Ken Kamler: Miracol medical pe Everest

Ei bine, am auzit mulţi oameni vorbind la această întrunire despre puterea minţii umane. Şi ce aş vrea să fac azi e să vă ofer un exemplu viu despre cum se poate dezlănţui acea putere atunci când cineva se află într-o situaţie de supravieţuire, despre modul cum voinţa de a supravieţui poate să producă asta la oameni. Acesta e o întâmplare ce a avut loc pe muntele Everest. A fost cel mai grav dezastru din istoria Everestului. Iar când s-a întâmplat, am fost singurul doctor pe munte. Deci o să vă prezint aceasta şi o să vedem cum e când cineva într-adevăr face apel la voinţa de a supravieţui.

Ok. Acesta e muntele Everest. Are o înălţime de 8849 de metri. Am fost acolo de şase ori, de patru ori am lucrat cu National Geographic, făcând măsurători ale plăcii tectonice. De două ori am fost cu NASA făcând echipamente de teledetecţie. La a patra mea călătorie pe Everest o cometă a trecut pe deasupra muntelui. Hyakutake. Iar şerpaşii ne-au spus atunci că acela era un semn foarte rău, iar noi ar fi trebuit să îi ascultăm. Everestul este un mediu extrem. Pe vârf e doar o treime din oxigenul care există la nivelul mării. În apropiere de vârf, temperaturile pot fi cu 40 de grade sub zero. Poţi să ai vânturi de 30 până la 60 de kilometri pe oră. Există de fapt un factor de răcire eoliană care e mai scăzut decât o zi de vară pe Marte. Mi-amintesc o dată, când am fost sus, aproape de vârf. Mi-am băgat mâna în geaca de puf ca să beau din sticla de apă, din interiorul gecii de puf, pentru a descoperi că apa era deja îngheţată bocnă. Asta vă dă o idee despre cât de aspre sunt lucrurile în apropierea vârfului.

Ok. Acesta e traseul urcării spre Everest. Porneşte de la tabăra de bază, la 5334 de metri. Tabăra unu, 610 metri mai sus. Tabăra doi, încă 610 metri mai sus, pe ceea ce se numeşte Cwm-ul de Vest [Western Cwm]. Tabăra trei este la baza lui Lhotse, care este al patrulea munte ca înălţime din lume, dar este eclipsat de Everest. Şi apoi tabăra patru e cea mai înaltă tabără. E la 915 metri de vârf. Asta e o panoramă a taberei de bază. E ridicată pe un gheţar la 5334 de metri. Este cel mai înalt punct la care poţi să îţi aduci iacii înainte de a fi nevoit să descarci. Iar asta e ceea ce au descărcat pentru mine. Am avut patru iaci încărcaţi cu provizii medicale, care sunt aruncate într-un cort. Şi iată-mă încercând să aranjez lucrurile.

Aceasta era expediţia noastră. Era o expediţie National Geographic, dar era organizată de Clubul Exploratorilor [The Explorers Club]. Mai erau trei alte expediţii pe munte, o echipă americană, o echipă neo-zeelandeză şi o echipă IMAX. Iar după două luni bune de pregătiri, ne-am construit taberele în sus pe munte.

Asta e o vedere în sus spre cascada de gheaţă. Primii 610 metri de căţărare în amonte de la tabăra de bază. Iar aici e o imagine din cascada de gheaţă. E o cascadă, dar e îngheţată şi se mişcă foarte încet şi de fapt se schimbă în fiecare zi. Când eşti în ea, eşti ca un şobolan într-un labirint; nu poţi nici măcar să vezi deasupra părţii de sus. Aici e aproape de vârful cascadei de gheaţă. E bine să urci prin ea noaptea când gheaţa e congelată. În felul acesta e mai puţin probabil să cadă peste tine. Aceştia sunt câţiva alpinişti care ajung la vârful cascadei de gheaţă chiar la răsăritul soarelui. Acesta sunt eu traversând o crevasă. Traversăm pe scări de aluminiu având ataşate frânghii de siguranţă. Asta e o altă crevasă. Unele dintre chestiile astea sunt adânci cât 10 etaje sau mai mult, iar unul dintre prietenii mei alpinişti spune că motivul pentru care urcăm de fapt noaptea este că, dacă am vedea vreodată fundul a ceea ce traversăm, nu am face-o niciodată.

Ok. Asta e tabăra unu. E primul loc plat la care ajungi după ce urci pe vârful cascadei de gheaţă. Iar de acolo urcăm la tabăra doi, care e oarecum în prim-plan. Aceştia sunt alpinişti care merg în sus pe faţa lui Lhotse, muntele acela dinspre tabăra trei. Sunt pe frânghii fixe aici. O cădere aici, dacă nu eşti legat, ar însemna 1525 de metri în jos. Aceasta e o imagine luată din tabăra trei. Puteţi vedea că faţa lui Lhotse e în profil. E un unghi cam de 45 de grade. Ia două zile să îl urci. Deci îţi pui tabăra la jumătatea drumului.

Dacă observaţi, vârful Everestului e negru. Nu e gheaţă deasupra lui. Iar asta e din cauză că Everestul e atât de înalt, e în curentul de aer, iar vânturile curăţă constant faţa, astfel încât zăpada nu ajunge să se acumuleze. Ceea ce arată ca un nor în spatele crestei vârfului este de fapt zăpadă spulberată de pe vârf.

Asta e pe drum în sus de la tabăra trei la tabăra patru, apropiindu-ne, în sus printre nori. Iar asta e tabăra patru. Odată ajuns la tabăra patru, ai cam 24 de ore să decizi dacă îi dai bătaie spre vârf sau nu. Toată lumea e pe oxigen. Proviziile îţi sunt limitate, iar tu trebuie să mergi ori la deal, ori la vale, să iei decizia foarte rapid. Asta e o poză a lui Rob Hall. El a fost liderul echipei din Noua Zeelandă. Acesta e radioul pe care l-a folosit mai târziu ca să o apeleze pe soţia lui despre care o să vă povestesc. Aceştia sunt câţiva alpinişti care aşteaptă să plece spre vârf. Sunt la tabăra patru şi puteţi vedea că vântul mătură vârful. Nu e o vreme bună pentru a urca acolo, aşa că alpiniştii aşteaptă doar, sperând că vântul va înceta. Iar vântul într-adevăr încetează în timpul nopţii. Devine foarte calm. Nu mai e vânt deloc. Asta arată ca o bună şansă de a merge pe vârf. Aşa că iată câţiva alpinişti pornind spre vârf pe ceea ce se numeşte faţa triunghiulară. E prima parte a urcuşului. Se face pe întuneric deoarece e de fapt mai puţin abruptă decât ceea ce urmează, şi poţi câştiga ore din lumina zilei dacă faci asta pe întuneric.

Deci asta s-a întâmplat. Alpiniştii au ajuns pe creasta de sud-est. Asta e o vedere înspre creasta de sud-est. Vârful ar fi în planul apropiat. De aici sunt cam 460 de metri în sus, la un unghi de 30 de grade spre vârf. Dar ce s-a întâmplat în anul acela a fost că vântul, dintr-o dată şi pe neaşteptate, a reînceput. S-a abătut o furtună pe care nimeni nu o anticipase. Puteţi vedea aici nişte vânturi feroce spulberând zăpadă mult deasupra vârfului. Şi erau alpinişti pe creasta acelui vârf.

Asta e o poză a mea în acea zonă făcută cu un an înainte, şi puteţi vedea că am o mască de oxigen cu un recirculator. Am un furtun de oxigen conectat aici. Puteţi vedea pe acest alpinist, avem două rezervoare de oxigen în rucsacuri, mici rezervoare de titaniu, foarte uşoare. Şi nu cărăm prea mult altceva. Asta e tot ce ai. Eşti foarte expus pe creasta vârfului.

Ok. Aste e o imagine luată chiar de pe creasta vârfului. E pe drumul către vârf, pe acea punte de 460 de metri. Toţi alpiniştii urcă aici fără frânghii, iar motivul e că e atât de abruptă căderea pe ambele părţi încât, dacă ai fi legat de cineva, ai sfârşi prin a-i trage în jos cu tine. Aşa că fiecare persoană urcă individual. Şi nu e o potecă dreaptă deloc. E un urcuş foarte dificil şi există mereu riscul de a cădea pe una din părţi. Dacă pici spre stânga, vei cădea 2440 de metri în Nepal. Dacă pici spre dreapta, vei cădea 3660 de metri în Tibet. Aşa că probabil e mai bine să cazi în Tibet pentru că vei trăi mai mult. (Râsete) Dar în ambele cazuri cazi pentru tot restul vieţii tale.

Ok. Alpiniştii aceia erau sus, aproape de vârf de-a lungul crestei vârfului pe care o vedem acolo, iar eu eram aici jos în tabăra trei. Expediţia mea era jos în tabăra trei, în timp ce tipii aceştia erau sus în furtună. Furtuna era atât de sălbatică încât a trebuit să stăm jos, complet îmbrăcaţi, complet echipaţi, aşezaţi jos pe podeaua cortului pentru a împiedica cortul să fie spulberat de pe munte. Erau cele mai teribile vânturi pe care le-am văzut vreodată. Iar alpiniştii de sus de pe creastă erau mult mai sus, cu 610 metri mai sus, şi expuşi total fenomenelor naturii. Eram în contact prin radio cu câţiva dintre ei.

Asta e o imagine luată de-a lungul crestei vârfului. Rob Hall, am auzit prin radio, era acolo sus, în acest punct în furtună cu Doug Hansen. Şi am auzit că Rob e în regulă, dar că Doug era prea slăbit ca să coboare. Era extenuat, iar Rob stătea cu el. Primiserăm de asemenea nişte veşti proaste din furtună că Beck Weathers, un alt alpinist, se prăbuşise în zăpadă şi era mort. Mai erau încă alţi 18 alpinişti a căror situaţie nu o cunoşteam. Erau pierduţi. Era o confuzie totală pe munte. Toate veştile erau confuze. Multe dintre ele se contraziceau. Nu aveam de fapt nicio idee despre ce se întâmpla în timpul acelei furtuni. Stăteam doar ghemuiţi în corturile noastre de la tabăra trei.

Cei mai buni alpinişti ai noştri, Todd Burleson şi Pete Athans, s-au hotărât să urce pentru a încerca să salveze pe cine puteau chiar dacă era o furtună violentă. Au încercat să transmită prin radio un mesaj lui Rob Hall care era un alpinist extraordinar blocat, oarecum, împreună cu un alpinist vlăguit sus aproape de vârf. Mă aşteptam ca ei să îi spună lui Rob "Rezistă. Venim." Dar de fapt ce au spus ei a fost "Lasă-l pe Doug şi coboară singur. Nu e nicio şansă să îl salvezi, încearcă doar să te salvezi pe tine în momentul ăsta." Iar Rob a primit mesajul, dar răspunsul lui a fost: "Amândoi ascultăm." Todd şi Pete au ajuns sus pe creasta vârfului, aici sus, iar acolo era o scenă de haos total. Dar au făcut ce au putut să stabilizeze oamenii. Le dădeam sfaturi prin radio de la tabăra trei şi i-am trimis la vale pe alpiniştii care erau în stare să coboare cu propriile lor puteri. Pe cei care nu puteau am decis oarecum să îi lăsăm la tabăra patru. Aşa că alpiniştii coborau de-a lungul acestui traseu.

Asta e luată de la tabăra trei unde eram eu. Iar toţi veneau la mine, aşa că puteam să mă uit la ei şi să văd ce puteam face pentru ei, adică nu mare lucru de fapt, deoarece tabăra trei e o mică crestătură făcută în gheaţă în mijlocul unui unghi de 45 de grade. Abia poţi să stai afară din cort. E foarte frig. E la 7315 metri. Singurele provizii pe care le aveam la acea altitudine erau două pungi de plastic cu siringi preîncărcate de calmante şi steroizi.

Deci, pe măsură ce alpiniştii treceau pe la mine, evaluam oarecum dacă sunt sau nu în stare să continue coborârea. Celor care nu erau atât de lucizi sau care nu se puteau coordona bine le dădeam o injecţie de steroizi pentru a încerca să le ofer o perioadă de luciditate si coordonare în care puteau să-şi continue coborârea de pe munte. E aşa de anevoios să lucrezi acolo sus încât uneori le dădeam injecţiile direct prin haine. Era pur şi simplu prea dificil de acţionat în orice alt mod acolo sus.

În timp ce mă îngrijeam de ei, am primit noi veşti despre Rob Hall. Nu era nicio cale de a ajunge destul de sus ca să îl salvăm. El ne-a apelat din nou ca să ne spună că era singur acum. Se părea că Doug murise mai sus pe munte. Dar Rob era acum prea slăbit pentru a coborî singur şi, cu vânturile cumplite şi la altitudinea aceea mare, pur şi simplu nu putea să fie salvat, iar el ştia asta. În acel moment a cerut să i se facă legătura cu soţia lui. Avea cu el un radio. Soţia lui era acasă în Noua Zeelandă, însărcinată în luna a şaptea cu primul lor copil. Iar Rob a cerut să i se facă legătura cu ea. S-a rezolvat. Iar Rob şi soţia lui au avut ultima lor conversaţie. Au ales un nume pentru copilul lor. Apoi Rob a închis, Iar acela a fost ultimul lucru pe care l-am auzit de la el.

Am fost pus în situaţia de a trata o mulţime de pacienţi în stare critică la 7315 de metri, ceea ce era un lucru imposibil. Deci ce am făcut a fost să ducem victimele jos la 6400 de metri, unde era mai uşor pentru mine să îi tratez. Aceasta era trusa mea medicală. Era o trusă de unelte umplută cu provizii medicale. Asta e ceea ce am cărat sus pe munte. Aveam mai multe provizii mai jos, pe care am cerut să le aducă sus pentru a le găsi la tabăra de mai jos. Iar asta era priveliştea la tabăra de mai jos.

Supravieţuitorii veneau unul câte unul. Unii dintre ei erau cu hipotermie, unii dintre ei erau degeraţi, alţii sufereau de ambele. Ce am făcut a fost să încercăm să îi încălzim cât de bine puteam, să le dăm oxigen şi să încercăm să-i reanimăm, ceea ce era dificil de făcut la 6400 de metri, când cortul îngheaţă. Acestea sunt nişte degerături grave la picioare, degerături grave la nas. Acest alpinist a fost orbit de zăpadă.

În timp ce vedeam de aceşti alpinişti, am avut o experienţă uluitoare. De nicăieri, Beck Weathers, despre care ni se spusese deja că era mort, a apărut poticnindu-se în cort, exact ca o mumie, a intrat în cort. Mă aşteptam să fie incoerent, dar, în realitate, el a intrat în cort şi mi-a zis: "Salut Ken. Unde să mă aşez?" Apoi a zis: "Accepţi asigurarea mea medicală?" (Râsete) Pe bune că a spus asta. (Râsete) Deci era complet lucid, dar avea degerături foarte grave. Puteţi vedea că mâna lui e complet albă, iar faţa, nasul este ars. Mai întâi se fac albe, apoi, când se necrozează complet, se fac negre, apoi cad. Este ultimul stadiu, exact ca o cicatrice.

Aşa că, în timp ce vedeam de Beck, mi-a relatat ce se petrecuse acolo sus. A spus că se pierduse în furtună, se prăbuşise în zăpadă şi stătuse pur şi simplu acolo, neputând să se mişte. Câţiva alpinişti trecuseră pe acolo şi se uitaseră la el, iar el îi auzise spunând: "E mort." Dar Beck nu era mort; auzea asta, dar era total incapabil de a se mişca. Era într-un fel de stare catatonică, în care putea să-şi dea seama de împrejurimi, dar nu putea nici măcar să clipească pentru a arăta că e viu. Aşa că alpiniştii au trecut pe lângă el, iar Beck a stat acolo o zi, o noapte şi încă o zi, în zăpadă. Apoi şi-a zis lui însuşi: "Nu vreau să mor. Am o familie la care să mă întorc." Iar gândul la familia sa, la copiii săi şi la soţia sa, a generat suficientă energie, suficientă motivaţie în el, astfel încât pur şi simplu s-a ridicat. După ce a stat în zăpadă un timp atât de lung, s-a ridicat şi a găsit drumul înapoi la tabără. Iar Beck mi-a spus povestea asta foarte încet, dar eu eram absolut uimit de ea. Nu puteam să îmi imaginez pe cineva stând în zăpadă atât de mult timp şi apoi ridicându-se. Aparent el a anulat o hipotermie ireversibilă. Iar eu pot doar să încerc să presupun cum a făcut-o.

Deci, cum ar fi fost dacă Beck ar fi fost legat la un scaner SPECT, o chestie care poate de fapt să măsoare funcţionarea creierului? Foarte simplu, cele trei părţi ale creierului: lobul frontal, unde îţi focalizezi atenţia şi concentrarea, ai lobul temporal, unde îţi formezi imagini şi păstrezi amintiri, şi partea posterioară a creierului, care conţine cerebelul, care controlează mişcarea, şi trunchiul cerebral, unde ai funcţiile principale de întreţinere, precum pulsul şi respiraţia.

Deci hai să facem o tăietură prin creier aici, şi să ne imaginăm că Beck a fost legat la un scaner SPECT. Acesta măsoară fluxul dinamic de sânge şi astfel fluxul de energie din creier. Deci ai cortexul prefrontal aici luminat în roşu. Aceasta e o scanare destul de uniform distribuită. Ai regiunea de mijloc, unde ar putea fi lobul temporal, aici în interior, şi porţiunea posterioară, unde funcţiile de întreţinere se află în spate.

Aceasta e o scanare aproximativ normală care arată o distribuţie egală de energie. Acum, mergi la asta şi vezi ce mult sunt luminaţi lobii frontali. Asta ar putea fi ceea ce ar fi simţit Beck când a realizat că e în pericol. Îşi focalizează întreaga atenţie pe cum să iasă din încurcătură. Aceste părţi ale creierului se potolesc. El nu se gândeşte la familie sau la altcineva în acest moment şi munceşte din greu. Încearcă să-şi facă muşchii să mişte şi să iasă din asta. Ok. Însă el pierde teren aici. Rămâne fără energie. E prea frig. Nu-şi poate menţine energiile metabolice în lucru. Şi, vedeţi, nu mai e roşu aici. Creierul său se linişteşte. E prăbuşit în zăpadă aici. Totul e linişte. E foarte puţin roşu peste tot. Beck se stinge. E pe moarte.

Mergi la următoarea scanare, dar în cazul lui Beck poţi vedea că partea de mijloc a creierului său începe să se lumineze din nou. Începe să se gândească la familia sa. Începe să aibă imagini care îl motivează să se ridice. Creează energie în această regiune prin gânduri. Şi aşa va transforma gândurile din nou în acţiune. Această parte a creierului se numeşte girus cingular anterior. Este o regiune în care mulţi savanţi neurologi cred că se află sediul voinţei. Acesta e locul unde oamenii iau decizii, unde creează voinţa. Şi, vedeţi, există un flux de energie care merge dinspre partea mediană a creierului său unde are imagini are familiei sale, în această regiune, care îi pune în mişcare voinţa.

Ok. Asta devine tot mai puternică până la punctul în care de fapt va fi un factor motivaţional. El va crea destulă energie în acea regiune, după o zi, o noapte şi o zi, încât să-l impulsioneze de fapt să se ridice. Şi puteţi vedea aici, el începe să aibă mai multă energie în lobul frontal. Începe să se concentreze. Poate să se concentreze acum. Se gândeşte la ce are de făcut ca să se salveze. Deci această energie a fost transmisă spre partea din faţă a creierului său şi devine mai potolită aici, dar el îşi foloseşte această energie pentru a se gândi la ce are de făcut ca să se pună în mişcare. Iar apoi acea energie oarecum se împrăştie peste tot prin zonele gândirii sale. Nu se gândeşte la familia sa acum şi se auto-impulsionează. Asta e partea posterioară, unde muşchii săi vor începe să se mişte, iar el o să îşi găsească ritmul propriu. Inima şi plămânii lui îşi vor recăpăta viteza. Deci asta e ce pot presupune că s-ar fi putut petrece dacă am fi putut să îi facem o scanare SPECT lui Beck în timpul acestei epopei de supravieţuire.

Deci iată-mă aici îngrijindu-l pe Beck, la 6400 de metri, şi am simţit că fac ceva total trivial în comparaţie cu ceea ce făcuse el pentru sine. Asta demonstrează pur şi simplu ce poate face puterea minţii. Era în stare critică. Erau şi alţi pacienţi în stare critică. Din fericire am putut să aducem un elicopter ca să îi salveze pe oamenii aceştia. Un elicopter a venit la 6400 de metri şi a realizat cea mai înaltă salvare cu elicopterul din istorie. A putut să aterizeze pe gheaţă, să îl ia pe Beck şi pe alţi supravieţuitori, unul câte unul, şi să-i ducă la Kathmandu într-o clinică înainte chiar ca noi să ne întoarcem la tabăra de bază.

Asta e o imagine de la tabăra de bază la una din taberele unde unii dintre alpinişti dispăruseră. Am ţinut o ceremonie comemorativă acolo câteva zile mai târziu. Aceştia sunt şerpaşi care aprind crengi de ienupăr. Ei cred că fumul de ienupăr e sfânt. Iar alpiniştii au stat în picioare de jur împrejur pe stâncile înalte şi au vorbit despre alpiniştii care dispăruseră sus, aproape de vârf, întorcându-se de fapt spre munte pentru a vorbi cu ei direct. Au fost cinci alpinişti dispăruţi aici. Acesta e Scott Fischer, Rob Hall, Andy Harris, Doug Hansen şi Yasuko Namba. Şi încă un alpinist ar fi trebuit să moară în acea zi, dar nu a murit, iar acela este Beck Weathers. El a fost în stare să supravieţuiască pentru că a putut să genereze acea incredibilă voinţă, a putut să-şi folosească toată puterea minţii pentru a se salva.

Acestea sunt steaguri tibetane de rugăciune. Aceşti şerpaşi cred că, dacă scrii rugăciuni pe aceste steaguri, mesajul va fi dus sus la zei, iar în acel an mesajul lui Beck a primit răspuns.

Mulţumesc. (Aplauze)