Karen Tse: Cum să oprim tortura

În 1994 am fost într-o închisoare din Cambodgia, şi am întâlnit un băiat de 12 ani care fusese torturat şi i se refuzase accesul la un avocat. Şi uitându-mă în ochii lui mi-am dat seama că deşi scrisesem sute de memorii pentru deţinuţi politici nu aş fi scris niciodată un memoriu pentru el pentru că nu era un băiat de 12 ani care să fi făcut ceva important pentru cineva. Nu era un deţinut politic. Era un băiat de 12 ani care furase o bicicletă. Am mai înţeles în acel moment că nu numai Cambodgia, ci din cele 113 ţări în curs de dezvoltare care practică tortura 93 au adoptat legi care dau dreptul să ai avocat şi dreptul de a nu fi torturat.

Şi mi-am dat seama că exista o ocazie incredibilă pentru noi ca şi comunitate internaţională să ne unim şi să punem capăt torturii ca instrument de investigaţie. Deseori ne gândim la tortură ca fiind politică sau rezervată pentru cazuri extreme dar, de fapt, 95% din tortura de azi nu se aplică deţinuţilor politici. Este pentru oameni care se găsesc în sisteme juridice nefuncţionale şi, din păcate, pentru că tortura este forma cea mai ieftină de investigaţie -- e mai ieftină decât un sistem judiciar, mai ieftină decât un avocat şi accesul imediat la un avocat -- se întâmplă în majoritatea timpului. Cred azi că ne este posibil ca şi comunitate internaţională, dacă luăm o decizie, să ne unim şi să punem capăt torturii ca instrument de investigaţie în timpul vieţii noastre, dar va fi nevoie de trei lucruri. Întâi instruirea, autorizarea şi conectarea apărătorilor din întreaga lume.

Apoi asigurarea că există acces imediat sistematic la avocat. Iar în al treilea rând e dedicarea. Astfel, în anul 2000, am început să mă întreb ce ar fi dacă ne-am uni forţele? Am putea face ceva pentru aceste 93 de ţări? Şi am fondat International Bridges to Justice (Punţi internaţionale spre justiţie) care are misiunea specifică de a pune capăt torturii ca instrument de investigaţie şi a implementa drepturile procesuale cuvenite în cele 93 de ţări aducând avocaţi instruiţi din faza iniţială în secţiile de poliţie şi în sălile de judecată. Prima mea experienţă, totuşi, a fost în Cambodgia şi îmi amintesc,când am fost prima oară acolo, în 1994, erau chiar sub 10 avocaţi în ţară deoarece Khmerii Roşii îi omorâseră pe toţi.

Şi chiar și peste 20 de ani erau doar 10 avocaţi în ţară, aşa că, dacă ai merge într-o închisoare ai întâlni nu doar băieţi de 12 ani, ci şi femei şi dacă ai întreba: "De ce eşti aici?" femeile ar spune: "Păi sunt aici de 10 ani pentru că soţul meu a comis o infracţiune dar nu îl găsesc." Deci e doar un loc fără lege.

Primul grup de apărători s-a adunat şi încă îmi amintesc cum, predând, am spus: "Bun, ce faceţi pentru o investigaţie?" şi a fost linişte în clasă, până când, în final, o femeie s-a ridicat [nume neclar) şi a spus "Khrew", adică "Doamna profesoară" "am apărat peste o sută de oameni şi niciodată nu a trebuit să fac vreo investigaţie, pentru că toţi au recunoscut fapta."

Şi am discutat în clasă despre faptul că, unu, recunoaşterea faptelor s-ar putea să nu fie sigură, iar, doi, nu doream să încurajăm poliţia să continue aceasta, mai ales că acum era contra legii. Şi le-a trebuit mult curaj acestor apărători să se decidă că vor începe să ia poziţie şi să se susţină unii pe alţii în implementarea acestor legi. Şi încă îmi mai amintesc primele cazuri când au venit, toţi 25, iar ea se ridica şi ei, din spate, o susţineau, iar judecătorii tot ziceau "Nu, nu, nu, vom face exact la fel ca mai înainte"

Dar într-o zi a apărut cazul perfect: era o femeie care vindea zarzavat, stătea în faţa unei case. A spus că ea chiar a văzut ieşind persoana despre care crede că a furat ce bijuterii or fi fost, dar poliţia a venit, au luat-o, nu era nimic asupra ei. Era gravidă atunci. Prezenta arsuri de ţigară. Avortase. Şi când au adus cazul ei în faţa judecătorului, pentru prima oară s-a ridicat şi a spus: "Da, nu există nici o dovadă decât mărturisirea sub tortură şi vei fi eliberată".

Iar apărătorii au început să ia cazuri iar şi iar şi veţi vedea că au început, încet, încet, să schimbe cursul istoriei în Cambodgia. Dar Cambodgia nu este singură. Mă gândeam, e Cambodgia? Sau sunt alte ţări? Dar sunt atâtea ţări.

În Burundi am intrat într-o închisoare şi nu era un băiat de 12 ani acolo, era unul de 8 ani. Care furase un telefon mobil. Sau o femeie, i-am luat copilaşul, un copilaş tare drăguţ, şi i-am spus: "Copilul tău e aşa drăguţ."Nu era bebeluş, avea 3 ani. Iar femeia a spus: "Da, dar din cauza ei sunt aici." Pentru că fusese acuzată că a furat două scutece şi un fier de călcat pentru bebeluşul ei şi încă era în închisoare. Şi când am mers la directorul închisorii am spus: "Trebuie să-i daţi drumul. Un judecător ar elibera-o." Iar el a răspuns: "Bine, putem discuta dar uită-te la închisoarea mea. 80% din cei două mii de oameni din ea nu au avocat. Ce putem face?" Astfel avocaţii au început să se ridice cu curaj, să organizeze un sistem în care să poată lua cazuri. Dar ne-am dat seama că nu contează doar pregătirea avocaţilor, ci şi legătura dintre ei.

De exemplu, în Cambodgia, avocata (nume neclar) nu a acţionat singură, ci a avut 24 de alţi avocaţi cu ea care s-au ridicat împreună. Şi, la fel, în China, îmi spun mereu, "E ca un vânt răcoros în deşert când putem să fim împreună." Sau în Zimbabwe, unde mi-l amintesc pe Innocent, după ce ieşise dintr-o închisoare unde toată lumea se ridicase şi spusese: "Sunt aici de un an, opt ani, 12 ani fără avocat." a venit la o pregătire şi a spus: "Am auzit spunându-se"... pentru că auzise oameni murmurând şi comentând -- "Am auzit spunându-se că nu putem ajuta la crearea stării de drept pentru că ne lipsesc resursele." Şi a continuat: "Dar vreau să ştii că lipsa resurselor nu e niciodată un pretext pentru nedreptate." Şi cu aceasta a organizat cu succes 68 de avocaţi care iau cazuri sistematic.

Totuşi cheia pe care o vedem este pregătirea şi accesul timpuriu. Am fost recent în Egipt şi am fost inspirată să mă întâlnesc cu un alt grup de avocaţi care mi-au spus: "Hei, uite, nu avem poliţie pe străzi acum. Poliţia a fost unul din principalele motive pentru revoluţie. Îi torturau pe toţi tot timpul." Şi eu am spus; "Dar sunt zeci de milioane de dolari care au intrat recent pentru dezvoltarea sistemului juridic de aici. Ce se întâmplă?" Am fost la o agenţie de dezvoltare unde pregăteau procurori şi judecători, ceea ce e normal, ca de pe poziţie opusă cu apărătorii. Şi mi-au arătat un manual care era de fapt excelent. Am spus: "Am să-l copiez." Avea totul în el. Avocaţii puteau veni la poliţie. Era perfect. Procurorii erau instruiţi perfect. Dar le-am spus: "Am doar o întrebare: ce se întîmplă cu lumea până să ajungă la biroul procurorului? După o pauză, au răspuns: "Sunt torturaţi."

Deci elementele sunt nu doar instruirea avocaţilor, dar şi să găsim un mod de a implementa accesul timpuriu la avocat, deoarece aceştia sunt protecţia din sistem pentru cei torturaţi. Şi când vă spun aceasta îmi dau seama şi că sună cum ar fi: "Bine, pare că am putea să o facem dar oare putem într-adevăr?" Pentru că sună important. Şi sunt multe motive pentru care cred că e posibil. Primul sunt oamenii care găsesc moduri de a crea miracole prin dedicarea lor. Nu numai Innocent, despre care v-am spus, din Zimbabwe, ci apărători din toată lumea care caută aceste elemente. Avem un program numit Justiţiarii, şi ne-am dat seama că sunt oameni care sunt curajoşi şi vor să facă ceva, dar cum putem să îi susţinem? Aşa că e o competiţie online pentru doar cinci mii de dolari dacă aduci un mod inovator de a implementa justiţia. Şi sunt 30 de Justiţiari în toată lumea: din Sri Lanka în Swaziland şi RD Congo, care cu cinci mii de dolari fac lucruri uimitoare prin programe SMS, prin programe paralegale, prin orice pot să facă.

Şi nu sunt doar aceşti Justiţiari. ci oameni pe care îi vedem identificând cu curaj care le sunt reţelele şi cum pot merge mai departe.

Astfel în China, de exemplu, au ieşit legi grozave care spun că poliţia nu poate să tortureze oamenii, sau vor fi pedepsiţi. Şi stăteam lângă unul din avocaţii noştri foarte curajoşi, pe care l-am întrebat: "Cum putem scoate asta? Cum putem fi siguri că se implementează? Aceasta este fantastică." Şi mi-a răspuns: "Păi ai bani?" Şi i-am răspuns: "Nu." Iar el a spus:"Nu-i nimic, tot ii dăm de capăt." Şi în 4 decembrie a convocat trei mii de membri ai Ligii Tineretului Comunist din 14 din cele mai bune facultăţi de drept care s-au organizat, au făcut postere cu noile legi, s-au dus la posturile de poliţie şi au început ceea ce numeşte el o revoluţie juridică neviolentă pentru protejarea cetăţenilor. Aşa că am vorbit despre nevoia de a pregăti şi a susţine apărătorii. Trebuie să implementăm sistematic accesul în timp optim la un avocat Dar lucrul cel mai important este că ne dedicăm acestui obiectiv.

Şi mi se spune mereu: "Ştii, este grozav, dar teribil de idealist. N-o să meargă niciodată." Şi motivul pentru care cred că aceste cuvinte sunt interesante este pentru că exact aceleaşi cuvinte s-au spus celor care se deciseseră să pună capăt sclaviei, sau segregării rasiale. Începutul a fost cu un grup mic de oameni care s-au decis să se dedice cauzei.

Avem printre poeziile preferate ale apărătorilor una pe care şi-o spun unul altuia, care spune: "Curaj, prieteni, drumul e adesea lung, calea nu e niciodată liberă, iar miza e foarte mare, dar până la urmă nu eşti singur." Şi cred că dacă vom putea să ne unim ca şi comunitate internaţională pentru a susţine nu doar apărătorii ci pe oricine din sistem care contemplă aceasta, vom putea pune capăt torturii ca instrument investigativ. Mă opresc pentru că sunt sigură că sunt întrebări -- şi m-aş bucura să vorbesc cu dvs, oricând -- "Dar ce pot într-adevăr să fac?" Păi, aş spune aşa. Mai întâi, ştii ce poţi să faci. Dar în al doilea rând v-aş lăsa cu povestea lui Vishna, care chiar m-a inspirat să iniţiez Punţile spre Justiţie.

Vishna era un băiat de 4 ani când l-am întâlnit. care se născuse într-o închisoare cambodgiană din provincia Kandal. Dar pentru că se născuse în închisoare toată lumea îl iubea. inclusiv gardienii, aşa că era singurul care avea voie să iasă şi să intre după gratii. Ştiţi cum sunt gratiile. Şi cînd Vishna creştea, ce înseamnă să creşti? Îţi creşte capul. Aşa că ajungea la prima gratie, a doua şi apoi la a treia, şi apoi, încetişor îşi deplasa capul ca să treacă şi se întorcea, a treia, a doua, prima. Şi mă apuca de degetul mic pentru că în fiecare zi vroia să meargă în vizită. Nu reuşea niciodată să treacă pe la toţi în fiecare zi, dar dorea să-i vadă pe toţi cei 156 de deţinuţi. Şi îl ridicam. şi îşi trecea degetele printre bare. Sau dacă erau celule întunecoase, era ca o tablă ondulată, şi îşi trecea degetele prin goluri.

Şi majoritatea deţinuţilor spuneau că el e cea mai mare bucurie a lor şi că le lumina ziua şi că îl aşteptau. Iar eu gândeam, uite-l pe Vishna. Un băiat de 4 ani, născut în închisoare, neavând aproape nici un fel de bunuri materiale, dar având un sentiment al propriei călătorii eroice, pentru care cred că suntem cu toţii născuţi. Spunea: "Probabil nu o să pot să fac totul. Dar eu sunt unul. Pot să fac ceva. Şi o să fac lucrul acela, unul, pe care pot să-l fac. Aşa că vă mulţumesc pentru imaginaţia profetică de a gândi la construirea, împreună, a unei lumi noi şi vă invit să veniţi cu noi în această călătorie.

Vă mulţumesc.

(Aplauze.)

Vă mulţumesc.

(Aplauze)

Mulţumesc.

(Aplauze)