Copiii statului: Lemn Sissay

După 18 ani petrecuţi prin centre de plasament şi pe la asistenţi maternali, s-ar putea spune că sunt expert în domeniu. În această calitate, ţin să precizez că experţii nu deţin nicidecum adevărul absolut.

Dacă eşti copilul statului, guvernul ţi-e părinte, din punct de vedere juridic, loco parentis. Margaret Thatcher a fost mama mea. (Râsete) Prefer să nu vorbim despre alăptare. (Râsete)

Harry Potter era orfan. Pip, din romanul „Marile Speranţe”, era adoptat. Superman era orfan. Cenuşăreasa era orfană de mamă. Lisbeth Salander, fata cu tatuajul cu dragon, era un copil orfan, instituţionalizat; Batman rămăsese orfan; Lyra Belacqua, din romanul lui Philip Pullman „Compasul de aur”, era orfană. Jane Eyre, adoptată; James, din romanul lui Roald Dahl „James şi piersica uriaşă”; Matilda; Moise! (Râsete) Moise! (Râsete) Băieţii din „Prieten sau duşman” de Michael Morpurgo; Alem din „Refugiatul” de Benjamin Zephaniah; Luke Skywalker, Luke Skywalker! (Râsete) Oliver Twist; Cassia, din „Concubina din Shangai” de Hong Ying; Celie, din „Culoarea violet” de Alice Walker. Toate aceste mari personaje, care au suferit din pricina condiţiei lor, şi au inspirat mii de alte cărţi şi filme, spun povestea unor copii rămaşi orfani, crescuţi de părinţi adoptivi sau vitregi. Scriitorii au intuit că, rămaşi fără familie, copiii reflectează la ce e realmente familia, dincolo de ceea ce se pretinde a fi. Ei îşi folosesc, de altfel, aptitudinile neobişnuite pentru a face faţă zilnic unor situaţii neobişnuite.

Cum de nu ne-am dat seama? Şi de ce nu ne-am dat seama? Cum de n-am văzut legătura dintre aceste remarcabile personaje beletristice sau biblice şi copiii orfani sau adoptaţi din jurul nostru? Nu de mila noastră au nevoie. Ci de respectul nostru. Cunosc muzicieni celebri, actori, vedete, milionari, romancieri, avocaţi renumiţi, directori de televiziune, editori şi jurnalişti recunoscuţi la nivel naţional, gunoieri şi coafeze, care au rămas orfani sau au fost crescuţi de părinţi vitregi sau adoptivi. Deveniţi adulți, mulţi ezită să vorbească despre trecut, de parcă şi-ar pierde rangul. Ca şi când trecutul ar fi o rocă de Kryptonite, o bombă cu ceas lăuntrică. Copiii aflaţi în grija statului merită să stăpânească şi să traiască amintirea propriei copilării. Nu e nicio filosofie.

Mama mea a venit în această ţară la finele anilor '60. Rămăsese însărcinată, ca toate femeile, la acea vreme. Ştiţi la ce mă refer? Rămâneau însărcinate. Habar n-avea ce o aştepta.

În anii '60, că să vă faceţi o idee, dacă erai însărcinată şi necăsătorită, erai o ameninţare pentru comunitate. Statul te separa de familie. Te internau într-un centru pentru mame şi copii mici. Ţi se desemna un asistent social. Părinţii adoptivi stăteau la rând. Principalul scop al asistentului social era să determine mama să semneze actele de adopţie, în cel mai critic moment din viaţa ei. Aşadar, actele erau semnate. Centrele pentru mame erau conduse adesea de călugăriţe. Se semnau actele de adopţie, copilul era dat familiei adoptive, iar mama se întorcea în comunitate, spunând că fusese într-o scurtă vacanţă. O scurtă vacanţă. O scurtă vacanţă. Primul secret ruşinos al unei femei, „o scurtă vacanţă”. Procesul de adopţie dura câteva luni, era ca un contract, cu utilitate imediată, între guvern, fermierul, şi familia adoptatoare, consumatorul, mama, lumea şi copilul, recolta.

E uşor să privim trecutul de sus, şi să renunţăm la responsabilităţile din prezent. Ce se întâmpla atunci reflectă perfect ce se întâmplă azi. Toţi credeau că fac ce trebuie, ce ar dori Dumnezeu şi statul pentru societate: adopţii rapide.

Cum vă ziceam, a venit în 1967, gravidă, din Etiopia, care îşi celebra jubileul, în vremea împăratului Haile Selassie, cu câteva luni înaintea discursului lui Enoch Powell, intitulat „Râuri de sânge” ("Rivers of Blood"). Cu câteva luni înainte de lansarea albumului Beatles „The White Album”. Cu câteva luni înainte de asasinarea lui Martin Luther King. Pentru albi, era vara iubirii. Pentru negri, o vară de ură. Părăseşte Oxfordul, fiind trimisă în nordul Angliei, la un centru pentru mame şi bebeluşi, unde i se atribuie un asistent social. Planul ei era să...Trebuie să afle şi parlamentarii... Planul ei era să mă lase în grija statului doar cât să-şi termine studiile. Asistentul social avea însă alte planuri. M-a încredinţat unei familii, spunând: „Consideraţi că l-aţi adoptat. E al vostru pentru totdeauna. Numele lui e Norman." (Râsete) Norman! (Râsete) Norman!

Aşa că m-au luat. E un semn, şi-au zis ei. Un semn de la Dumnezeu. Eu eram Norman Mark Greenwood. În următorii 11 ani, am trăit cu gândul că femeia care mă născuse merita tot răul din lume pentru că nu semnase actele de adopţie. Era o femeie rea, prea egoistă să se sinchisească. Mi-am petrecut acei 11 ani, în genunchi, rugându-mă. Am încercat cu rugăciuni. Jur! „Dă, Doamne, să primesc o bicicletă de Crăciun!" Şi-mi răspundeam tot eu: „Sigur că da!" (Râsete) Apoi trebuia să văd dacă acela fusese glasul Domnului, sau al diavolului. Se pare că aveam pe dracul in mine. Cine ar fi zis? (Râsete)

Şi aşa au trecut vreo doi ani, şi a venit pe lume primul copil al părinţilor adoptivi. După alţi doi ani, a venit şi al doilea. După un timp, au mai făcut un copil, din greşeală, cum spuneau ei. Mi se părea mie că e un nume cam ciudat. (Râsete) Eram deja aproape adolescent, când am început să calc pe bec. Veneam mai târziu acasă, una, alta. Ai mei, mai bisericoşi şi naivi din fire, deşi îmi spuseseră că vor fi părinţii mei toată viaţa, au ajuns la concluzia că aveam pe dracul în mine.

Într-o zi - atunci am înţeles că eram în plus - stăteam la masă, când ai mei mi-au spus: „Tu nu ne iubeşti, aşa e ?" Aveam doar 11 ani. Ei mai aveau 3 copii. Eu eram al patrulea. Al treilea era din greşeală.

Eu am zis: „Ba da, sigur ca vă iubesc".

Mama mi-a zis să plec, să mă gândesc la ce e dragostea, să citesc din Scripturi, şi să-i dau, a doua zi, un răspuns sincer şi din inimă. Întrucât mă întrebau dacă-i iubesc sau nu, însemna că nu trebuie să-i iubesc. Aşa am ajuns la concluzia la care, credeam eu, voiau şi ei să ajung: „Îi voi cere Domnului iertare, iar lumina Lui va străluci prin mine, pănă la ei. Grozav!" Era perfect. Abordarea teologică n-avea cusur, sincronizarea era perfectă, iar un răspuns mai sincer nici că se putea:

„Nu trebuie să vă iubesc", le-am zis, „dar o să-i cer iertare lui Dumnezeu".

„Dacă nu ne iubeşti, Norman, e limpede că ţi-ai ales calea."

A doua zi, asistentul social, un om ciudat care mă vizita o dată la două luni, mă aştepta în maşină pe când îmi luam rămas bun de la părinţi. Nu mi-am luat la revedere de la nimeni, nici de la mama, nici de la tata, fraţi, unchi, mătuşi, veri sau bunici; de la nimeni. Pe drum către orfelinat, mă gândeam: „Ce se întâmplă cu mine?" Parcă îmi fugea pământul de sub picioare, pur şi simplu.

Odată ajuns, aveam să schimb patru instituţii în patru, cinci ani. În cea de-a treia am ajuns la 15 ani. Devenisem mai rebel, şi într-o zi, am cumpărat trei cutii de vopsea, marca Airfix, şi m-am urcat în turela clădirii, o clădire mare, în stil victorian, de unde am turnat vopseaua roşie, galbenă şi verde, în culorile Africii, pe ţigle. Nu se vedea din stradă, clădirea fiind înconjurată de fagi.

Pentru fapta mea, am stat un an, la un centru de evaluare, care era, de fapt, un centru de detenţie juvenilă. O închisoare de tineri.

Apropos, peste ani, am aflat de la asistentul social că n-ar fi trebuit să fiu trimis acolo. Nu eram acuzat de nimic. Nu făcusem nimic ilegal. Dar pentru că n-aveam pe nimeni să-mi poarte de grijă, puteau face ce voiau cu mine.

La 17 ani, mă aştepta o celulă capitonată, şi o viaţă de „Înainte, marş!" pe coridoare. Apoi, am stat în cameră cu un vădit simpatizant nazist. Personalul era format, în întregime - curios lucru - din foşti ofiţeri de poliţie. Directorul centrului era un fost ofiţer de armată. De câte ori mă vizita o persoană necunoscută, care îmi aducea struguri, o dată la trei luni, eram percheziţionat la sânge. Centrul era plin de tineri arestaţi preventiv pentru delicte grave precum omorul. Astfel eram eu pregătit pentru viaţă, după 17 ani petrecuţi în grija statului.

E o poveste ce merită spusă. Trebuie s-o spun, pentru ca n-a avut cine să pună lucrurile cap la cap.

Am realizat treptat că nu ştiam pe nimeni care să mă cunoască de mai mult de un an. Ăsta e, de fapt, rolul familiei. Să-ţi dea puncte de reper. Nu mă refer la ce face o familie bună şi alta, rea. Spun doar că ştii când e ziua ta de naştere fiindcă are cine să-ţi spună: mama, tata, sora, fratele, mătuşa, unchiul, verii, bunicii. Cuiva îi pasă, şi de-asta îţi pasă şi ţie. La 14 ani, ţineam totul în mine, nu ştiam ce înseamnă o mângâiere.

Vă povestesc toate astea fiindcă îmi doream două lucruri când am părăsit centrul. Să-mi găsesc familia şi să scriu poezie. În creaţie, am văzut lumina. Fantezia mi-a oferit posibilităţi nelimitate în viaţă, adevărul nesfârşit, recrearea permanentă a realităţii. Un loc în care furia e expresia nevoii de iubire, un loc în care disfuncţia apare ca reacţie la neadevăr.

Mi-am găsit familia ca adult. Mi-am petrecut toată viaţa de adult căutând-o, şi am azi o familie perfect imperfectă, ca tot omu'.

V-am spus toate astea pentru că eu cred că modul în care un guvern îşi tratează copiii dă măsura democraţiei sale. Şi nu mă refer aici la toţi copiii. Ci la copiii statului. Vă mulţumesc! Sunt onorat! (Aplauze) (Aplauze)