Lee Smolin: Cum seamănă știința cu democrația

Deci, cu trei ani în urmă, mă aflam în Londra, și cineva pe nume Howard Burton a venit și mi-a spus: Reprezint un grup de persoane, și vrem să punem bazele unui institut de fizică teoretică. Avem în jur de 120 milioane de dolari, și vrem să o facem bine. Vrem să fim în disciplinele de vârf ale fizicii, și vrem să o facem altfel. Vrem să scăpăm de situația asta în care cei tineri au toate ideile, iar cei în vârstă au toată puterea și decid ce anume se face și ce nu. Mi-a luat cam 25 de secunde să decid că era o idee bună.

Trei ani mai târziu avem Institutul pentru Fizică Teoretică Perimeter în Waterloo, Ontario. E cea mai captivantă slujbă pe care am avut-o vreodată. Și e prima oară când am o slujbă de unde mi-e frică să plec din cauza a tot ce se va întâmpla săptămâna asta cât sunt aici. (Râsete) În orice caz, ce voi face în timpul care mi-a rămas, este să vă iau într-un scurt tur al câtorva dintre lucrurile despre care vorbim și la care ne gândim. Ne gândim, deci, mult la ce face cu adevărat știința să meargă. Primul lucru pe care cineva care știe știință, și a luat contact cu știința, este că ce înveți la școală ca o metodă științifică e greșit. Nu există vreo metodă. Pe de altă parte, reușim cumva să raționăm împreună, ca o comunitate, pornind de la dovezi incomplete, către concluzii cu care suntem toți de acord. Și asta e, apropo, ceva ce ar trebui să facă și o societate democratică.

Deci cum funcționează? Ei bine, credința mea este că funcționează pentru că oamenii de știință sunt o comunitate legată printr-o etică. Și iată câteva dintre aceste principii etice. Nu vi le voi citi pe toate pentru că nu sunt în postura de a preda, ci în cea de a distra, de a uimi. (Râsete)

Dar unul dintre principii este că toți cei care fac parte din comunitate au ocazia de a dezbate și a susține, oricât de puternic pot, ceea ce cred. Dar toți suntem ponderați de înțelegerea faptului că cei ce vor decide, știți, cine are dreptate, eu sau altul, sunt membrii comunității din următoarea generație, peste 30 sau 50 de ani. Este, deci, vorba despre o combinație de respect pentru tradiție și comunitatea în care ne aflăm, și rebeliunea de care comunitatea are nevoie pentru a nu stagna, care face știința să funcționeze. Și aflându-ne într-un astfel de proces, într-o comunitate care raționează plecând de la dovezi și ajungând la concluzii, cred, învățăm despre democrație. Nu numai că există o legătură între etica științei și etica cetățeanului într-o democrație, dar a și existat, istoric vorbind, o relație între modul în care oamenii au gândit spațiul și timpul, și cosmosul, și modul în care au gândit societatea în care trăiau.

Și vreau să vorbesc despre trei stadii ale acelei evoluții. Prima știință a cosmosului, care semăna cât de cât a știință, a fost știința aristotelică, și ea era ierarhică. Pământul se află în mijloc, iar în jurul lui aceste sfere de cristal, Soarele, luna, planetele și, în fine, sfera celestă, unde se găsesc stelele. Și totul în acest univers își are locul său. Și legea mișcării la Aristotel prevedea că totul își găsește locul natural, asta fiind, desigur, și legea societății în care a trăit Aristotel, și, mai important, a societății medievale care, prin creștinism, l-a îmbrățișat pe Aristotel și l-a binecuvântat. Și ideea e că totul este definit. Poziția unui obiect e definită în raport cu ultima sferă, sfera celestă, în afara căreia găsim acest etern, perfect tărâm, unde locuiește Dumnezeu, care este judecătorul suprem.

Aceasta este și cosmologia aristotelică, dar și, într-un anume sens, societatea medievală. Acum, în secolul al XVII-lea, s-a petrecut o revoluție gândirii despre spațiu, timp și mișcare, ș.a.m.d., prin Newton. Și, în același timp, s-a petrecut o revoluție în filosofia socială a lui John Locke și a colaboratorilor săi. Și ei erau foarte strâns asociați. De fapt, Newton și Locke erau prieteni. Modul în care ei gândeau spațiul, timpul și mișcarea, pe de-o parte și societatea, pe de altă parte, erau strâns corelate.

Și lăsați-mă să vă arat. Într-un univers newtonian, nu există centru -- vă mulțumesc. Există particule și ele se deplasează în raport cu un cadru fix, absolut, al spațiului și timpului. Putem determina poziția absolută a unui obiect în spațiu, pentru că asta nu ţine cont, de exemplu, de poziția altor obiecte, ci de această noțiune absolută de spațiu, care pentru Newton era Dumnezeu.

Acum, în același fel, în societatea lui Locke existau indivizi care aveau anumite drepturi, în sens formal proprietăți, acestea fiind definite în raport cu noțiuni absolute, abstracte, precum drepturile, justiția, și așa mai departe, independent de orice altceva s-ar petrece în societate. De alți indivizi, de istorie, și așa mai departe. Există și un observator omniscient care știe totul, Dumnezeu, care e într-un fel în afara universului, pentru că nu are niciun rol în ce se întâmplă, dar e într-un fel pretutindeni, spațiul fiind doar modul prin care Dumnezeu știe poziția oricărui lucru, conform lui Newton, da?

Deci acestea sunt fundamentele a ce se numeşte în mod tradițional teoria politică liberală și fizica newtoniană. Acum, în secolul XX am avut o revoluție inițiată la începutul secolului, și care e încă în desfășurare. A început cu inventarea teoriei relativității și a mecanicii cuantice. Unirea celor două într-o teorie cuantică finală a spațiului, timpului și gravității, ar fi punctul culminant a ce se întâmplă acum. Și în acest univers, nimic nu e fix sau absolut. Nimic, da. Acest univers e descris printr-o rețea de relații.

Spațiul este doar un aspect și nu are sens să stabilești poziția absolută a unui obiect. Obiectul nu are o poziție decât relativ la toate celelalte obiecte. Și această rețea de relații evoluează permanent. Așa că o denumim universul relațional. Toate proprietățile lucrurilor sunt legate de aceste tipuri de relații. Și, de asemenea, dacă ești încorporat într-o asemenea rețea de relații, viziunea ta asupra lumii trebuie să se lege de faptul că informația îți parvine prin rețeaua de relații. Și nu există loc pentru un observator omniscient sau o inteligență externă care știe totul și creează totul. Deci asta e relativitatea generală, asta e teoria cuantică. Asta e, de asemenea, dacă vorbești cu juriști, și fundamentul noilor idei în filosofia dreptului. Ei se gândesc la aceleași lucruri. Și nu numai atât, dar fac des și analogia cu teoria relativității și cu cosmologia. Așa că acolo are loc o discuție interesantă. Această din urmă viziune asupra cosmologiei se numește relațională.

Așa că principalul slogan aici e că nu există nimic în afara universului, ceea ce înseamnă că nu există loc pentru o explicație a ceva exterior. Deci, într-un asemenea univers relațional, dacă descoperi ceva ordonat și structurat, cum ar fi acest dispozitiv, sau acela, sau ceva frumos, precum toate ființele vii, voi toți indivizii din sală -- apropo, prin "indivizi", în fizică, înțelegem și bărbați și femei. (Râsete)

Apoi vrei să știi, ești o persoană, vrei să știi cum a fost făcut. Și într-un univers relațional singura explicație posibilă e că s-a făcut cumva singur. Trebuie să existe mecanisme de auto-organizare în interiorul universului care creează lucruri. Pentru că nu există loc pentru un creator în afară, așa cum exista în universul aristotelic sau în cel newtonian. Deci într-un univers relațional trebuie să avem procese de auto-organizare.

Acum, Darwin ne spune că există procese de auto-organizare, care explică suficient tot ce vedem și pe noi înșine. Aşa că funcționează. Dar nu numai asta, dacă te gândești la cum funcționează selecția naturală, îți dai seama că selecția naturală n-ar avea sens decât într-un asemenea univers relațional. Adică selecția naturală acționează asupra unor caracteristici precum condiția fizică, care se referă la relații ale unor specii cu alte specii. Darwin n-ar avea sens într-un univers aristotelic, și n-ar avea cu adevărat sens nici într-unul newtonian.

Deci o teorie a biologiei bazată pe selecție naturală cere o noțiune relațională a proprietăților sistemelor biologice. Și dacă împingi asta și mai mult, chiar, are cel mai mult sens într-un univers relațional unde toate proprietățile sunt relaționale. Acum, nu doar asta, dar și Einstein ne-a învățat că gravitația e rezultatul unei lumi relaționale. Dacă n-ar fi existat gravitație, n-ar exista nici viață, pentru că gravitația face stelele să se formeze și să trăiască mult timp, ținând fragmente din lume, precum suprafața Pământului, departe de echilibrul termic pentru miliarde de ani, astfel încât viața să poată evolua.

În secolul XX, am văzut dezvoltarea independentă a două mari teme în știință. În științele biologice, s-au cercetat implicațiile noțiunilor de ordine și de complexitate și apariția structurii prin auto-organizare. Acesta a fost triumful Neo-Darwinismului și așa mai departe. Și, încet, ideea s-a răspândit și în științele cognitive, în științele umaniste, economie, etc. În același timp noi, fizicienii, am fost ocupați încercând să înțelegem să dezvoltăm și să integrăm descoperirile teoriei cuantice și ale relativității.

Și ce am încercat să stabilim sunt implicațiile, chiar, ale ideii că universul este compus din relații. Știința secolului XXI va fi ghidată de integrarea acestor două idei: triumful modurilor relaționale de a gândi lumea, pe de-o parte, și al modurilor legate de auto-organizare, sau darwiniene, de a gândi lumea, despre lume, pe de altă parte. Și de asemenea, în secolul XXI modul în care gândim spațiul, timpul și cosmologia, și modul în care gândim societatea vor evolua în continuare. Și ne îndreptăm tocmai către uniunea acestor două mari idei, darwinismul și relaționalismul.

Acum, dacă privești democrația din această perspectivă, o nouă noțiune pluralistă de democrație ar fi una care să recunoască faptul că există multe interese diferite, multe agende diferite, mulți indivizi diferiți, multe puncte de vedere diferite. Fiecare e incomplet, pentru că e încorporat într-o rețea de relații. Orice actor într-o democrație e încorporat într-o rețea de relații. Și înțelegi unele lucruri mai bine decât pe altele, și din cauza asta, are loc o fricțiune continuă între a da și a lua, asta fiind politica. Și politica e, în sensul ideal, modul în care apelăm permanent la rețeaua de relații pentru a obține o viață mai bună, și o societate mai bună.

Și, de asemenea, cred că știința nu va dispărea niciodată și -- Voi încheia în nota asta. (Râsete) De fapt, am încheiat. Știința nu va dispărea niciodată.