Joseph Lekuton spune o parabolǎ despre Kenya

Numele meu este Joseph, sunt membru al Parlamentului din Kenya. Imaginaţi-vǎ un sat, Masai. Într-o searǎ, soldaţi guvernamentali vin şi înconjoarǎ satul, şi cer fiecǎrui bǎtrân sǎ trimitǎ un bǎiat la şcoalǎ. Aşa am ajuns eu sǎ merg la şcoalǎ -- un om al guvernului cu arma îndreptatǎ spre tatǎl meu, spunând, "Trebuie sǎ iei o hotǎrâre." Aşa cǎ am mers liniştit pe jos pânǎ la o şcoalǎ misionarǎ, condusǎ de misionari americani. Primul lucru primit de la misionarul american a fost o bomboanǎ. Nu gustasem niciodatǎ dulciuri. Aşa cǎ mi-am zis, la fel ca celălalte sute de bǎieţi, cǎ aici este locul meul. Am rǎmas -- (Râsete) -- atunci când toţi ceilalţi renunţau. Familia mea se mutase. Eram nomazi. Mereu când se termina şcoala -- era şcoalǎ cu internat, şi aveam şapte ani-- trebuia sǎ cǎlatoresc ca sǎ-i gǎsesc. 50 de mile, 40 de mile, nu conta. Dormeam în sǎlbǎticie, dar continuam sǎ merg.

Am rǎmas la şcoalǎ. Nu ştiu de ce am rǎmas, dar am rǎmas. Şi dintr-o datǎ, am trecut examenele naţionale, şi m-am trezit într-un liceu foarte bun din Kenya. Am terminat şi liceul. Am continuat, şi am gǎsit pe cineva care mi-a dat o bursǎ integralǎ în Statele Unite. Mama mea încǎ locuia într-o colibǎ din bǎlegar niciunul din fraţii mei nu mergea la şcoalǎ Iar acest om îmi spune, "Poftim, du-te."

Am primit o bursǎ la Universitatea St. Lawrence, statul New York. Am terminat acolo, şi dupǎ asta am mers la Harvard Graduate School. Am terminat, iar apoi am lucrat un pic în DC. Am scris o carte pentru National Geographic, şi am predat istorie, istoria SUA. De fiecare datǎ când mǎ duceam acasǎ, ascultam problemele acestor oameni, oameni bolnavi, oameni fǎrǎ apǎ curentǎ, toate aceste lucruri. De fiecare datǎ când mǎ întorceam în America, mǎ tot gândeam la ei.

Apoi, într-o zi, un bǎtrân mi-a spus o poveste, care era în felul urmǎtor: Demult, a fost un rǎzboi mare între triburi. Şi era un anume trib cǎruia îi era foarte fricǎ de un alt trib, Luhya. Şi de fiecare datǎ, trimiteau iscoade sǎ se asigure cǎ nu vor fi atacaţi. Într-o zi, iscoadele se întorc în fugǎ, spunând: "Vin duşmanii, sunt la numai jumate de orǎ depǎrtare şi vin repede." Aşa cǎ oamenii s-au panicat, au luat ce au putut, şi au fugit. Erau însǎ doi oameni, unul orb, şi unul fǎrǎ picioare -- aşa se nǎscuseră. Însǎ şeful cel mare le-a zis, "Ne pare rǎu, nu vǎ putem lua, ne veţi încetini. Trebuie sǎ ne gândim la femeile şi copiii noştrii, trebuie sǎ fugim." Au fost abandonaţi, lǎsaţi sǎ moarǎ.

Însǎ cei doi au gǎsit o soluţie. Cel orb spuse, "Iatǎ, sunt un om puternic, însǎ nu vǎd." Omul fǎrǎ picioare zise, "Eu pot sǎ vǎd pânǎ la capǎtul lumii, însǎ nu mǎ pot apǎra nici mǎcar de o pisicǎ, sau orice alt animal." Aşǎ cǎ cel orb s-a lǎsat jos în genunchi, şi i-a zis celui fǎrǎ picioare sǎ se agaţe de spatele lui, şi s-a ridicat. Cel de sus putea sǎ vadǎ, iar cel orb, sǎ umble. Au pornit dupǎ urmele celorlalţi din sat, pânǎ i-au ajuns şi i-au întrecut.

Asta mi-a fost povestit de cǎtre un grup de bǎtrâni. Fiind vorba de o zonǎ foarte sǎracǎ; eu reprezint nordul ţǎrii, zonele cele mai inacesibile posibil, locuite de nomazi. Acel om mi-a zis, "Eşti aici, ai primit o educaţie bunǎ în America, ai o viaţǎ bunǎ în America, ce vei face pentru noi? vrem ca tu sǎ fii ochii noştri, iar noi îţi vom da picioarele. Noi te vom duce, iar tu sǎ ne spui încotro."

Aşa cǎ s-a ivit oportunitatea, la care mǎ gândisem de mult, ce pot sǎ fac sǎ-mi ajut poporul? Mereu când mergi într-o zonǎ, unde de 43 de ani, de când suntem independenţi, încǎ nu existǎ facilitǎţi sanitare de bazǎ. Omul trebuie transportat cu roaba 20, 30 de kilometrii pânǎ la spital. Nu existǎ apǎ potabilǎ.

Aşa cǎ m-am hotǎrât, "Asta voi face, Voi pǎrǎsi America. Voi candida la alegeri." În iulie -- M-am mutat înapoi în iunie -- am candidat la alegerile din iulie şi am câştigat. Am venit înapoi pentru ei, acesta este scopul meu.

Iar acum, de nouǎ luni, am implementat un plan ca în cinci ani, fiecare nomad sǎ aibǎ acces la apǎ potabilǎ. Construim dispensare prin toatǎ circumscripţia. Le cer prietenilor mei din America sǎ mǎ ajute sǎ aduc asistente şi doctori care sǎ ne ajute. Încerc sǎ îmbunǎtǎţesc infrastructura. Îmi folosesc cunoştinţele dobândite în Statele Unite şi de la propria comunitate ca sǎ îi ajut sǎ progreseze. Încerc sǎ dezvolt soluţii locale pentru problemele noastre. Pentru cǎ ştim, ne dǎm seamǎ, cǎ alţii pot sǎ vinǎ şi sǎ ne ajute, însǎ dacǎ nu ne ajutǎm noi înşine, nu rezolvǎm nimic.

Aşa cǎ planul meu acum, pe mǎsurǎ ce sprijin studenţi în diverse specializǎri-- unii vor devenii medici, alţii avocaţi -- este sǎ creǎm un grup de oameni, studenţi care se vor întoarce şi vor ajuta aceastǎ comunitate, aflatǎ intr-o recesiune economicǎ majorǎ, sǎ creascǎ.

Aşa cǎ voi fi în continuare un parlamentar, şi vǎ voi asculta în continuare, în timp ce vorbiţi despre botanicǎ, despre sǎnǎtate, despre democraţie, despre noi invenţii, cu speranţa ca într-o bună zi, în cadrul acestei mici comunitǎţi -- de 26,000 kilometrii pǎtraţi, cam de cinci ori cât statul Rhode Island, fǎrǎ drumuri-- vom reuşi sǎ devenim un model de urmat şi pentru dezvoltarea altora. Vǎ mulţumesc foarte mult.