Jonathan Zittrain: Netul văzut ca fapte bune aleatoare

Mă numesc Jonathan Zittrain, iar în lucrările mele recente am fost oarecum pesimist. Aşa că azi dimineaţă m-am gândit să încerc să fiu optimist şi să dau speranţă viitorului Internetului, folosindu-mă de prezentul său.

Ar putea părea că în ziua de azi există mai puţină speranţă decât altădată. Oamenii sunt mai răi. Avem mai puţină încredere în cei din jur. Nu ştiu. Drept exemplu, am putea să facem un test chiar aici. Câţi dintre voi au făcut vreodată autostopul? Ştiu! Câţi dintre voi au făcut autostopul în ultimii 10 ani? Aşa. Aşadar, ce s-a schimbat? Cu siguranţă nu s-a îmbunătăţit transportul public. Am putea să credem că suntem pe o pantă descendentă, că mergem în direcţia greşită.

Dar eu vă voi da trei exemple care să arate că tendinţa generală urmează de fapt direcţia opusă şi că Internetul este cel care o ajută să înainteze. Exemplul numărul unu: Internetul însuşi. Aceştia sunt trei dintre fondatorii Internetului. Ei erau de fapt colegi de clasă la acelaşi liceu din suburbiile Los Angeles-ului în anii 1960. Voi poate aţi fost în clubul francofonilor sau în clubul de dezbateri. Ei erau în clubul „Hai să construim o reţea globală”, şi se pare că a mers foarte bine.

Iată-i într-o poză de la retrospectiva Newsweek dedicată aniversării a 25 de ani de existenţă a Internetului. Şi după cum vă puteţi da seama, sunt practic nişte pierde-vară. Ei aveau o mare limitare şi o mare libertate în încercarea lor de a concepe o reţea globală. Limitarea era faptul că nu aveau bani. Nu aveau un anumit capital de investit, cum ar fi necesar în cazul unei reţele fizice pentru camioane şi forţă de muncă şi un punct de lucru pentru manipulat pachetele peste noapte. Nu aveau nimic de genul ăsta.

Însă aveau o libertate uimitoare, şi anume faptul că nu trebuiau să facă bani din asta. Internetul nu are un plan de afaceri, nu a avut niciodată. Niciun şef executiv, nicio firmă responsabilă individual cu construirea lui. În schimb, e vorba despre oameni care se adunau să facă ceva de plăcere, şi nu pentru că aşa li se spunea sau pentru că se aşteptau să facă o avere din asta.

Acel etos a dus la o arhitectură de reţea, o structură care nu seamănă cu niciuna dintre reţele digitale de atunci şi până acum. Era atât de neobişnuită, încât s-a spus că nu este cert că Internetul ar putea să funcţioneze. Chiar şi în timpuri relativ recente, în 1992, IBM susţinea că nu s-ar putea construi o reţea de corporaţie folosind un protocol de Internet. Şi chiar şi în ziua de azi, unii ingineri de Internet susţin că totul e un proiect pilot a cărui fiabilitate încă nu s-a confirmat. (Râsete)

Din acest motiv se spune că mascota Internetului, dacă ar fi să aibă una, ar fi bondarul. Fiindcă raportul dintre masa corporală şi lungimea aripii la bondar este mult prea mare pentru a permite zborul. Şi totuşi, în chip misterios, bondarul reuşeşte să zboare. Mă bucur să vă anunţ că, mulţumită finanţării guvernamentale masive, acum aproximativ trei ani am descoperit în sfârşit cum zboară albinele. (Râsete) E foarte complicat, dar se pare că dau foarte repede din aripi. (Râsete)

Aşadar, ce reprezintă această configuraţie arhitecturală bizară care face reţeaua să funcţioneze şi să fie atât de neobişnuită? Ei bine, faptul de a muta datele dintr-un loc într-altul nu e ca un serviciu de curierat. E mai curând ca o baie de mulţime. (Râsete) Imaginaţi-vă că faceţi parte dintr-o „reţea” la un eveniment sportiv. Toată lumea stă în rânduri ca aici, iar cineva cere o bere care se serveşte de la capătul rândului. Iar datoria voastră de buni vecini este să daţi berea din mână-n mână, riscându-vă astfel proprii pantaloni, până ajunge la destinaţie.

Nimeni nu vă plăteşte să faceţi asta. Face parte pur şi simplu din datoria voastră de vecin. Şi într-un fel, exact aşa se transmit pachetele de date in Internet, câteodată trecând prin câte 25 sau 30 de „mâini”, fără ca entităţile care transmit datele mai departe să aibă vreo obligaţie contractuală sau legală faţă de expeditorul iniţial sau faţă de destinatar.

Bineînţeles, în cazul unei băi de mulţime este dificil să specifici o destinaţie. E nevoie de multă încredere, dar nu e ca şi cum poţi spune: „Aş vrea să ajung la Pensacola, vă rog”. Internetul are nevoie de adrese şi instrucţiuni. Se pare că nu există o hartă generală a Internetului. În schimb, e ca şi cum am sta toţi împreună într-o sală de spectacol, însă putem vedea, ca prin ceaţă, doar persoanele din imediata noastră vecinătate. Ce facem atunci ca să ne dăm seama ce şi cum? Ne întoarcem spre persoana din dreapta şi îi spunem ce vedem în stânga noastră. Şi invers. Iar ei repetă acţiunea. Şi, pe nesimţite, deja ai o idee generală despre cum arată totul.

Astfel funcţionează de fapt adresele si routerele de Internet. Acesta este un sistem care se bazează pe bunătate şi încredere, ceea ce îl face în acelaşi timp foarte delicat şi vulnerabil. În cazuri rare, dar grăitoare, o singură minciună de una dintre entităţile din acest stup de albine poate cauza mari probleme.

Spre exemplu, anul trecut guvernul pakistanez a solicitat furnizorilor săi de Internet să împiedice accesul la YouTube pentru cetăţenii Pakistanului. Exista un videoclip pe acest site pe care guvernul nu îl agrea şi care voia să se asigure că era blocat. Aceasta e un fenomen obişnuit. Guverne de pretutindeni încearcă adesea să blocheze şi să filtreze şi să cenzureze conţinutul de pe Internet.

Ei bine, un furnizor din Pakistan a ales să implementeze restricţia pentru abonaţii săi într-o manieră neobişnuită. El anunţa - după cum vi s-ar cere, dacă aţi face parte din Internet, să declaraţi ce vedeţi în jurul vostru - el anunţa că, de fapt, şi-a dat deodată seama că el însuşi era YouTube. „Aţi înţeles bine”, zicea el, „eu sunt Youtube”. Ceea ce înseamnă că pachete întregi de date de la abonaţii săi destinate către YouTube se opreau la acel furnizor, crezând că au ajuns deja la destinaţie. Iar furnizorul le arunca fără a le deschide, întrucât scopul era de a le bloca.

Dar nu s-a oprit aici. Vedeţi voi, această configuraţie a fost transmisă mai departe şi a repercutat, cu fiecare clic. Dacă ne uităm la analiza a posteriori a acestui eveniment, într-un moment avem site-ul Youtube care funcţionează perfect, iar în momentul celălalt avem anunţul fals care se răspândea. Iar în doar două minute, această configuraţie se propagă peste tot iar YouTube este blocat pretutindeni pe glob. Dacă eraţi în Oxford, Anglia, încercând să accesaţi site-ul YouTube, pachetele de date ajungeau în Pakistan şi nu mai reveneau.

Încercaţi să vă imaginaţi asta. Vorbim despre unul dintre cele mai populare site-uri din lume, condus de cea mai puternică companie din lume, şi YouTube sau Google nu puteau face nimic anume în legătură cu această situaţie. Şi totuşi, în aproximativ două ore, problema era rezolvată. Cum s-a întâmplat asta?

Ca să vă dau un indiciu, să vorbim despre NANOG, Asociaţia Nord-Americană a Operatorilor de Reţea. Un grup de oameni care, când afară e o vreme superbă, se închid într-o cameră fără ferestre, se aşează la terminalele lor pentru a citi emailuri şi mesaje scrise cu un font proporţional predefinit şi vorbesc despre reţele. Unii dintre ei sunt angajaţi de nivel mediu ai furnizorilor de Internet de pe întreg cuprinsul globului. Iată mesajul pe care unul dintre ei îl trimite celorlalţi, spunând: „Băieţi, avem o problemă! Cineva deturnează YouTube-ul! Acesta nu este un exerciţiu. Nu e doar incompetenţa celor de la YouTube. Vorbesc serios. Se petrece ceva in Pakistan.” Iar ei conlucrează pentru a identifica problema şi o rezolvă.

E cam ca şi cum v-ar lua foc casa. Vestea proastă e că nu avem un Serviciu de Pompieri. Vestea bună e că tot felul de necunoscuţi apar de pretutindeni, sting incendiul şi pleacă fără a se aştepta la plată sau laude. (Aplauze) Am încercat să găsesc modelul potrivit pentru a descrie acest fel de acte de caritate ale calculatoriştilor anonimi. (Râsete) Ştiţi cum, pur şi simplu cineva ţipă „Ajutor!” iar oamenii sunt gata să sară în ajutor. Şi se pare că acest model poate fi găsit peste tot, odată ce începem să-l căutăm.

Exemplul numărul doi: Wikipedia. Dacă un om pe nume Jimbo venea în 2001 şi spunea: „Am o idee grozavă! Începem cu şapte articole pe care oricine le poate edita oricând, şi o să iasă o enciclopedie grozavă! Ei?” Mda. Cea mai proastă idee a tuturor timpurilor. (Râsete) De fapt, Wikipedia e o idee atât de profund stupidă stupidă încât nici Jimbo nu a avut-o niciodată.

Ideea lui Jimbo a fost să creeze Nupedia. Trebuia să fie ceva complet tradiţional. Jimbo urma să plătească pentru servicii, pentru că voia să fie de treabă iar banii urmau să ajungă la oameni iar ei aveau să scrie articolele. Aplicaţia wiki a fost introdusă pentru ca ceilalţi să poată facă sugestii de editare - ca un răspuns întârziat, ca nişte culise. Şi apoi culisele au ajuns să cuprindă întregul proiect.

Iar astăzi, Wikipedia e atât de omniprezentă încât o putem găsi pe meniurile restaurantelor chinezeşti. (Râsete) N-am inventat eu asta. (Râsete) Am o teorie pe care v-o pot explica mai târziu. E de ajuns să spun că eu prefer să servesc Wikipedia călită, cu ardei iute. (Râsete)

Wikipedia nu funcţionează în mod spontan. Cum funcţionează de fapt? Se pare că este vorba iar despre o cameră care nu are ferestre, metaforic vorbind. Iar acolo sunt o seamă de oameni care, într-o zi însorită, preferă să stea înăuntru şi să monitorizeze asta, Afişierul administratorilor, el însuşi o pagină wiki pe care oricine o poate edita. Pur şi simplu fiecare îşi spune păsul pe pagină. Asta ne duce cu gândul la descrierea istoriei ca fiind „o drăcovenie după alta”, nu?

Numărul unu: „Editări tendenţioase ale utilizatorului Andyvphil”. Scuzele mele, Andyvphil, dacă te afli aici astăzi. Nu vreau să iau partea nimănui. „Anon mă atacă pentru că am readus articolul la forma iniţială”. Ăsta e preferatul meu: „O poveste lungă". (Râsete) Se pare că există mai mulţi oameni care verifică problemele de pe această pagină şi care vor să le rezolve decât sunt în total probleme semnalate pe această pagină.

Şi asta menţine Wikipedia pe linia de plutire. În orice moment, Wikipedia este la aproximativ 45 de minute distanţă de colaps total. Toate paginile colcăie de spambots care încearcă să transforme fiecare articol într-o reclamă pentru ceasuri Rolex. (Râsete) Aceşti calculatorişti geeky sunt singurii care fac diferenţa. Nu pentru că este o slujbă, nu pentru că este o carieră, ci pentru că este o chemare. E ceva ce ei se simt datori să facă doar pentru că le pasă.

Ei se şi reunesc în grupuri precum Brigada contra Vandalismului - „Politeţe, maturitate, responsabilitate” - doar pentru a curăţa acele pagini. Nu pot să nu mă întreb ce s-ar întâmpla dacă, spre exemplu, ar avea loc într-un weekend o convenţie Star Trek uriaşă, extrem de renumită; cine ar mai avea grijă de bunul mers al lucrurilor? (Râsete)

Aşadar, ceea ce putem desprinde (Râsete) ceea ce putem desprinde din acest fenomen este ceva ce Hans Monderman, răposatul inginer de trafic a descoperit în Olanda şi aici în South Kensington, şi anume faptul că, uneori, renunţăm la unele din regulile exterioare, la indicatoare şi la toate celelalte, sa ajungem la un mediu mai sigur, în care oamenii pot funcţiona şi în care sunt mai umani unii cu alţii. Oamenii îşi dau seama că trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru ceea ce fac. Iar Wikipedia şi-a însuşit asta.

Poate unii dintre voi îşi amintesc de Star Wars Kid (Puştiul Star Wars), sărmanul adolescent care s-a filmat cu un retriever de mingi de golf, prefăcându-se că e o sabie laser. Videoclipul, fără permisiunea sa, şi, iniţial, chiar fără ca el să fi ştiut, a reuşit să ajungă pe Internet. Filmul a devenit viral. Extrem de popular. Complet umilitor pentru el.

Acum, fiind un proiect enciclopedic, Wikipedia a trebuit să publice un articol despre Star Wars Kid. Fiecare articol de pe Wikipedia are o pagină de discuţii corespunzătoare. Iar pe această pagină cei de pe wiki au dezbătut foarte aprins dacă ar trebui sau nu să fie dezvăluit numele său real în articol. Existau argumente rezonabile pentru ambele tabere. Iată doar o foarte mică parte dintre ele. În cele din urmă, au decis - cu siguranţă nu în mod unanim - să nu includă numele său real, în ciuda faptului că aproape toate reportajele au făcut asta. Pur şi simplu nu li s-a părut că ar fi procedat corect. A fost un gest de bunătate.

Şi până în ziua de azi, pagina pentru Star Wars Kid are un avertisment la începutul articolului care atenţionează că numele său real trebuie să rămână nepublicat. În caz contrar, acesta va fi eliminat imediat, eliminat tocmai de persoanele care poate că au fost împotriva deciziei iniţiale, dar care respectă rezultatul dezbaterii şi care contribuie la respectarea lui, deoarece ei cred în ceva mai amplu decât propria opinie. Ca avocat, trebuie să vă spun că oamenii ăştia inventează legea şi precedentul şi astfel de noţiuni ca parte din activitatea lor.

Toate acestea nu se limitează doar la Wikipedia. Se întâmplă pe bloguri la tot pasul. Aceasta este coperta unui exemplar din Business Week din 2005. Uau. Blogurile îţi vor schimbe afacerea. Ştiu că arată caraghios. Şi bineînţeles că arată caraghios! S-au lansat tot felul de proiecte ridicole.

Dintre blogurile ridicole, ăsta e preferatul meu: Catsthatlooklikehitler.com. (pisicicarearatacahitler.com) (Râsete) Trimiţi o poza cu pisica ta, dacă ea arată ca Hitler. (Râsete) Da, ştiu. Uitaţi-vă la numărul patru. Vă puteţi imagina cum e să vezi pisica asta când te întorci acasă în fiecare zi? (Râsete)

Dar apoi, putem găsi acelaşi tip de idee trăsnită aplicată şi oamenilor. Iată un blog dedicat portretelor nu tocmai reuşite. Acesta se intitulează: „Pajişte bucolică cu gard de leaţuri. Acela din spatele ei e cumva un stârv de animal?” (Râsete) Şi-ţi zici: „Ştii ceva? Cred că acela din spatele ei chiar e un stârv de animal!”

Şi tot aşa, şi tot aşa. Dar apoi ajungi aici: „Imagine retrasă la cererea proprietarului”. Pur şi simplu. Imagine retrasă la cererea proprietarului. Se pare că cineva ridiculizat aici i-a scris şmecherului care deţine site-ul, fără să-l ameninţe cu vreun proces, fără vreo ofertă de plată, ci spunându-i doar: „Hei, n-ai putea să…?” Iar persoana a spus „Sigur, în regulă.”

Eu cred că putem construi arhitecturi online care să facă astfel de cereri cumsecade mult mai uşor de îndeplinit, care să ne permită tuturor să înţelegem că informaţiile de pe Internet, pe care le accesăm şi le lipim şi le copiem şi le transmitem mai departe, toate reprezintă de fapt emoţii umane, iniţiativa cuiva şi impactul ei, şi să putem avea un moment de reflecţie în care să decidem cum vrem să le tratăm.

Eu cred că asta se poate aplica şi în lumea reală. Pe măsură ce în lume apar din ce în ce mai mult ochi critici - oriunde e cineva care te filmează, care poate pune filmarea pe Internet - să putem purta o insignă care să spună: „Ştii ce, prefer să nu.” Să avem tehnologia necesară care să semnaleze celui care fotografiază că persoana respectivă solicita să fie contactată înainte ca acea fotografie să fie pusă în circulaţie, dacă nu-i cu supărare. Iar persoana care face fotografia respectivă poate să decidă dacă şi cum să respecte acea rugăminte.

În lumea reală, vedem o astfel de filtrare a informaţiei întâmplându-se în Pakistan. Iar acum avem mijloacele pentru a construi astfel de sisteme prin care lumea să poată semnala cenzura pe măsură ce o descoperă. Şi nu mai putem zice, „nu ştiu, nu am putut accesa site-ul. O să navighez mai departe”, ci dintr-o dată avem o conştiină colectivă privitor la ce şi unde se blochează şi se cenzurează pe Internet. De fapt, că veni vorba despre tehnologie care imită viaţa care imită tehnologia, sau poate că de fapt e invers:

Un cercetător de la NYU a pus în circulaţie nişte roboţei din carton cu feţe zâmbitoare şi un motor care le conducea doar înainte cu un steag ataşat pe care era trecută o destinaţie. Scria: „Mă puteţi ajuta să ajung aici?" Le-a eliberat pe străzile Manhattan-ului. (Râsete) Se acordă fonduri pentru orice în ziua de azi. Iată lista celor mai bine de 43 de persoane care au îndreptat roboţelul ce nu se putea dirija singur şi l-au pus pe drumul cel bun, dintr-un colţ al Washington Square Park în celălalt.

Asta ne duce la exemplul numărul trei: autostopul. N-aş fi aşa de sigur că autostopul a murit. De ce? Spre exemplu, spaţiul Craigslist pentru rideshare (curse auto în comun). Dacă se numea spaţiul Craigslist pentu autostop, îl mâncau moliile. Dar aşa, vorbim despre ridesharing, ceea ce e practic acelaşi lucru. De ce îl foloseşte lumea? Nu ştiu. Poate se gândesc că, ăăă, criminalii nu îşi plănuiesc faptele? (Râsete) Nu. Cred că adevăratul răspuns este că odată ce reformulăm un concept, odată ce ne debarasăm de aşteptările înselate de un proiect care şi-a trăit traiul, dar care acum, din cine ştie ce motiv, şi-a pierdut strălucirea - putem să reînviem acea bunătate umană şi acea tovărăşie pe care un sistem ca cel de pe Craigslist le implică.

Şi apoi le putem evidenţia şi în aşa ceva, da, CouchSurfing.org. CouchSurfing (serviciu de ospitalitate gratuit): idea cuiva de a-i pune în sfârşit în legătură pe oamenii care se duc undeva departe şi ar dori să doarmă pe canapeaua unui necunoscut pe gratis, cu oamenii care locuiesc departe, şi ar vrea ca un necunoscut să doarmă pe canapeaua lor pe gratis. E o idee genială. E un bondar care, iată, zboară.

Impresionant de multe experienţe de couch surfing au avut succes. Şi dacă vă întrebaţi, nu, nu a fost înregistrat vreun deces asociat cu programul CouchSurfing. Deşi, ca să fim corecţi, în momentul de faţă, succesul programului se măsoară în funcţie de raportul lăsat de participant la sfârşitul experienţei. Deci poate asta influenţează puţin sistemul de evaluare. (Râsete)

Aşadar, îndemnul meu, ideea mea este aceea că Internetul nu este doar o grămadă de informaţii. Nu este un substantiv. Este un verb. . Iar când intraţi pe Internet, dacă ascultaţi şi priviţi suficient de atent, veţi descoperi că toate acele informaţii vă vorbesc. Ceea ce ele spun este ceea ce am auzit ieri că Demostene ne spunea nouă. Ne spun: „Hai să pornim”. Vă mulţumesc foarte mult. (Aplauze)