite zone din oraş, incluzând-o şi pe a noastră, au fost considerate în afara oricărui interes pentru orice investiţie. Mulţi proprietari de imobile au fost de părere că era mai profitabil să îşi incendieze clădirile şi să ia banii de asigurare decât să vândă în acele condiţii -- fără a ţine seama de foşti chiriaşi răniţi sau morţi.

Hunts Point era la început o comunitate în care se putea merge pe jos la muncă; dar acum oamenii nu mai aveau nici loc de muncă, nici casă de unde să se deplaseze. Un boom al construcţiei de autostrăzi s-a adăugat problemelor noastre. În statul New York, Robert Moses a condus o campanie agresivă pentru extinderea reţelei de autostrăzi. Unul dintre scopurile principale era să faciliteze accesul locuitorilor din comunităţile bogate din ținutului Westchester înspre Manhattan. South Bronx, care se afla în mijloc, nu avea nici o şansă. Localnicii erau adesea avertizaţi cu mai puţin de o lună înaintea demolării clădirilor. 600.000 de oameni au fost mutaţi fortat. Percepţia comună era că doar proxeneţii, distribuitorii de droguri şi prostituatele erau din South Bronx. Şi dacă îţi este spus de mic că din comunitatea ta, care e urâtă şi rea, nu va ieşi nimic bun, cum ai putea să nu fii influenţat? Aşa că acum, proprietatea familiei mele nu valora nimic, în afară de faptul că era casa noastră şi era tot ce aveam. Şi din fericire pentru mine, acea casă şi dragostea din ea, împreună cu ajutorul profesorilor, mentorilor şi al prietenilor mi-au fost îndeajuns.

Dar de ce este această poveste importantă? Pentru că din perspectiva planificării, degradarea economică produce degradarea mediului, care produce degradare socială. Această oprire a investiţiilor care a început în anii 60 a pregătit scena pentru toate nedreptăţile de mediu înconjurător ce aveau să vină. Zonarea şi regulile de folosire a terenului trasate pe acel timp sunt folosite şi în ziua de azi pentru a admite în continuare existența unităţilor economice poluante în cartierul meu. Sunt aceşti factori luaţi în calcul când sunt hotărâte politicile de utilizare a terenului? Care sunt costurile asociate cu aceste decizii? Şi cine plăteşte? Cine profită? Ai ceva care să justifice prin ceea ce trece comunitatea locală? Aceasta a fost "planificare" care nu a ţinut cont deloc de interesele noastre.

Din momentul în care ne-am dat seama de asta, ne-am hotărât că e vremea să ne facem noi planificarea. Acel părculet despre care v-am spus mai devreme a fost doar prima fază a inițierii unei "mișcări verzi" în South Bronx. Am cerut o subvenţie federala de 1.250.000 de dolari pentru a proiecta și construi benzi pe malul râului dedicate transportului pe bicicletă. Aceste îmbunătățiri au contribuit la schimbarea politicilor publice asupra siguranței rutiere a localizării ghenelor de gunoi și a altor instalații care, dacă se face corespunzător, nu compromite calitatea de viață a întregii comunități. Ci oferă condițiile necesare pentru a fi mai activ din punct de vedere fizic și din punct de vedere a dezvoltării economice. imaginați-vă magazine de biciclete, standuri de suc. Ne bazăm pe 20 de milioane de dolari ca să construim proiectele din prima faza. Aici aveți Bulevardul Lafayette, și aici reproiectată de către firma de arhitectură medioambientală Matthews-Nielsen. Și în momentul în care acest circuit se va construi, va conecta South Bronx cu mai mult de cele 160 de hectare ale parcului Randall's Island. În acest moment ne separă aproximativ 7 metri de apă dar acest circuit va schimba lucrurile.

Pe măsură ce noi îngrijim mediul înconjurător, abundanța sa ne va răsplăti și mai mult. Avem în desfașurare un proiect numit Bronx Ecological Stewardship Training care oferă pregatire profesională în câmpul restaurării ecologice în așa fel ca oamenii din comunitatea noastră să-și dezvolte acele calități necesare obținerii unei slujbe bine plătite. Încetul cu încetul implementăm în zonă ocupații relaționate cu ecologia așa încât oamenii să se poată bucura atât de o participare renumerată cât și personală, afectivă în acest mediu. Șoseaua-express Sheridan este o rămășiță lipsită de folosință a erei Robert Moses și construită în detrimentul tuturor acelor cartiere pe care le separa. Este practic nefolosită chiar și la orele cu mult trafic. Comunitatea a creat un plan de transport alternativ care permite eliminarea acestei șosele. Acum avem posibilitatea de a reuni pe toți cei interesați pemtru a discuta despre cum pot fi utilizați cel mai bine cele 12 hectare de pământ pentru a crea parcuri și apartamente la preț real precum și a dezvolta economia locală.

De asemenea, am construit primul acoperiș ecologic și răcoros din New York, deasupra birourilor unde lucrăm. Aceste acoperișuri răcoroase sunt foarte reflectante și nu absorb căldura solară nu o transporta prin clădire și nu o degajează în atmosferă. Acoperișurile răcoroase consistă din pământ și plante vii. Ambele ingrediente se pot utiliza în locul materialelor derivate din petrol care absorb căldura, contribuie la efectul izolant și se degradează la soare într-un aer pe care după aceea noi îl respirăm. Aceste acoperișuri rețin deasemenea până la 75% din apa de ploaie așa că reduc și obligația primăriei de a găsi soluții pentru sistemul de canalizare ori de a plăti pentru el mai ales că, din întâmplare, aceste probleme urbane se întâlnesc în comunități cu necesități de justiție ecologică ca și a mea. Iar pe deasupra ofera și un loc de întâlnire pentru micuții noștri! Deci- (râsete) -este fantastic! Acest proiect servește de fapt ca o trambulină pentru propria noastră afacere de instalații de acoperișuri ecologice care va genera locuri de muncă și o activitate economică durabilă în South Bronx. (Râsete) (Aplauze) Și mă încântă și asta.

Știu că nu putem să ne face reclama aici și Chris ne-a spus asta dar din moment ce am captat toată atenția voastră, o voi face: am nevoie de investitori. Sfârșitul publicității. Este mai bine să ceri iertare decât să ceri permisiune. Deci- (Râsete) (Aplauze)

OK. Katrina. Înainte de Katrina, South Bronx și a Ninth Ward din New Orleans (cea mai mare din cele 17 zone ale orașului) aveam multe lucruri în comun. Ambele părți erau locuite de oameni de culoare, săraci dar sursa de inovații culturale: gândiți-vă la hip-hop și la jazz. Ambele sunt comunități pe malul apei și ambele găzduiesc industrii unde rezidenții locuiesc foarte aproape de ele. In era post-Katrina, continuăm să avem multe lucruri în comun. În cel mai bun dintre cazuri suntem ignorați, iar în cel mai rău, blestemați și abuzați de catre agentiile neglijente de regularizare, responsabile de zonare pernicioasa si decizii guvernamentale proaste. Nu s-a putut evita nici distrugerea suferita in Ninth Ward nici in South Bronx. Dar am invatat lectii pline de valoare despre cum sa iesim din siuatii ca acelea. Suntem ceva mai mult decat simple simboluri nationale de deprimare urbana. Ori probleme care se rezolva prin promisiunile goale ale presedintilor care vin si pleaca. Vom permite delasarea coastei Golfului Mexic pe o durata de 10 sau 20 de ani asa cum am facut cu South Bronx? Ori vom lua masuri proactive si vom invata din resursele proprii activistilor radicali, resurse aparute din disperarea comunitatilor asemanatoare?

Sa nu credeti ca ma astept ca persoane private corporatii sau guverne sa faca din aceasta lume una mai buna doar pentru ca asa ar fi corect sau moral. Prezentarea de astazi reprezinta doar o parte din ceea ce facem, o minusculă parte.Nu aveți idee. Dar pot să vă povestesc mai târziu dacă vă interesează. Dar stiu ca este rezultatul final, sau mai bine zis perceptia fiecăruia asupra lucrului ceea ce motivează oamenii la urma urmei. Ma intereseaza ceea ce eu numesc "triplul rezultat final" produs in cadrul unei dezvoltari durabile. Dezvoltări care pot genera rezultate pozitive pentru toți: dezvoltatori, guverne și comunitatea unde se dezvoltă aceste proiecte. In momentul de fata, acest lucru nu se intampla in New York City. Si operam cu un deficit urias in planificare urbana. O cantitate enorma de ajutoare guvernamentale se aloca constructiei de hipermagazine si stadioane in South Bronx dar coordonarea intre agentiile centrale este deficitara in probleme de cresterea traficului, poluare, reziduuri solide si efectul asupra spatiilor in aer liber. Iar maniera de a aborda economia locala și dezvoltarea locurilor de muncă în zona este atât de patetică încât nici măcar nu este amuzantă. Pentru ca, pe deasupra, cea mai bogata echipa sportiva din lume a inlocuit vechiul Yankee Stadium (poreclit the House that Ruth built) distrugand pe parcurs doua parcuri foarte dragi comunitatii. Acum avem si mai putin decat ceea ce va demonstram mai devreme in graficele mele. Și, chiar dacă mai puțin de 25% dintre rezidenții din South Bronx posedă autovehicule aceste proiecte includ mii de noi locuri de parcare in timp ce nu se mentioneaza nimic de transportul public in comun. Ceea ce lipseste dintr-o dezbatere mai ampla este o analiza completa a relatiei costuri-beneficii intre a pune la punct o comunitate insalubra si in pericol din punct de vedere ecologic si a instaura schimbari structurale si durabile. Agentia mea lucreaza in stransa relatie cu Universitatea Columbia si cu altele pentru a trata pozitiv aceste probleme.

Ca sa ne intelegem: Nu sunt anti-dezvoltare. Traim intr-un oras nu intr-o rezerva a naturii. Si am acceptat spiritul capitalist din mine. Și probabil că aveți acest spirit cu toții, iar dacă nu, ar trebui să îl aveți. Asadar nu am nimic cu dezvoltatorii care vor sa faca bani. Exista probe suficiente care sa demonstreze ca o dezvoltare durabilă, care nu dăunează comunității tot ar putea să aducă o avere. Membrii TED de tipul lui Bill McDonough si Amory Lovins -persoane pe care le apreciez foarte mult- au demonstrat ca de fapt se poate. In schimb am o problema cu dezvoltatorii care hiper-exploateaza comunitatile vulnerabile din punct de vedere politic pentru a obtine profituri. Iar ca acest lucru continua sa aiba loc este o rusine pentru toti pentru ca toti suntem responsabili de viitorul pe care il cream. Dar eu sunt o persoana care incearca sa-si reaminteasca ca exista mari posibilitati de a invata de la vizionarii altor orase. Aceasta este viziunea mea asupra globalizarii.

Ganditi-va la Bogota. Saraca, latina, inconjurata de o violenta armata galopanta si narcotrafic: o reputatie nu chiar atat de diferita de cea a South Bronx-ului. In schimb, acest oras a fost binecuvantat la sfarsitul anilor 1990 cu un primar cu mare influenta: Enrique Penalosa. Ceea ce a facut el a fost sa se uite la demografie. Doar cativa dintre locuitorii Bogotei aveau masini, si totusi o mare parte dintre resursele orasului erau in serviciul acestor masini. Daca esti primar, se poate face ceva in legatura cu asta. Cabinetul lui a redus de la 5 benzi la 3 benzi principalele strazi municipale a interzis stationarea de orice fel, a extins reteaua pietonala si cea dedicata transportului pe bicicleta, a creat piete publice si una dintre cele mai eficiente sisteme de transport public din intreaga lume. Ca premiu pentru eforturile sale extraordinare a fost expus unui proces si aproape pus sub acuzare. Si in momentul in care lumea a inceput sa isi dea seama ca ocupa un loc primordial in aceste probleme care aveau o legatura directa cu viata lor de zi cu zi, lucruri extraordinare au inceput sa se materializeze. Lumea a inceput sa nu mai arunce gunoiul pe strada. Rata criminalitatii a scazut. Si totul pentru ca strazile erau vii si pline de oameni. Cabinetul lui s-a ocupat in acelasi timp de diverse probleme tipice urbane si cu un buget de tara bananiera. Noi nu avem nici aceasta scuza. Imi pare rau. Asa ca, rezultatul final a fost nu o agenda care sa puna pe primul loc anumite persoane in timp ce le pedepsea pe altele care isi permiteau o masina ci mai degraba o atitudine care a oferit tuturor celor din Bogota posibiliatea de a participa la renasterea orasului. Faptul ca dezvoltarea nu ar trebui sa aiba loc pe spatele majoritatii populatiei inca se considera o idee radicala aici in USA. Dar exemplul orasului Bogota are puterea de a schimba acest lucru.

Dumneavoastra in schimb, sunteti binecuvantati cu darul influentei. De aceea sunteti aici si prețuiți toate informatiile pe care le schimbam. Va rog sa folositi influenta pe care o aveti in favoarea unei schimbari durabile si integrale oriunde mergeti. Va rog sa nu va limitati in doar a vorbi la TED. Aceasta agenda pe care incerc sa o construiesc afecteaza decizii pe plan national si, dupa cum bine stiti, politica este ceva personal. Ajutați-mă să fac din verde noul negru. Ajutați-ma să fac dezvoltarea durabilă atrăgătoare. Convertiți-o într-o parte integrantă a conversațiilor de la ora cinei sau de la petreceri. Ajutați-mă să continui lupta pentru o justitie economica si a mediului inconjurator. Ajutati investititiile care vor oferi la sfarsit un castig triplu. Ajutati-ma sa democratizez durabilitatea reunindu-i pe toti la masa si insistând pentru planificare integrala care sa poate fie dusa la bun sfarsit in orice loc. Ah, ce bine! Inca mai am un pic de timp!

Vreau sa adaug ca ieri, cand am vorbit dupa dejun cu domnul Gore l-am intrebat cum vor fi inclusi activisti justitiei mediului inconjurator in noua sa strategie de marketing. Mi-a raspuns ca o va face printr-un plan de subventii. Nu cred ca a inteles ca eu nu ii ceream subventii. Eu ii faceam o oferta. (Aplauze)

Ceea ce ma deranjeaza este aceasta atitudine de sus in jos care inca este prezenta. Nu, va rog sa nu ma intelegeti gresit, eu am nevoie de bani. (Rasete) Dar grupurile locale au nevoie sa fie prezente la masa de negocieri in timpul procesului de luare de decizii. La cifra de 90% de consumul de energie pe care domnul Gore ne-a reamintit ca îl cheltuim zilnic nu adaugati si energia si inteligenta noastra, si experienta care ne-a costat atat de mult sa o obtinem. (Aplauze)

Am venit de atat de departe ca sa ma reunesc cu dumneavoastra în această manieră. Vă rog să nu mă ignorați. Lucrând împreună putem sa devenim acel gen de grup mic care creste repede si care are curajul si indrazneala de a crede ca in realitate poate schimba lumea. Puteam sa fi venit la aceasta conferinta din etape foarte, foarte diferite ale vietii dar credeti-ma, toti avem in comun un lucru extraordinar de puternic: nu avem nimic de pierdut si tot de castigat. Ciao frumoșilor! (Aplauze)