Maira Kalman, femeia ilustrată

Conceptul la care mă gândesc mereu este acela de simplitate, iar despre asta e vorba acum. Aproape că l-aș numi „a fi naiv”, dar în cel mai bun sens al cuvântului. Încerc să-mi dau seama cum să fac două lucruri simple: cum să trăiesc și cum să mor, punct. Doar asta încerc să fac cât e ziua de lungă. Și, de asemenea, încerc să mănânc, și să iau niște gustări, și să strig la copiii mei și să fac toate acele lucruri normale care te țin cu picioarele pe pământ.

Am avut norocul să fiu un copil foarte visător. Sora mea mai mare era ocupată torturându-i pe părinți, iar ei erau ocupați torturând-o pe ea. Am avut norocul să fiu ignorată complet -- ceea ce e un lucru minunat, ascultați la mine. Așadar, am putut să trec prin viață visând cu ochii deschiși. Și tot visând cu ochii deschiși am intrat la NYU, într-un an foarte bun -- 1967, unde am cunoscut un băiat care voia să arunce în aer facultatea de matematică de la NYU. Iar eu scriam poezii îngrozitor de proaste și tricotam pulovere pentru el. Iar feministele ne urau și, din orice unghi priveai, totul era jalnic. Dar am continuat să scriu poezii proaste, iar el nu a mai aruncat în aer acea clădire, dar a plecat în Cuba. Iar eu am fost cea care i-a dat bani, deoarece eram din Riverdale și aveam mai mulți bani ca el. (Râsete) Și a fost un lucru bun că am susținut cauza. Dar apoi s-a întors și s-au întâmplat tot felul de lucruri și am decis că uram cum scriam, deoarece stilul meu era îngrozitor de pretențios. Și am decis că voiam să povestesc, că încă voiam să spun o poveste, că încă voiam să spun poveștile mele. Așa că am decis să desenez. Cât de greu putea să fie? Ce s-a întâmplat a fost că am devenit ilustratoare pentru publicații printr-o ignoranță crasă.

Am deschis un studio -- de fapt, Tibor a fost cel care a deschis studioul numit M & Company. Iar premisa acestui studio era că noi nu știm nimic, dar e OK, o să o facem oricum. De fapt, e mai bine să nu știi nimic, deoarece prea multă știință poate să te încurce. Premisele studioului erau că nu există limite, nu există frică. Iar slujba mea, am pus mâna pe cea mai bună slujbă din lume, era să visez cu ochii deschiși și să vin cu idei absurde, din fericire erau destui oameni acolo -- era o echipă, era ceva colectiv, nu eram doar eu cea care venea cu idei nebune. Ce vreau să zic e că eram acolo așa cum sunt eu, o visătoare. Unele dintre lucruri -- adică M & Company a avut o istorie lungă și evident că trebuia să facem niște bani, așa că am hotărât să creăm o serie de produse. Iar unele dintre ceasurile de aici, încercând să fie frumoase și amuzante -- poate nu încercând, ci sper eu că și reușind -- să fim în stare să vorbim despre conținut, să descompunem ceea ce ne așteptăm de obicei să găsim, să folosim umorul și surpriza, eleganța și umanitatea -- acestea au fost foarte importante în munca noastră. Designul era la mare căutare, dar era și foarte impersonal, iar noi voiam să transmitem că lucrul cel mai important e conținutul, nu pachetul, nu ambalajul. Trebuie să fii jurnalist, inventator, trebuie să îți folosești imaginația mai mult decât orice.

Vestea bună e că am un câine și, deși nu știu dacă cred în noroc -- nu știu în ce cred, e o întrebare foarte complicată -- știu că înainte să plec undeva, îi scutur coada de șapte ori. Așa că de fiecare dată când vede o valiză în casă, pentru că toată lumea pleacă mai mereu, mereu îi scutură coada acestui câine minunat, iar el fuge în cealaltă cameră. Dar sunt în stare să trec de la munca pentru copii -- la cea pentru adulți și înapoi, deoarece pot să spun că sunt imatură și, într-un fel, e adevărat. Aș putea să vă spun că nu am înțeles -- nu sunt mândră de asta, dar nu am înțeles cam 95% din discursurile de la această conferință. Dar am luat notițe și am făcut niște desene frumoase și am o ceapă minunată din timpul discursului lui Murray Gell-Mann. Și am o pagină cu schițe frumoase din timpul discursului lui Jonathan Woodham. Așa că lucruri bune ies și din lipsa de înțelegere -- (Râsete) -- o să pictez asta și apoi o să se regăsească în munca mea. Deci iau în calcul posibilitatea de a nu ști și de a afla ceva nou.

Pare simplu să scrii pentru copii și așa și este. De obicei, trebuie să comprimi o poveste în 32 de pagini. Și ce trebuie de fapt să faci e să adaptezi ce vrei să spui și să speri că nu vorbești condescendent cu copiii și că nu povestești în așa fel încât să nu poți citi ce ai scris și a doua oară. Așa că eu sper că scriu cărți care sunt potrivite pentru copii și pentru adulți. Dar desenele reflectă faptul că nu gândesc într-un fel pentru copii și în alt fel pentru adulți. Încerc să folosesc același fel de imaginație, aceeași fantezie, aceeași dragoste pentru limbaj. Am o mulțime de prieteni care arată minunat.

Acesta e Andrew Gatz, și când a intrat odată pe ușă i-am spus: „Stai acolo”, știți, eu fac multe poze. Iar scaunul din spate, creat de Bertoia, e scaunul meu preferat. Așa că pot să desenez toate lucrurile pe care le iubesc și sper că dialogul dintre adulți și copii va avea loc pe mai multe niveluri și sper că din asta vor evolua tipuri diferite de umor. Cărțile sunt, de fapt, jurnale din viața mea. Niciodată -- nu îmi plac intrigile. Nu știu ce înseamnă o intrigă. Nu suport ideea că ceva începe cu expozițiunea, știți, expozițiunea, dezvoltarea acțiunii și deznodământul mă sperie, deoarece viața mea e prea haotică și prea confuză și îmi place așa cum e.

Oricum, eram în Veneția, iar asta e camera noastră, iar eu am visat că purtam această rochie verde, fantastică și că priveam pe geam și era ceva foarte frumos. Așa că am putut să introduc asta într-o poveste, care este alfabetul, și să merg mai departe. La litera C erau alte lucruri. De asemenea, am avut norocul să-l cunosc pe bărbatul care stă pe pat, deși l-am desenat ca având păr, iar el nu are -- bine, are puțin, de fapt, a avut odată păr. Împreună cu el am putut să fac un proiect absolut minunat. Fac coperți pentru „New Yorker” și au avut loc evenimentele din 9/11 și lumea așa cum o știam noi s-a sfârșit.

Eu și Rick eram în drum spre o petrecere în Bronx și cineva a spus Bronxistan și altcineva a spus Fareerristan, și așa ne-a venit ideea pentru această copertă la „New Yorker”. Nu știam sigur ce facem, nu încercam să fim amuzanți sau -- de fapt, adevărul e că încercam să fim amuzanți. Speram că vom fi amuzanți, dar nu știam că asta se va transforma într-o copertă și atunci când am desenat acea imagine nu știam că va fi ceva atât de extraordinar pentru mulți oameni. Și a fost unul dintre acele momente în care lumea a început să râdă de ce se întâmpla. Și de la Fattushis până la Taxistan, de la Fashtoonks, Botoxia, Pashmina, Khlintunesia, am fost în stare să împărțim orașul și să râdem de aceste lucruri complet străine -- ce se întâmplă de fapt aici? Cine sunt oamenii ăștia? Ce e cu triburile astea? Dar David Remnick, căruia i-a plăcut mult, avea o singură problemă: nu-i plăcea Al Zheimer, Al Zheimers, deoarece credea că îi vom insulta pe cei care suferă de Alzheimer. Dar am spus: „David, cine crezi că o să-și dea seama? Ei sigur nu.” (Râsete) Așa că a rămas așa și asta a fost un lucru bun. Nu știu ce o să se întâmple de la o zi la alta și asta e partea frumoasă a lucrurilor.

Eram în Cape Cod, un loc de mare inspirație, și am găsit această carte, „Elementele stilului”, la un talcioc. Nu am citit-o când eram la școală, deoarece eram prea ocupată scriind poezii și neluând note de trecere și, nu știu, stând prin cafenele. Dar am găsit-o și am început să citesc din ea și mi s-a părut o carte incredibilă. Mi-am spus că lumea trebuie să afle despre cartea asta. (Râsete) Așa că am decis că are nevoie de niște îmbunătățiri, de niște ilustrații. Și, de fapt, i-am sunat și i-am convins pe cei de la White Estate, ce mai încrucișări de -- evrei polonezi, o familie de protestanți anglo-saxoni, iar eu care le zic că aș vrea să fac ceva cu această carte. Și au spus da și m-au lăsat de capul meu, ceea ce a fost minunat, superb. Și am luat exemplele pe care le dădeau și, de fapt, am făcut 56 de desene pentru ele. Nu știu dacă vedeți ce scrie: „Ei bine, Susan, ești într-o încurcătură de toată frumusețea.” Iar când ai de-a face cu gramatica, care este, ei bine, foarte seacă, E.B. White a scris așa niște lucruri minunate, fantastice -- și, de fapt, profesorul Strunk -- și apoi ajungi la reguli și sunt o mulțime de chestii gramaticale -- „Pot să te întreb ceva? Pot să întreb ceva?” „Voia, putea, trebuia sau voia, trebuia, putea.” Iar „voia” e iubitul lui Coco Chanel, „trebuia” e Edith Sitwell, iar „putea” este subiectul lui August Sander. Și „El observă o pată mare în mijlocul carpetei”. (Râsete)

Există un fel de afirmație discretă, tipic britanică, un fel de motiv dintr-o carte polițistă pe care le iubesc mult. Și apoi: „Fii obscur într-un mod clar! Fii inventiv, dar în așa fel încât să te înțelegem.” E.B. White a scris o serie de reguli, care fie te pot împietri și te pot face să-l urăști pentru tot restul vieții, fie le ignori, așa cum fac eu sau poți, știu și eu, să mănânci un sandviș. Așa că în timp ce pictam am început să cânt, deoarece ador să cânt și sunt de părere că muzica e cea mai elevată formă de artă. Așa că l-am însărcinat pe minunatul compozitor Nico Muhly să scrie nouă piese folosind textele și le-am interpretat într-o seară fantastică -- el scria muzică și pentru amatori, și pentru profesioniști. Eu am cântat la ceașca zornăitoare și la spirala metalică în sala principală de lectură a Librăriei Publice din New York, unde se presupune că trebuie să respecți liniștea, și a fost o seară incredibil de minunată, care sperăm să se repete.

„Cine știe?” Cei de la „The New York Times Select”, secția de editoriale, m-au întrebat dacă vreau o rubrică a mea, unde să fac ce vreau. Așa că în ultimul an, o dată pe lună, scriu la rubrica mea numită „Principiile incertitudinii”. Nu știu cine e Heisenberg, dar măcar acum pot să mă dau mare cu asta, sunt principiile incertitudinii, așa că... O să citesc rapid niște articole -- și probabil că o să mai tai pe ici, pe colo, deoarece nu mai am așa mult timp la dispoziție. De fapt, a fost așa de amuzant deoarece am întrebat: „Cât spațiu am?” Și mi-au răspuns: „Păi, știi, o să fie pe Internet.” Și am zis: „Da, dar cât spațiu am?” Și mi-au răspuns: „E nelimitat.” OK. Am fost foarte timidă la primul articol, dar o să citesc. „Cum pot să vă spun tot ce am pe suflet? E imposibil de început. Destul. Nu. Începe cu ghinionista pasăre dodo.” Și vorbesc despre pasărea dodo și cum a dispărut această specie și apoi vorbesc despre Spinoza. „În timp ce ultima pasăre dodo murea, Spinoza căuta o explicație rațională pentru tot ce ne înconjoară, numită eudaimonism. Și apoi și-a dat ultima suflare înconjurat de cei dragi și știu că, de asemenea, a mâncat supă de găină la ultima sa masă.” Știu sigur asta. Apoi a murit și nu a mai fost nici un Spinoza, a dispărut.

Și apoi, nu avem un Spinoza împăiat, dar avem câinele împăiat al lui Pavlov, pe care l-am vizitat în Muzeul Igienei din St. Petersburg, în Rusia. Și uite-l acolo, cu acea cutie electrică oribilă pe spate, în acel palat fantastic și decrepit. „Și cred că trebuie să fi fost o zi foarte, foarte sumbră când au ajuns bolșevicii. Poate între ei au râs bine, dar Stalin era un om paranoic, chiar mai ceva decât tatăl meu.” (Râsete) Nici nu știți. „Iar el a decis că cei mai buni oameni ai săi trebuie să dispară.” Cred că am inventat cuvântul ăla (extinctified), ceea ce un lucru bun. Iar acesta e un tabel, bine, e un tabel mic, deoarece un tabel cu toți oamenii pe care i-a omorât ar continua la nesfârșit. Deci, împușcat, lovit în moalele capului, aruncat în închisoare. „Familia lui Nabokov a fugit din Rusia. Cum putea tânărul Nabokov stând așa de inocent și de elegant într-un scaun roșu, frunzărind o carte despre fluturi să-și imagineze asemenea strămutare, asemenea pierdere.” Vreau să vă spun că aceasta este o hartă.

Deci: „Familia frumoasei mele mame a fugit și ea din Rusia, prea multe pogromuri. Lăsând în urmă bojdeuca, pădurea de afini sălbatici, gâștele, râul Sluci, au plecat în Palestina și de acolo în America.” Iar mama a desenat această hartă a Statelor Unite ale Americii pentru mine și acesta e ADN-ul meu, deoarece acea persoană cu care am crescut nu ținea deloc cont de realitate. De fapt, realitatea a fost izgonită din casa noastră. Așa că, după cum vedeți, Texas și California sunt sub Canada și dacă Carolina de Sud e deasupra Carolinei de Nord, aceasta este casa în care am crescut, OK? Așa că e un miracol că sunt azi aici. Dar, de fapt, nu e, de fapt e un lucru minunat. Apoi zice de Tel Aviv și de Lenin, orașul din care au venit, și „îmi pare rău, nu știu ce e în rest, mulțumesc”. Dar în dicționarul ei, „îmi pare rău, nu știu ce e în rest” înseamnă „îmi pare rău, nu știu ce e în rest, mergeți naibii”, deoarece nu-i pasă de nimic. (Râsete)

„Imposibilitatea lui februarie” e despre luna februarie, care e mizerabilă în New York, iar imaginile evocă aceste lucruri îngrozitoare -- bine, nu chiar așa de îngrozitoare. În cutia poștală am găsit o cutie care era ambalată într-un ziar și pe o pagină era poza unui om mort. Și eu zic: „Sper că nu e mort de-a binelea, ci doar se înviorează stând întins în zăpadă, dar titlul spune că e mort.” Și, de fapt, chiar era, cred că e mort, deși nu știu, poate că nu e mort. „Iar această femeie se apleacă din cauza suferinței, dar nu din cauza acelui bărbat, ci din cauza tuturor lucrurilor triste, iar asta se întâmplă destul de des în februarie.” Există consolare. Acest bărbat e furios pentru că cineva a aruncat cepe pe scară, și, de fapt, -- cred că cepele sunt o temă aici -- și spune: „E imposibil să nu minți. E februarie și să nu minți e imposibil.” Și chiar am petrecut mult timp gândindu-mă cât adevăr spunem? Ce spunem, ce poveste spunem de fapt? De unde știm când suntem noi înșine? De unde știm că aceste propoziții care ne ies pe gură sunt povești adevărate, sunt propoziții adevărate? Sau sunt propoziții false pe care credem că ar trebui să le spunem?

O să termin repede cu asta. Un citat din Bertrand Russell: „Toată munca acestor secole, tot devotamentul, toată inspirația, toată strălucirea geniului uman sunt menite să dispară. Așa că, prieteni, dacă această afirmație este adevărată, și e adevărată, atunci care-i scopul?” O întrebare complicată. Așa că vorbesc cu prietenii mei și merg la piese de teatru unde se cântă în rusă -- Știți ceva? Am putea să -- nu, nu avem timp. Am înregistrat-o pe mătușa mea cântând un cântec în rusă din -- Știți ceva, am putea să ascultăm un pic? Aveți înregistrarea? (Muzică) OK. Mătușa mea obișnuia să înoate în ocean în fiecare zi a anului până pe la vreo 85 de ani. Iar acela era un cântec despre cât de nenorociți se simt toți, deoarece, știți, noi suntem din Rusia. (Râsete)

Am fost să mă întâlnesc cu Kitty Carlisle Hart, care are 96 de ani, și când i-am dat un exemplar din „Elementele stilului” a spus că o să îl prețuiască. Și apoi a povestit despre Moss Hart și am spus: „Știți, când l-ați cunoscut ați știut că era <>”, iar ea a spus: „Am știut că era <>.” (Râsete) Eu eram cea care ar fi trebuit să păstreze cartea, dar a fost un moment minunat. A avut o relație cu George Gershwin. Gershwin a murit când avea 38 de ani. E îngropat în același cimitir cu soțul meu. Nu vreau să vorbesc despre asta acum. Dar vreau să vorbesc despre ceva bun din acel cimitir, și acel ceva este mausoleul familei Barricini. Cred că familia Barricini ar trebui să deschidă un magazin acolo și să vândă ciocolată. (Râsete) Și mi-ar plăcea să-l administrez pentru ei. Am fost să o vizitez pe Louise Bourgeoise, care încă lucrează, și m-am uitat la chiuveta ei, care e minunată, și am plecat. Și apoi am fotografiat și am pictat o canapea de pe stradă. Și am pictat o femeie, Lolita, care locuiește pe strada noastră. Și apoi mă duc la un ceai. Și apoi mătușa mea Frances moare și înainte să moară a încercat să plătească cu pachete de îndulcitor pentru chifla ei. (Râsete) Și mă întreb care e scopul și apoi văd că Hy Meyerowitz, tatăl lui Rick Meyerowitz, din Bronx, un vânzător de produse pentru curățătoriile chimice, a câștigat, în 1931, concursul de sosii ale lui Charlie Chaplin. Acela e de fapt Hy. Și mă uit la un bol frumos cu fructe, și mă uit la o rochie pe care am cusut-o pentru niște prieteni de-ai mei. Și aici scrie „Ich habe genung”, care e o cantată de Bach, care mai demult credeam că înseamnă „mi-a ajuns, nu mai suport, lăsați-mă în pace”, dar m-am înșelat. Înseamnă „am destul” -- și asta e cât se poate de adevărat. Se face că sunt în viață, gata discursul. Vă mulțumesc. (Aplauze)