Jonathan Harris colecţionează poveşti

Astăzi voi vorbi despre colecţionarea poveştilor în moduri neconvenţionale. Aceasta este o poză cu mine dintr-o etapă foarte ciudată a vieţii mele. S-ar putea să vă placă pijamaua stânjenitor de strâmtă şi de scurtă, cu model cu baloane. În orice caz, pe atunci eram interesat în principal să colecţionez poveşti imaginare. Aşadar, aceasta este o poză cu mine ţinând una dintre primele acuarele pe care le-am făcut. De curând, sunt mult mai interesat să colecţionez poveşti desprinse din realitate - aşadar, poveşti adevărate. Şi sunt interesat mai ales să colecţionez propriile poveşti, poveşti de pe internet şi, recent, poveşti din viaţă, un nou domeniu de cercetări pe care le-am întreprins de curând. Astăzi vă voi vorbi despre fiecare dintre acestea. În primul rând, propriile mele poveşti. Acestea sunt două dintre carnetele mele de schiţe. Am multe asemenea caiete şi le am de vreo opt sau nouă ani. Mă însoţesc peste tot şi le umplu cu tot felul de lucruri, mărturii ale evenimentelor prin care-am trecut. Desene în acuarelă, schiţe a ceea ce văd, flori presate, insecte moarte, bilete lipite, monede ruginite, cărţi de vizită, însemnări. Şi în aceste caiete puteţi întrevedea momente şi trăiri şi oameni pe care i-am cunoscut. După ce am ţinut aceste caiete vreme de mai mulţi ani, am început să devin foarte interesat să colecţionez nu doar amintirile mele personale, ci şi pe cele ale altor oameni. Aşa că am colecţionat obiecte găsite. Aceasta este o fotografie pe care am găsit-o într-un canal din New York acum vreo zece ani. Pe faţă puteţi vedea fotografia alb-negru degradată a chipului unei femei, iar pe verso scrie: "Lui Judy, fata cu o voce ca a lui Bill Bailey, Distrează-te orice ai face." Şi mi-a plăcut mult această idee de a arunca o privire în viaţa cuiva, spre deosebire de a cunoaşte întreaga poveste; a şti doar un fragment al acesteia şi a-ţi lăsa mintea să completeze restul. Iar această idee a unei priviri parţiale o să reapară în multe dintre lucrările pe care vi le voi arăta astăzi. Pe atunci urmam cursurile facultăţii de calculatoare la Universitatea Princeton şi am observat că, deodată, era posibil să colecţionez acest gen de amintiri personale nu doar de la colţuri de stradă, ci şi de pe Internet. Şi că, dintr-odată, oamenii lăsau în urmă semne ale amprentelor digitale online care spuneau poveşti despre vieţile lor particulare. Însemnări pe bloguri, fotografii, gânduri, sentimente, păreri, toate aceste lucruri erau exprimate online şi lăsau urme. Am început să scriu programe de calculator care cercetează seturi foarte mari ale acestor amprente online. Un asemenea proiect are deja un an şi jumătate vechime. Se cheamă "Ne simţim bine". E un proiect care examinează cele mai recente însemnări pe blog la fiecare două sau trei minute, căutând anume cuvintele "Eu simt" şi "Eu mă simt". Şi, când găseşte una dintre aceste variante, preia întreaga propoziţie până la punct şi încearcă să identifice şi datele demografice ale autorului acesteia. Aşadar: sexul, vârsta, localizarea geografică, cum era vremea atunci când a scris respectiva propoziţie. Adună circa 20.000 de asemenea propoziţii pe zi şi face asta de un an şi jumătate, însumând până acum peste zece milioane şi jumătate de sentimente. Aşa sunt ele prezentate. Aceste puncte reprezintă o parte din sentimentele celor din ţările vorbitoare de limbă engleză din ultimele câteva ore. Fiecare punct reprezintă o propoziţie spusă de un anumit blogger. Culoarea fiecărui punct corespunde tipului de sentiment exprimat: cele deschise la culoare sunt vesele, cele întunecate sunt triste. Diametrul fiecărui punct corespunde lungimii propoziţiei cuprinse. Cele mici sunt scurte, cele mari sunt mai lungi. "Mă simt bine cu corpul pe care îl am, n-am nicio scuză ca să mă simt în continuare jenată în apropierea iubitului meu", spune o fată de douăzeci şi doi de ani din Japonia. "Am luat asta de la un târg de pe-aici, dar nu simt cine ştie ce imbold să umblu la fire şi alte rahaturi." Unele sentimente conţin şi fotografii în însemnarea respectivă de pe bloguri şi, când se întâmplă asta, se creează automat aceste compoziţii-montaj, şi anume combinarea imaginilor cu propoziţia. Oricare dintre acestea poate fi deschisă pentru a da la iveală propoziţia. "Mă simt bine." "Mă simt necioplită şi m-am îngrăşat probabil cu vreo 50 de tone, dar a meritat." "Îmi place la nebunie cum au reuşit să păstreze tot ce te face să te simţi aproape de natură - fluturi, păduri plantate de om, peşteri de calcar şi chiar un piton uriaş." Următoarea mişcare se numeşte mulţimi. Oferă o abordare ceva mai statistică a lucrurilor. Acesta înfăţişează cele mai des întâlnite sentimente per total în acest moment, dominate de mai bine, apoi de rău, apoi de bine, apoi de vinovăţie etc. Vremea face ca sentimentele să-şi însuşească trăsăturile fizice ale vremii pe care le reprezintă. Aşadar cele însorite fac piruete, cele înnorate plutesc, cele ploioase cad, iar cele înzăpezite fâlfâie spre pământ. Poţi să opreşti o picătură din cădere şi să deschizi sentimentul pe care-l conţine. În cele din urmă, amplasarea face ca sentimentele să se plaseze pe o hartă a lumii, permiţându-vă să vă faceţi o idee despre distribuţia lor geografică. O să vă arăt acum unele dintre colajele mele preferate din "Ne simţim bine". Acestea sunt imaginile construite automat. "Mă simt de parcă aş fi parcat diagonal într-un univers paralel." (Râsete) "Am sărutat nenumăraţi alţi băieţi şi nu m-am simţit bine, săruturile au fost neplăcute şi aiurea, dar când îl sărut pe Lucas simt că e frumos şi aproape spiritual." "Simt cum îmi creşte cancerul." "Mă simt frumoasă." "Mă simt slabă, dar nu sunt." "Am douăzeci şi trei de ani şi am fost dependentă de heroină şi de metamfetamine şi mă simt binecuvântată că sunt încă în viaţă." "Abia aştept să-i văd concurând pentru prima oară la Daytona luna viitoare, căci simt nevoia de viteză." (Râsete) "Mă simt elegantă." "Mă simt foarte sexy cu peruca asta nouă." După cum vedeţi, "Ne simţim bine" adună laolaltă poveşti personale la scară foarte, foarte mică. Uneori poveştile au doar două-trei cuvinte. Ba chiar pun sub semnul întrebării ce poate şi ce nu poate fi o poveste. De curând, am devenit interesat în a mă adânci într-o singură poveste. Iar asta m-a dus la a lucra cu lumea reală, nu cu Internetul, şi să folosesc Internetul doar în ultimă fază, ca mediu de prezentare. Iată nişte proiecte mai noi care nici nu au fost deocamdată lansate în mod public. Primul se numeşte "Vânătoarea de balene". În mai anul trecut am petrecut nouă zile în Barrow, Alaska, cea mai nordică aşezare din Statele Unite, împreună cu o familie de eschimoşi inupiat, documentându-le vânătoarea anuală de primăvară a balenelor. Aceasta este tabăra ridicată în acest scop, cam la zece kilometri de ţărm, pe o pătură de gheaţă groasă de doi metri. Iar apa pe care o vedeţi acolo este canalul care străbate gheaţa, iar prin el balenele de Groenlanda migrează spre nord în fiecare pvimăvară. Comunitatea de eschimoşi îşi ridică practic taberele pe marginea bancului de gheaţă, aşteaptă ca o balenă să se apropie suficient ca să o poată ataca şi, atunci când o face, lansează spre ea un harpon, apoi ridică balena şi o tranşează. Asta va asigura hrana comunităţii pentru o lungă perioadă de timp. Aşadar, m-am dus acolo şi am trăit laolaltă cu aceşti oameni în tabăra lor de vânare a balenelor şi am fotografiat întregul eveniment, începând cu drumul cu taxiul până la aeroportul Newark din New York şi terminând cu măcelărirea celei de-a doua balene, şapte zile şi jumătate mai târziu. Am fotografiat întreaga experienţă la interval de cinci minute. Aşadar, am făcut câte o fotografie la fiecare cinci minute. Când eram treaz, cu aparatul foto atârnat de gât; când dormeam, cu un trepied şi un declanşator automat. În momentele în care-mi creştea adrenalina, atunci când se întâmpla ceva foarte interesant, creşteam această frecvenţă fotografică până la treizeci şi şapte de fotografii făcute în cinci minute. Aşa a rezultat un ritm fotografic care creştea sau scădea aproximativ în concordanţă cu pulsul schimbător al inimii mele. Acesta a fost primul concept. Cel de-al doilea a fost să folosesc această experienţă pentru a mă gândi la ingredientele de bază ale oricărei poveşti. Din ce este formată o poveste? Poveştile au personaje. Poveştile au idei. Poveştile se petrec într-un anume loc. Au contexte. Au culori. Cum arată? Au timp. Când a avut loc? Date. Când s-a petrecut? Şi, în cazul vânătorii de balene, au şi ideea de nivel de emoţie. Totuşi, în cazul poveştilor, suntem obişnuiţi ca în majoritatea mediilor - cum ar fi romane, radio, fotografii, filme, chiar şi conferinţe precum aceasta -- să existe un narator sau o anumită poziţionare a camerei de filmat. Un fel de corp exterior atotștiutor prin ochii căruia vezi întreaga poveste. Suntem foarte obişnuiţi cu aşa ceva. Dar, dacă vă gândiţi la viaţa reală, nu e deloc aşa. În viaţa reală, lucrurile sunt mult mai nuanţate şi mai complexe şi există tot felul de poveşti care se suprapun, se intersectează şi se ating. Aşa că am considerat că ar fi interesant să construiesc un cadru pentru a aduce la suprafaţă asemenea poveşti. În cazul "Vânătorii de balene", cum am putea extrage ceva asemănător poveştii lui Simeon şi Crawford, implicând noţiunile de sălbăticie, unelte şi sânge, care să aibă loc în Oceanul Arctic, dominat de culoarea roşie şi petrecându-se în jurul orei 10 dimineaţa, pe trei mai, cu un nivel emoţional ridicat? Cum să extragem acest aranjament narativ din această poveste mai extinsă? Am construit o interfaţă web pentru a viziona "Vânătoarea de balene" care încearcă să facă acest lucru. Acestea sunt toate cele 3214 poze pe care le-am făcut acolo. Acesta este studioul meu din Brooklyn. Acesta este Oceanul Arctic şi măcelărirea celei de-a doua balene, şapte zile mai târziu. Puteţi vedea o parte de poveste, spusă în culori. Această fâşie roşie reprezintă culoarea tapetului din apartamentul din subsol în care stăteam. Pe măsură ce înaintăm spre Oceanul Arctic, lucrurile devin albe. Apariţia roşului aici e momentul în care sunt tranşate balenele. Puteţi observa o axă a timpului care vă arată momentele emoţionante de pe parcursul poveştii. Sunt organizate cronologic. Roata asigură o versiune ceva mai jucăuşă, aşadar acestea sunt, de asemenea, toate fotografiile, aranjate în ordine cronologică. Toate pot fi accesate şi povestea începe din acel punct. Iată-mă dormind în avionul spre Alaska. Aceea e cartea Moby Dick. Asta e ce mâncam. Aceasta e făcută în sufrageria familiei Patkotak, în casa lor din Barrow. Vinul îmbuteliat pe care ni l-au oferit. Pauza de ţigară de afară - nu fumez. Un foarte interesant episod cu mine dormind. La tabăra pentru vânătoarea de balene, pe Oceanul Arctic. Acest grafic pe care tot apăs ar trebui să semene cu un EKG, arătând momentele de maximă intensitate, de creştere a adrenalinei. Iată gheaţa începând să se formeze. Zidul de zăpadă pe care l-au construit. Acum o să vă arăt capacitatea de a extrage sub-poveşti. Aici vedeţi echipa - toţi oamenii din "Vânătoarea de balene" şi cele două balene care au fost omorâte acolo. Am putea face ceva arbitrar, cum ar fi să extragem povestea lui Rony, implicând conceptele de sânge, de balene şi de unelte şi având loc pe Oceanul Arctic, în tabăra Ahkivgaq, cu ritmul cardiac ridicat. Acum am redus această întreagă poveste la doar douăzeci şi nouă de fotografii magice şi putem pătrunde în poveste la acel punct. Îl puteţi vedea pe Rony tranşând balena. Aceste balene au cam 12 metri lungime şi cântăresc peste patruzeci de tone. Ele asigură hrana întregii comunităţi în cea mai mare parte a anului. Derulând puţin înainte, iată-l pe Rony pe carcasa balenei. Nu folosesc drujbe sau ceva de acest gen, ci doar lame; și un procedeu foarte eficient. Iată-i pe băieţi trăgând de frânghie, deschizând carcasa. Acestea sunt pielea şi grăsimea balenei, pregătite să fie împărţite comunităţii. Fanoanele. Mai departe. Acum vă voi povesti despre ceva foarte nou. Nici măcar nu e un proiect. Ieri am zburat încoace din Singapore şi, înainte de asta, am petrecut două săptămâni în Bhutan, micul regat din Himalaya, aflat între Tibet şi India. Desfăşuram acolo un proiect despre fericire, intervievând mulţi localnici. În Bhutan există chestia asta complet nebunească: hotărârile guvernamentale de nivel înalt se bazează pe conceptul de fericire naţională brută, nu pe cel de produs intern brut şi procedează astfel încă din anii '70. Iar asta duce la un sistem de valori complet diferit. E o cultură incredibil de nematerialistă, unde oamenii nu au multe, dar sunt teribil de fericiţi. Aşa că am mers şi-am vorbit cu oamenii de acolo despre unele dintre aceste idei. Am făcut mai multe lucruri. Le-am pus anume întrebări şi am făcut un anume număr de fotografii şi i-am intervievat înregistrându-i audio şi am făcut şi fotografii. La început, îi rugam să spună cât de fericiţi sunt pe o scară de la unu la zece, ceea ce e în sine cam absurd. Apoi, când răspundeau, umflam acel număr de baloane şi le dădeam să le ţină. Aşadar, nişte oameni foarte fericiţi ţineau zece baloane, iar câte unul trist ţinea un balon. Dar chiar şi a ţine un singur balon e, într-un fel, destul de fericit. (Râsete) Apoi le puneam anumite întrebări, cum ar fi: Care a fost cea mai fericită zi din viaţa lor, ce-i face fericiţi. Şi, în cele din urmă, îi rugam să-şi pună o dorinţă. Când făceau asta, le scriam dorinţa pe unul dintre baloane şi îi fotografiam ţinând balonul. O să vă arăt acum doar câteva fragmente din unele interviuri, câţiva oameni cu care am vorbit. Acesta este un elev de unsprezece ani. Se juca de-a hoţii şi vardiştii cu prietenii săi, alergând prin oraş, şi aveau cu toţii pistoale de jucărie. Îşi dorea să se facă poliţist. Începuse din vreme. Acestea sunt mâinile lui. Am fotografiat mâinile tuturor, deoarece cred că poţi spune multe despre cineva în funcţie de cum arată mâinile lui. I-am fotografiat pe toţi şi i-am rugat să se strâmbe. O elevă de şaptesprezece ani. Dorinţa ei era să se fi născut băiat. Crede că femeile au o viaţă grea în Bhutan şi că e mult mai uşor dacă eşti băiat. Un proprietar de magazin de telefoane mobile care avea douăzeci şi opt de ani. Dacă aţi şti cum arată Paro, aţi înţelege cât de uimitor e faptul că acolo există un astfel de magazin. Voia să-i ajute pe cei săraci. Un fermier de cincizeci şi trei de ani. Separa grâul de neghină şi adunase mormanul de grâu din spatele ei într-o săptămână. Voia să lucreze în agricultură până la moarte. Puteţi vedea ce poveşti spun mâinile acestea. Purta un inel de argint pe care era gravat cuvântul "iubire" şi pe care-l găsise pe undeva pe drum. Un muncitor la cariera de piatră care avea şaisprezece ani. Acest băiat spărgea pietre cu un baros în arşiţa zilei, dar îşi dorea doar să fie agricultor. Un călugăr de douăzeci şi unu de ani. Era foarte fericit. Voia să ducă o viaţă lungă la mănăstire. Dintr-o aluniţă de pe partea stângă a feţei îi creşteau nişte fire uimitoare de păr despre care mi s-a spus că aduc noroc. Era prea timid ca să se strâmbe. O elevă de şaisprezece ani. Voia să devină o femeie independentă. Am întrebat-o ce înseamnă asta şi a răspuns că nu vrea să se mărite, deoarece, după părerea ei, când te măriţi în Bhutan, şansele de a duce o viaţă independentă dispar, aşa că nu era deloc interesată de asta. Un şofer de camion de douăzeci şi patru de ani. Astea sunt nişte camioane indiene absolut uriaşe, care se înclină puternic pe drumurile cu o singură bandă, dar cu trafic în ambele sensuri, cu prăpăstii adânci de un kilometru chiar lângă marginea drumului, iar el conducea unul dintre aceste camioane. Tot ce îşi dorea era să ducă o viaţă comodă, asemenea altor oameni. O măturătoare de douăzeci şi patru de ani. Am prins-o în pauza de prânz. Făcuse un mic foc lângă drum, ca să-i ţină de cald. Îşi dorea să se mărite cu un bărbat care are maşină. Voia o schimbare în viaţa ei. Trăieşte într-o mică tabără de muncitori chiar lângă drum şi îşi dorea o altă soartă. Un agricultor călător de optzeci şi unu de ani. L-am văzut pe marginea drumului şi nu are casă. Călătoreşte de la o fermă la alta în fiecare zi, încercând să găsească de lucru şi apoi încearcă să doarmă la ferma la care munceşte. Aşa că dorinţa lui a fost să vină cu mine, ca să aibă unde locui. Avea un cuţit uimitor, pe care l-a scos din teacă şi a început să-l fluture când l-am rugat să se strâmbe. Avea cele mai bune intenţii. Un băiat de zece ani. Voia să meargă la o şcoală şi să înveţe să citească, dar părinţii lui n-aveau suficienţi bani ca să-l trimită la şcoală. Mânca din bomboana asta portocalie în care-şi tot băga degetele şi, cum avea multă salivă pe mâini, în palme a început să i se formeze o pastă portocalie. (Râsete) Un lucrător la drumuri de treizeci şi şapte de ani. Unul dintre subiectele politice sensibile în Bhutan este folosirea forţei de muncă ieftine din India pe care o aduc de acolo ca să construiască drumuri şi apoi îi trimit acasă pe aceşti oameni odată ce drumurile sunt gata. Aşadar, aceşti bărbaţi erau într-un grup de muncitori, amestecând asfaltul într-o dimineaţă, pe marginea drumului. El îşi dorea să câştige nişte bani şi să-şi deschidă un magazin. O fermieră de şaptezeci şi cinci de ani. Vindea portocale pe marginea drumului. Am întrebat-o ce-şi doreşte şi mi-a răspuns: "Ştii ceva, poate voi trăi, poate voi muri, dar nu-mi doresc nimic." Mesteca nuci de betel, care, de-a lungul timpului, îi făcuseră dinţii foarte roşii. În cele din urmă, aceasta este o călugăriţă de douăzeci şi şase de ani cu care am vorbit. Ea îşi dorea să meargă în pelerinaj în Tibet. Am întrebat-o cât timp avea de gând să stea în mănăstire şi a răspuns: "Desigur, nu e pentru totdeauna, dar plănuiesc să stau aici până la treizeci de ani şi apoi să merg în sihăstrie." Am întrebat: "Adică într-o peşteră?" şi ea a răspuns: "Da, într-un fel de peşteră." "Uau, şi cât timp o să stai în peşteră?" Ea a răspuns: "Păi, ştii, cred că mi-ar plăcea să-mi petrec întreaga viaţă în peşteră." Mi s-a părut uluitor. Vorbea într-un fel -- într-o engleză uimitoare, cu mult umor şi râzând extraordinar -- care o făcea să pară cineva peste care aş fi putut da pe străzile din New York sau din Vermont, de unde mă trag. Dar acolo locuise într-o mănăstire vreme de şapte ani. Am întrebat-o mai multe despre peşteră şi despre ce credea că se va întâmpla odată ce se va retrage acolo. Dacă găsea adevărul după doar un an, ce va face în următorii 35 de ani? Şi iată ce mi-a zis. Femeia: Cred că voi rămâne 35 de ani -- poate voi muri. Jonathan Harris: Poate vei muri? Femeia: Da. JH: Zece ani? Femeia: Da, da. JH: Zece ani e mult. Femeia: Da, poate nu un an, zece ani, poate voi muri într-un an sau aşa ceva. JH: Aşa speri? Femeia: Da, pentru că, ştii, e trecător. JH: Da, dar - da, OK. Speri - ai prefera să trăieşti în peşteră vreme de patruzeci de ani sau să trăieşti un an? Femeia: Prefer între patruzeci şi cincizeci de ani. JH: Între patruzeci şi cincizeci? Mda. Femeia: Da. Atunci mă voi duce în rai. JH: Ei bine, îţi urez mult noroc. Femeia: Mulţumesc. JH: Sper că va fi tot ceea ce îţi doreşti să fie. Îţi mulţumesc foarte mult. Femeia: Cu mare plăcere. JH: Dacă aţi fost atenţi, a zis că speră să moară când va avea în jur de patruzeci de ani. Că va trăi suficient. Ultimul lucru pe care l-am făcut, foarte rapid, a fost să iau toate baloanele cu dorinţe - au fost 117 interviuri, 117 dorinţe - şi să le duc într-un loc numit Dochula, o trecătoare din Bhutan aflată la o altitudine de 3140 de metri, unul dintre cele mai sfinte locuri din Bhutan. Acolo sunt mii de steaguri de rugăciune pe care oamenii le-au înşirat pe parcursul anilor. Am reumflat toate baloanele, le-am înşirat pe o sfoară şi le-am agăţat acolo, printre steagurile de rugăciune. Şi mai fâlfâie acolo şi în ziua de azi. Aşa că dacă vreunul dintre voi plănuieşte să viziteze Bhutanul în viitorul apropiat, puteţi să mergeţi să le vedeţi. Iată nişte fotografii de acolo. Am rostit o rugăciune budistă pentru ca toate aceste dorinţe să se împlinească. Puteţi vedea unele dintre baloanele cunoscute. "Să câştig nişte bani şi să-mi deschid un magazin" era cel al lucrătorului la drumuri indian. Vă mulţumesc foarte mult. (Aplauze)