Renaşterea râurilor din New York -- cu stridii!

Sunt pasionată de peisajul american şi cum forma fizică a pământului, de la Central Valley în California până la roca de bază a Manhattan-ului, ne-a modelat istoria şi caracterul. Dar un lucru e clar. Doar în ultimii 100 de ani, ţara noastră -- şi asta e o hartă extinsă a Americii -- ţara noastră a nivelat şi omogenizat în mod sistematic peisajul până în punctul în care am uitat relaţia noastră cu plantele şi animalele care trăiesc lângă noi şi pământul de sub picioarele noastre. Şi deci cum văd contribuţia muncii mele e pur şi simplu să reimaginez aceste legături, şi să le reconstruiesc fizic. Acest grafic reprezintă lucrurile de care ne lovim acum în mediul construit. Şi e într-adevăr o confluenţă a creşterii populaţiei urbane, micşorarea biodiversităţii şi desigur, creşterea nivelului mării şi schimbarea climei.

Deci când mă gândesc şi la design, mă gândesc la încercarea de a reprelucra şi a reantrena liniile acestui grafic într-un fel mai productiv. Şi puteţi vedea din săgeata de aici indicând că sunteţi aici, încerc să amestec şi să combin aceste două domenii foarte diferite ale urbanismului şi ecologiei, şi să le aduc împreună într-un mod nou şi captivant. Deci era marii infrastructuri s-a terminat. Adică, aceste soluţii de sus în jos, mono-funcţionale, bazate pe capital nu vor avea succes. Avem nevoie de noi unelte şi noi abordări. În mod similar, ideea de arhitectură ca acest obiect pe câmpie, lipsit de context, nu e chiar -- scuzaţi-mă, e destul de arogant -- nu e chiar abordarea pe care trebuie s-o luăm. Deci avem nevoie de poveşti noi, eroi noi şi unelte noi.

Deci acum vreau să vi-l prezint pe noul meu erou în războiul pentru schimbarea climei globale, şi asta e stridia estică. Deci, deşi e o creatură foarte mică şi foarte modestă, această creatură e incredibilă, pentru că se poate aduna în aceste structuri mega-recif, poate creşte, le puteţi creşte, şi, oare am spus deja, e destul de gustoasă. Deci stridia a fost baza pentru un proiect de design urban asemănător cu un manifest pe care l-am făcut despre Portul New York, numit "stridi-tectură". Şi ideea de bază a stridi-tecturii e să captez puterea biologică a midiilor, a ierbii de mare şi a stridiilor -- specii care trăiesc în port -- şi în acelaşi timp, să captez puterea oamenilor care trăiesc în comunitate şi s-o îndrept spre a schimba ceva acum.

Aici e o hartă a oraşului meu, New York City, în care inundaţia apare în roşu. Şi ce e încercuit e zona despre care voi vorbi acum sunt Canalul Gowanus şi Insula Governors. Dacă vă uitaţi aici la această hartă, arătând totul în albastru, e în apă, şi totul în galben e parte muntoasă. Dar puteţi vedea, chiar puteţi intui din această hartă, că portul a fost curăţat şi nivelat, şi a trecut de la un mozaic bogat, tridimensional, la un bălegar plat în câţiva ani. Un alt set de imagini ale Canalului Gowanus însuşi. Acum, Gowanus miroase deosebit de rău -- voi recunoaşte. Există probleme de revărsare a canalizării şi contaminare, dar voi argumenta şi că aproape toate oraşele au exact aceeaşi situaţie, şi e o situaţie cu care ne întâlnim cu toţii. Şi aici e o hartă a acelei situaţii, arătând contaminanţii în galben şi verde, agravaţi de acest nou flux de valuri de furtună şi creşterea nivelului mării. Deci avem într-adevăr multe de făcut.

Când am început acest proiect, una din ideile de bază a fost să ne uităm la istorie şi să încercăm să înţelegem ce a fost acolo. Şi puteţi vedea din această hartă, există această semnătură geografică incredibilă a unei serii de insule care erau în port şi o matrice de mlaştini sărate şi plaje care au jucat rolul de atenuator natural de valuri pentru aşezarea de mai sus. Am aflat în vremea asta şi că puteai mânca o stridie de mărimea unei farfurii chiar în Canalul Gowanus. Deci conceptul nostru e de fapt acest concept înapoi-în-viitor, captând inteligenţa acelui model de aşezare terestră. Şi ideea are două stagii de bază. Prima e dezvoltarea unei ecologii artificiale, un recif în port, care ar proteja apoi noile modele de aşezare pe pământ şi în Gowanus. Pentru că dacă ai apă curată şi apă mai înceată, îţi poţi imagina un nou mod de a trăi cu acea apă.

Deci proiectul de adresează într-adevăr acestor trei probleme de bază într-un mod nou şi captivant, cred. Aici suntem, înapoi la eroul nostru stridia. Şi din nou, e acest animal incredibil de captivant. Acceptă alge şi grohotiş la un capăt, şi prin acest frumos, încântător set de organe stomacale, din celălalt capăt iese apă mai curată. Şi o stridie poate filtra până la 190 de litri de apă pe zi. Recifurile de stridii acopereau şi aproape un sfert din portul nostru şi puteau filtra apa din port în câteva zile. Erau cheia în cultura şi economia noastră. De fapt, New York a fost construit pe spatele culegătorilor de stridii, şi străzile noastre au fost construite literalmente pe cochilii de stridii. Această imagine e o imagine a unui cărucior cu stridii, care e acum la fel de omniprezent cum e căruciorul de hotdog azi. Deci, din nou, am tras paiul mai scurt aici. (Râsete) În ultimul rând, stridiile se pot micşora şi se pot aduna unele în altele şi pot forma aceste uimitoare structuri de recif natural. Devin cu adevărat atenuatori naturali de valuri. Şi devin podeaua de stâncă a oricărui ecosistem de port. Multe, multe specii depind de ele.

Deci am fost inspiraţi de stridie, dar am fost inspirată de ciclul de viaţă al stridiei. Se poate schimba dintr-un ou fertilizat într-o stridie tânără, când plutesc în apă, şi când sunt gata să se prindă de o altă stridie, de o stridie adultă mascul sau femelă în câteva săptămâni. Am reinterpretat acest ciclu de viaţă la scala peisajului nostru şi am considerat Gowanus-ul ca o pepinieră uriaşă de stridii, unde stridiile ar fi crescute în Gowanus, apoi ar trece la stadiul de stridie tânără şi ar fi însămânţate în Bayridge Reef. Şi deci ideea de bază aici a fost să apăs butonul de resetare şi să regerăm o ecologie de-a lungul timpului care ar fi regenerabilă şi curăţătoare şi productivă.

Cum lucrează reciful? Ei bine, e foarte, foarte uşor. Un concept de bază aici e că schimbarea climei nu e ceva care -- răspunsurile nu vor cădea de pe Lună. Şi cu o etichetă de preţ de 20 de miliarde, ar trebui pur şi simplu să începem şi să lucrăm cu ce avem acum şi ce e în faţa noastră. Deci această imagine arată pur şi simplu, e o câmpie de mormane marine interconectate cu această funie pufoasă ţesută. Ce e funie pufoasă, întrebaţi? E exact asta; e un lucru foarte ieftin, disponibil practic la magazinul tău metchim, şi e foarte ieftin. Deci ne imaginăm că am putea de fapt să facem o vânzare de prăjituri de casă ca să ne finanţăm noul proiect. (Râsete) Deci în studio, mai degrabă decât să desenăm, am început să învăţăm să croşetăm. Conceptul a fost să croşetăm această funie şi să dezvoltăm acest nou tip de infrastructură pentru ca stridiile să crească pe ea. Puteţi vedea în diagrama de mai jos cum creşte în timp de la un spaţiu infrastructural într-un nou spaţiu public urban. Şi asta creşte în timp dinamic cu ameninţarea schimbării climatice.

Creează şi acest nou spaţiu amfibian, incredibil de interesant, cred, unde te poţi imagina lucrând, te poţi imagina recreându-te într-un nou mod. Până la urmă, ne-am dat seama că ce făceam era un nou parc apos albareu-verde pentru viitorul secol apos -- un parc amfibian, dacă vreţi. Deci puneţi-vă tevașii. Deci vă puteţi imagina scufundându-vă aici. Asta e o imagine a unor elevi de liceu, scafandrii cu care am lucrat în echipa noastră. Deci vă puteţi imagina o nouă manieră de a trăi cu o nouă relaţie cu apa, şi o hibridizare a programelor ştiinţifice şi de recreaţie în termeni de monitorizare.

Un alt cuvânt nou pentru noua şi curajoasa lume: acesta e cuvântul flupsy. E o prescurtare pentru sistem de plutire la cresterea nivelului apei. Şi acest dispozitiv glorios, disponibil imediat e de fapt o plută cu o crescătorie de stridii dedesubt. Deci apa e agitată prin această plută. Puteţi vedea cele opt partiţii pe o parte care găzduiesc micile stridii şi le hrănesc cu forţa. Deci în loc să ai 10 stridii, ai 10.000. Şi apoi aceste stridii tinere sunt apoi însămânţate. Aici e viitorul Gowanus-ului cu plutele de stridii pe ţărmuri -- flupsificarea Gowanus-ului. Cuvânt nou. Şi se vede și grădinărit de stridii pentru comunitate pe marginile sale. Şi în cele din urmă, cât de amuzant ar fi să priveşti parada flupsy şi să chiui la stridiile tinere în timp ce coboară în recif.

Sunt întrebată două lucruri legate de acest proiect. Unul, de ce nu se întâmplă acum? Şi al doilea, când putem mânca stridiile? Şi răspunsul e nu încă, ele lucrează. Dar ne imaginăm, după calculele noastre, că până în 2050 ai putea să-ţi bagi dinţii într-o stridie de Gowanus.

Pentru a concluziona, asta e doar o secţiune a unei bucăţi de oraş, dar visul meu e, speranţa mea e, că până mergeţi cu toţii înapoi în oraşele voastre să putem începe să lucrăm împreună şi să colaborăm la recrearea şi reformarea unui nou peisaj urban înspre un viitor mai sustenabil, mai uşor de trăit, şi mai delicios.

Mulţumesc.

(Aplauze)