Liza Donnelly: Bazându-ne pe umor pentru schimbare

(Râsete)

Mi-era teamă de feminitate. Nu că nu mi-ar mai fi teamă acum, dar am învăţat să mă prefac. Am învăţat să fiu flexibilă. De fapt, am dezvoltat câteva unelte interesante care să mă ajute să-i facă faţă acestei temeri. Să vă explic. În anii '50 şi '60, când creşteam, fetiţele trebuiau să fie drăguţe şi grijulii şi frumoase şi delicate şi tandre. Şi trebuia să ne încadrăm în roluri care erau destul de vagi. De fapt nu era foarte clar ce trebuia să fim.

(Râsete)

Erau o grămadă de modele de urmat în jurul nostru. Le aveam pe mamele noastre, mătuşile noastre, verişoarele noastre, surorile noastre, şi desigur, mass-media mereu prezentă bombardându-ne cu imagini şi cuvinte, spunându-ne cum să fim. Acum, mama mea era altfel. Era casnică, dar ea şi cu mine nu mergeam să facem lucruri feminine împreună. Iar ea nu mi-a cumpărat haine roz. În schimb, a ştiut de ce am nevoie, şi mi-a cumpărat o carte de caricaturi. Şi am devorat-o. Am desenat, şi am desenat, şi pentru că ştiam că umorul era acceptabil în familia mea, puteam să desenez, să fac ce vroiam să fac, nu trebuia să joc, nu trebuia să vorbesc -- eram foarte timidă -- şi puteam totuşi să obţin aprobare. Am fost lansată ca o caricaturistă. Acum, când suntem tineri, nu întodeauna ştim -- ştim că sunt reguli, dar nu întodeauna ştim -- nu le jucăm corect, chiar dacă ne sunt imprimate din naştere aceste lucruri, şi ni se spune care e cea mai importantă culoare din lume. Ni se spune în ce formă ar trebuie să ne aflăm. (Râsete) Ni se spune ce să purtăm -- (Râsete) -- şi cum să ne aranjăm părul -- (Râsete) -- şi cum să ne comportăm.

Acum, regulile despre care vorbesc sunt urmărite în mod constant de cultură. Suntem corectate. Şi poliţiştii princilpali sunt femei, pentru că noi suntem purtatoarele tradiţiei. O transmitem mai departe din generaţie în generaţie. Nu numai atât, avem mereu această idee vagă că se aşteaptă ceva de la noi. Şi pe lângă toate aceste reguli, ele continuă să se schimbe. (Râsete) Nu ştim ce se întâmplă jumătate din timp, deci suntem puse într-o poziţie foarte fragilă.

(Râsete)

Acum, dacă nu-ţi plac aceste reguli, şi multora dintre noi nu le plac -- ştiu că mie nu mi-au plăcut, şi încă nu-mi plac, chiar dacă le respect jumătate din timp, fără să fiu conştientă că le respect -- cum să le schimbi mai bine decât cu umor? Umorul se bazează pe tradiţiile unei societăţi. Ia lucrurile pe care le ştim, şi le suceşte. Ia codurile de comportament şi codurile vestimentare, şi le face neaşteptate, iar asta este ceea ce iscă râsul. Acum, ce se întâmplă dacă pui împreună femeile şi umorul? Cred că obţii schimbare. Pentru că femeile se află la bază, şi cunoaştem tradiţiile atât de bine, putem aduce o voce diferită la masă.

Acum, am început să desenez în mijlocul unui mare haos. Am crescut nu departe de aici, în Washington D.C. în timpul mişcării Drepturilor Civile, al asasinatelor, al audierilor de la Watergate şi apoi al mişcăreii feministe. Şi cred că desenam încercând să-mi dau seama ce se întâmpla. Şi apoi familia mea era şi ea în haos. Iar eu am desenat încercând să-mi unesc familia -- (Râsete) -- încercând să-mi unesc familia prin umor. N-a funcţionat. Părinţii mei au divorţat şi sora mea a fost arestată. Dar mi-am găsit locul. Am descoperit că nu trebuia să port tocuri înalte, nu trebuia să port roz, şi puteam simţi că mă integrez.

Acum, când eram puţin mai mare, pe la 20 de ani, mi-am dat seama să nu sunt multe femei caricaturiste. Şi m-am gândit, "Ei bine, poate pot sparge micul tavan de sticlă al caricaturii." Şi aşa am făcut; am devenit o caricaturistă. Şi apoi m-am gândit, la 40 de ani am început să mă gândesc, "Ei bine, de ce nu fac ceva? Mi-au plăcut mereu caricaturile politice, deci de ce să nu fac ceva cu conţinutul caricaturilor mele ca să fac oamenii să se gândească la regulile stupide pe care le respectăm şi în acelaşi timp să-i fac să râdă?"

Acum, perspectiva mea este extrem de -- (Râsete) -- perspectiva mea e o perspectivă extrem de americană. Nu am ce să fac. Trăiesc aici. Chiar dacă am călătorit mult, tot ca o femeie americană gândesc. Dar cred că regulile de care vorbesc sunt universale, desigur -- că fiecare cultură are diferite rcoduri de comportament şi vestimentare şi tradiţii, şi fiecare femeie trebuie să se confrunte cu aceleaşi lucruri ca şi aici în SUA. În consecinţă, avem -- femei, pentru că suntem baza, cunoaştem tradiţia -- avem simţuri uimitoare.

Acum, munca mea din ultimul timp a constat în colaborarea cu caricaturişti internaţionali, ceea ce îmi place foarte mult. Şi mi-a dat o apreciere mai mare pentru puterea caricaturilor de a ajunge la adevăr de a ajunge la probleme rapid şi succint. Şi nu numai atât, ea poate ajunge la privitor nu doar prin intelect, dar şi prin inimă. Munca mea mi-a permis şi să colaborez cu caricaturiste din toată lumea -- ţări ca Arabia Saudită, Iran, Turcia, Argentina, Franţa -- şi am stat împreună şi am râs şi am vorbit şi ne-am împărtăşit dificultăţile. Iar aceste femei muncesc atât de mult să-şi facă vocile auzite în nişte circumstanţe foarte dificile. Dar mă simt binecuvântată că pot lucra cu ele.

Şi vorbim despre cum de au femeile asemenea percepţii puternice, datorită poziţiei noastre subtile şi a rolului nostru de păstrătoare de tradiţii, încât putem avea marele potenţial de a fi agenţi ai schimbării. Şi cred, cred cu adevărat, că schimbăm lucrul acesta cu câte un râset.

Mulţumesc.

(Aplauze)