Julia Bacha: Să acordăm atenţie nonviolenţei

Sunt un realizator de film. În ultimii 8 ani, mi-am dedicat viaţa documentării muncii israelienilor şi palestinienilor care încearcă să încheie conflictul folosind metode paşnice. Când călătoresc pentru munca mea prin Europa şi Statele Unite, apare întotdeauna o întrebare: Unde este Gandhi palestinian? De ce nu folosesc palestinienii rezistenţă nonviolentă?

Provocarea pe care o am când aud această întrebare e că de multe ori tocmai m-am întors din Orientul Mijlociu unde mi-am petrecut timpul filmând zeci de palestinieni care folosesc nonviolenţa pentru a-şi apăra pământurile şi resursele de apă de soldaţii israelieni şi de imigranţi. Aceşti lideri încearcă să creeze o mişcare naţională masivă nonviolentă pentru a termina ocupaţia şi a construi pacea în regiune. Cu toate astea, majoritatea dintre voi probabil nu aţi auzit niciodată despre ei. Această diferenţă între ce se întâmplă acolo şi percepţiile din străinătate e unul din motivele cheie pentru care nu avem încă o mişcare de rezistenţă paşnică palestiniană care să aibă succes.

Aşa că eu sunt aici azi pentru a vorbi despre puterea atenţiei puterea atenţiei voastre, în apariţia şi dezvoltarea mişcărilor nonviolente în Cisiordania, Gaza şi în alte părţi -- dar azi, studiul meu de caz va fi Palestina. Cred că ce lipseşte mai ales pentru ca nonviolenţa să se răspândească nu e ca palestinienii să înceapă să adopte nonviolenţa, ci ca noi să începem să acordăm atenţie celor care deja au făcut-o. Daţi-mi voie să ilustrez acest punct prin a vă duce în acest sat numit Budrus.

Acum aproape şapte ani, s-au confruntat cu dispariţia, pentru că Israel a anunţat că va construi o barieră de separare, şi o parte din această barieră urma să fie construită prin sat. Şi-ar fi pierdut 40 la sută din pământ şi ar fi fost înconjuraţi, pierzând astfel accesul liber la restul Cisiordaniei. Prin intermediul liderilor locali inspiraţi, au lansat o campanie de rezistenţă paşnică pentru ca asta să nu ajungă să se întâmple.

Daţi-mi voie să vă arăt câteva clipuri scurte, ca să aveţi o idee de cum arăta totul acolo.

(Muzică)

Femeie palestiniană: Ni s-a spus că zidul va separa Palestina de Israel. Aici în Budrus, ne-am dat seama că zidul ne-ar fura pământul.

Bărbat israelian: Zidul a creat, de fapt, o soluţie pentru teroare.

Bărbat: Azi sunteţi invitaţi la un marş paşnic. Vi se vor alătura zeci din fraţii şi surorile voastre israeliene.

Activist israelian: Nimic nu sperie armata mai tare decât opoziţia nonviolentă.

Femeie: Am văzut cum bărbaţii încercau să îi împingă pe soldaţi, dar nici unul din ei nu putea face asta. Dar cred că fetele puteau să o facă.

Membru al Partidului Fatah: Trebuie să ne golim minţile de gândirea tradiţională.

Membru al Partidului Hamas: Eram în armonie completă, şi doream să o răspândim în întreaga Palestină.

Scandări: O naţiune unită. Fatah, Hamas şi Frontul Popular! Anunţ la ştiri: Conflictele de la graniţe continuă.

Reporter: Poliţia de graniţă israeliană a fost trimisă să împrăştie mulţimea. Li s-a dat permisiunea să folosească orice forţă ar fi necesar.

(Focuri de armă)

Bărbat: Acestea sunt gloanţe adevărate. E ca la Fallujah. Împuşcături peste tot.

Activist israelian: Eram sigur că vom muri. Dar erau alţii în jurul meu care nici măcar nu tresăreau.

Soldat israelian: Un protest nonviolent nu va opri [neclar].

Protestatar: Acesta e un marş paşnic. Nu e nevoie să se folosească violenţa.

Scandări: Putem să o facem. Putem să o facem. Putem să o facem!

Julia Bacha: Când am auzit prima dată despre povestea satului Budrus, am fost surprinsă că mass-media internaţională nu a reuşit să acopere extraordinara serie de evenimente care s-au întâmplat acum şapte ani, în 2003. Ce a fost mai surprinzător a fost că Budrus a avut succes. Rezidenţii, după 10 luni de rezistenţă paşnică, au convins guvernul israelian să mute drumul barierei de pe pământul lor pe linia verde, care este graniţa recunoscută internaţional dintre Israel şi Teritoriile Palestiniene. Rezistenţa din Budrus s-a răspândit de atunci în satele de prin Cisiordania şi în cartierele palestiniene din Ierusalim. Cu toate acestea mass-media rămâne cu precădere tăcută când vine vorba despre aceste poveşti. Această tăcere aduce consecinţe profunde pentru şansele ca nonviolenţa să crească, sau măcar să supravieţuiască în Palestina.

Rezistenţa violentă şi rezistenţa nonviolentă au un foarte important lucru în comun; sunt ambele o formă de teatru în căutare de public pentru cauza lor. Dacă actorii violenţi sunt singurii care sunt prezentaţi pe prima pagină constant şi atrag atenţie internaţională asupra situaţiei din Palestina, atunci devine foarte greu pentru liderii nonviolenţi să îşi convingă comunităţile că nesupunerea civilă e o opţiune viabilă pentru ieşirea din calvarul lor.

Puterea atenţiei nu vine ca o supriză probabil pentru părinţii din sală. Cel mai sigur mod de a-ţi face copilul să facă scene din ce în ce mai gălăgioase e să îi acorzi atenţie prima dată când face o scenă. Scenele vor deveni ceea ce psihologii copilăriei numesc un comportament funcţional, din moment ce copilul a învăţat că poate să obţină atenţia părinţilor din ele. Părinţii pot să stimuleze sau să inhibe comportamentul pur şi simplu prin acordarea sau retragerea atenţiei faţă de copiii lor. Dar asta e valabil şi pentru adulţi. De fapt, comportamentul a comunităţi şi ţări întregi poate fi influenţat după locul în care comunitatea internaţională alege să îşi concentreze atenţia.

Cred că la baza încheierii conflictului din Orientul Mijlociu şi a aducerii păcii e ca noi să transformăm nonviolenţa într-un comportament funcţional acordând mult mai multă atenţie liderilor nonviolenţi ai zilei, din zonă. În timp ce duceam filmul meu în satele din Cisiordania şi Gaza şi Ierusalimul de Est, am văzut impactul pe care un singur film documentar poate să îl aibă în influenţarea transformării.

Într-un sat numit Wallajeh, care e foarte aproape de Ierusalim, comunitatea se confrunta cu o situaţie foarte similară celei din Budrus. Urma să fie înconjuraţi, să îşi piardă multe din terenuri şi să nu aibă libertate de acces, nici la Cisiordania, nici la Ierusalim. Folosiseră nonviolenţa de cam doi ani, dar deveniseră foarte dezamăgiţi că nimeni nu le acorda atenţie. Aşa că am organizat o vizionare. O săptămână mai târziu, au ţinut demonstraţia cu cea mai mare prezenţă şi disciplină până la ora actuală. Organizatorii spun că sătenii, după ce au văzut povestea satului Budrus documentată într-un film, au simţit că existau într-adevăr oameni care urmăreau ce făceau ei, că oamenilor le păsa. Aşa că au continuat.

De partea israeliană există o nouă mişcare pacifistă numită Solidariot, ceea ce înseamnă solidaritate în ebraică. Liderii acestei mişcări au folosit Budrus drept una din uneltele lor principale de recrutare. Ei povestesc că israelieni care nu fuseseră activi niciodată înainte, după ce au văzut filmul, au înţeles puterea nonviolenţei şi au început să se alăture activităţilor lor. Exemplul satului Wallajeh şi al mişcării Solidariot arată că până şi un film independent cu buget mic poate juca un rol în transformarea nonviolenţei într-un comportament funcţional. Imaginaţi-vă atunci puterea pe care ar putea-o avea marii jucători din mass-media dacă ar începe să povestească despre demonstraţiile nonviolente săptămânale care au loc în sate precum Bil'in, Ni'lin, Wallajeh, cartierele din Ierusalim precum Sheikh Jarrah şi Silwan -- liderii nonviolenţi ar deveni mai vizibili, mai preţuiţi şi mai eficace în munca lor.

Cred că cel mai important lucru e să înţelegem că dacă nu acordăm atenţie acestor eforturi, atunci ele sunt invizibile, şi e ca şi când nu s-ar fi întâmplat. Dar am văzut la prima mână că dacă o facem, se vor multiplica. Şi dacă se multiplică, atunci influenţa lor va creşte în întregul conflict israelo-palestinian. Iar influenţa lor e de tipul care poate în sfârşit să deblocheze situaţia. Aceşti lideri au demonstrat că nonviolenţa funcţionează în locuri precum Budrus. Haideţi să le acordăm atenţie pentru ca ei să poată demonstra că funcţionează pretutindeni.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)