Jonas Gahr Støre: În apărarea dialogului

Printre toate deficitele îngrijorătoare cu care ne luptăm azi -- ne gândim la cele financiare şi economice în primul rând -- cel care mă preocupă cel mai mult este deficitul dialogului politic -- abilitatea noastră de a aborda conflictele moderne aşa cum se prezintă, de a ajunge la sursa care le provoacă să înţelegem jucătorii cheie şi să le facem faţă. Noi, diplomaţii, suntem calificaţi să facem faţă conflictelor şi problemelor dintre state. Şi pot să vă spun, avem un program plin. Există comerţul, există dezarmarea, esistă relaţiile trans-frontaliere.

Dar imaginea se schimbă. şi vedem că apar noi jucători cheie pe scenă. În mod evaziv le numim "grupări." Pot reprezenta realităţi sociale, religioase, politice, economice sau militare. Şi ne luptăm să le facem faţă. Regulile luptei: cum să vorbim, când să vorbim, şi cum să le facem faţă.

Lăsaţi-mă să vă arăt un diapozitiv aici care ilustreză caracterul conflictelor de la 1946 până în prezent. Vedeţi verdele reprezintă un conflict interstatal tradiţional cele despre care citim de obicei. Cu roşu este reprezentat un confilict modern, conflicte în interiorul statelor. Acestea sunt destul de diferite, şi sunt în afara ariei de înţelegere a diplomaţiei moderne. Şi centrul acestor actori cheie este format din grupări care reprezintă diferite interese in interiorul ţărilor. Şi modul în care fac faţă propriilor conflicte se întinde rapid şi către alte ţări. Deci, într-un fel, e treaba tuturor.

O altă confirmare pe care am văzut-o de-a lungul acestor ani, a ultimilor ani, este că doar o mică parte din aceste conflicte domestice inter- şi intrastatale, pot fi rezolvate pe cale militară. Poate că trebuie gestionate prin mijloace militare, dar nu pot fi rezolvate prin mijloace militare. Necesită soluţii politice. Şi noi, prin urmare, avem o problemă, pentru că ies de sub aria de incidenţă a diplomaţiei tradiţionale. Şi avem printre state o reticenţă în ceea ce priveşte modul în care le tratăm. În plus, în decursul ultimilor 10 ani, am fost într-o dispoziţie în care a trata cu grupuri era periculos din punct de vedere conceptual şi politic. După 11 septembrie, erai fie cu noi, fie împotriva noastră. Era alb sau negru. Şi grupările erau adesea imediat etichetate ca fiind teroriste. Şi cine ar vorbi cu teroriştii? Vestul, cum aş vedea, vine după aceşti ultimi 10 ani slăbit, pentru că nu înţelegeam gruparea. Aşa că ne-am petrecut mult timp concentrându-ne la de ce nu ar trebui să vorbim cu alţii decât să descoperim cum să vorbim cu alţii.

Acum nu sunt naiv. Nu poţi discuta cu toată lumea tot timpul. Şi sunt momente când ar trebui să pleci. Şi uneori este necesară intervenţia militară. Cred ca intervenţia în Libia a fost necesară şi intervenţia în Afganistan a fost de asemenea necesară. Şi ţara mea se bazează pe securitatea sa prin alianţele militare, asta e clar. Dar avem în continuare un mare deficit în gestionarea şi înţelegerea conflictului modern.

Haideţi să ne uităm la Afganistan. la 10 ani după intervenţia militară, această ţară este departe de a fi sigură. Situaţia, ca să fiu sincer, este foarte serioasă. Din nou, intervenţia militară este necesară, dar nu este o modalitate de rezolvare a problemelor. Când am venit pentru prima oară în Afganistan în 2005 ca ministru de externe, L-am cunoscut pe comandantul ISAF (Forţa Internaţională de Asistenţă pentru Securitate) al trupelor internaţionale. Şi mi-a spus că, "Domnule Ministru, asta se poate câştiga pe cale militară. Trebuie doar să perseverăm." Acum, dupa patru întălniri ISAF, ascultăm un mesaj diferit: "Lupta nu poate fi câştigată cu mijloace militare. Avem nevoie de prezenţa militară, dar trebuie să ne îndreptăm către politică. Sitiaţia nu poate fi rezolvată decât pe cale politică. Şi nu suntem noi aceia care o să o rezolvăm; poporul afgan trebuie să o facă." Dar atunci au nevoie de un proces politic diferit decât acela care le-a fost oferit în 2001, 2002. Au nevoie de un proces cuprinzător în care ţesătura reală a acestei foarte complicate societăţi le poate gestiona problemele.

Toată lumea pare să fie de acord cu asta. Era foarte controversat să spui asta acum trei, patru, cinci ani. Acum toată lumea este de acord. Dar acum, când ne pregătim să discutăm, înţelegem cât de puţine ştim. Pentru că nu am discutat. Nu am înţeles ce se petrecea. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, CICR, discută cu toată lumea, şi face asta pentru că este neutru. Şi acesta este un motiv pentru care organizaţia probabil este cel mai bine informat jucător cheie să înţeleagă conflictul modern --- pentru că discută.

Ce vreau să spun este că nu trebuie să fi neutru ca să discuţi. Şi nu trebuie să fi de acord când te aşezi pentru discuţii cu cealaltă parte. Şi poţi oricând să discuţi. Dar dacă nu discuţi, nu poţi antrena partea cealaltă. Şi altă parte pe care o antrenezi este aceea cu care eşti în dezacord total. Primul Ministru Rabin a spuns atunci când s-a angajat în procesul de la Oslo, "Nu faci pace cu prietenii. faci pace cu duşmanii." Este dificil, dar este necesar.

Lăsaţi-mă sa merg mai departe. Aceasta este piaţa Tahrir. Aici se desfăşoară o revoluţie. Primăvara Arabă se întreptă către toamnă şi se deplasează către iarnă. Va dura mult, mult timp. Şi cine ştie cum se va numi în final. Nu asta e important. Este important ceea ce probabil vedem, pentru prima dată în istoria lumii Arabe, o revoluţie de jos în sus -- revoluţia oamenilor. Grupuri sociale vorbesc în stradă. Şi descoperim în vest că ştim foarte puţin din ceea ce se întâmplă. Pentru că nu am vorbit niciodată cu oamenii din aceste ţări. Cele mai multe guverne au urmat dictatul liderilor autoritari să stea deoparte de diferitele grupări, pentru că erau terorişti. Şi acum când apar în stradă şi salutăm revoluţia democratică, descoperim cât de puţine ştim.

Chiar acum, discuţia se îndreaptă, "Ar trebui să discutăm cu Frăţia Musulmană? Ar trebui să discutăm cu Hamas? Dacă discutăm cu ei, ar înseamna să îi recunoaştem." Cred că este greşit. Dacă discuţi în maniera potrivită, poate fi clar că dialogul nu înseamnă acceptare. Şi cum putem spune Frăţiei Musulmane, aşa cum ar trebui, că trebuie să respecte drepturile minorităţilor, dacă nu acceptăm drepturile majorităţii? Pentru că ar putea deveni majoritate. Cum putem să evităm să avem un standard dublu, dacă în timp ce propovăduim democraţia în acelaşi timp nu vrem să avem de-a face cu grupările reprezentative? Cum am putea deveni vreodată interlocutori? Acum diplomaţii mei sunt instruiţi să discute cu toate aceste grupări. Dar discuţiile se pot desfăşura în feluri diferite. Facem diferenţa între a discuta la nivel diplomatic şi a discuta la nivel politic. Acum discuţiile pot fi însoţite de ajutoare sau nu. Discuţiile pot fi însoţite de intervenţii sau nu.

Este o mare varietate a modurilor de abordare a problemei. Deci dacă refuzăm să discutăm cu aceste noi grupuri care vor domina ştirile în următorii ani, vom radicaliza în continuare, Cred. Vom face calea activităţilor violente în politică mai dificil de urmat. Şi dacă nu le putem demonstra acestor grupări că dacă ne îndreptăm către democraţie, dacă ne îndreptăm către participare în standardele civilizate şi normale între state, există pe de altă parte unele recompense. Paradoxul aici este că ultima decadă probabil a fost o decadă pierdută pentru a progresa pornind de la asta.

Şi paradoxul este că decada dinaintea ultimilor zece ani a fost atât de promiţătoare -- şi în principal pentru un motiv. Şi motivul este ceea ce s-a întâmplat în Africa de Sud: Nelson Mandela. Când Mandela a ieşit din închisoare după 27 de ani de prizonierat, dacă le-ar fi spus oamenilor săi "Este timpul să luăm armele, este timpul pentru luptă," ar fi fost urmat. Şi cred că comunitatea internaţională ar fi spus, "Destul de corect. Este dreptul lor să lupte." După cum ştiţi, Mandela nu a făcut asta. În memoriile sale, "Lunga cale către libertate," a scris că a supravieţuit în timpul anilor în închisoare pentru că a hotărât întotdeuna să privească la asupritorul său ca la o altă fiinţă umană, fiind de asemenea o fiinţă umană. Aşa că a iniţiat un proces politic al dialogului, nu ca o strategie a celui slab, ci ca o strategie a celui puternic. Şi s-a angajat în discuţii profunde prin soluţionarea unora dintre cele mai spinoase probleme printr-un proces just şi reconciliator în care oamenii veneau şi discutau. Acum prietenii din Africa de Sud vor şti că a fost foarte dureros.

Deci ce putem învăţa din toate astea? Dialogul nu este simplu -- nici între indivizi, nici între grupuri, nici între guverne -- dar este foarte necesar. Dacă urmează să avem de-a face cu rezolvarea pe cale politică a conflictelor, Daca vrem să înţelegem aceste noi grupări provenind de jos în sus, susţinute de tehnologie, care este la îndemâna tuturor, noi diplomaţii nu ne putem aduna la banchete crezând că facem relaţii interstatale, Trebuie să ne conectăm la aceste schimbări profunde.

Şi ce reprezintă de fapt dialogul? Când am început să dialoghez, Am sperat cu adevărat că cealaltă parte îmi va prelua punctele de vedere, pe care aveam să i le imprim părerile şi valorile mele. Nu pot face asta decât dacă transmit semnale că voi fi deschis să ascult la semnalele celeilate părţi. Avem nevoie de mai multă instruire despre cum să facem asta şi mult mai multă practică despre cum va putea avansa această rezolvare a problemei. Ştim din experienţa personală că este uşor uneori doar să păşeşti, şi uneori poate vei avea nevoie să lupţi. Şi nu aş spune că este greşit în orice împrejurare. Uneori trebuie. Dar rareori strategia te duce foarte departe. Alternativa este o strategie a angajării şi a dialogului în principal. Şi cred că trebuie să întărim această abordare în diplomaţia modernă, nu doar între state, dar şi în interiorul statelor.

Vedem unele semne noi. Nu am fi putut face convenţia împotriva minelor terestre antipersonal şi convenţia care interzice muniţia cu dispersie decât dacă am fi făcut diplomaţie în mod diferit, prin implicarea societăţii civile. Dintr-o dată, ONG nu erau doar în stradă, strigându-si sloganurile, dar le preluau în negocieri, parţial pentru că reprezentau victimele acestor arme. Şi şi-au adus cunoştinţele. Şi era o interacţiune între diplomaţie şi putere venind de jos în sus. Acesta este probabil un prim element al schimbării. În viitor, cred, ar trebui să luăm exemple din aceste ilustraţii diferite, şi nu să avem diplomaţie care este deconectată de la oameni şi societatea civilă

Şi trebuie să mergem de asemenea dincolo de diplomaţia tradiţională până la problemele de supravieţuire a timpurilor noastre, schimbarea climatică. Cum vom rezolva schimbarea climatică prin negocieri, dacă nu putem să facem societatea civilă şi oamenii, nu parte a problemei, ci parte a soluţiei? Va necesita un proces al diplomaţiei cuprinzător foarte diferit de cel pe care îl practicăm în prezent cum ne îndreptăm către noi runde de negocieri dificile privind schimbarea climatică, dar când ne îndreptăm către ceva care trebuie să fie mult mai mult de-a lungul unei mobilizări largi. Este crucial să înţelegem, cred, datorită tehnologiei si a globalizării, a societăţilor de jos în sus.

Noi ca diplomaţi trebuie să cunoaştem capitalul social al comunităţilor. Ce face ca oamenii să aibă încredere unul în celălalt, nu doar între state, dar şi în interiorul statelor? Care este legitimitatea diplomaţiei, a soluţiei pe care o concepem ca diplomaţi dacă nu pot fi oglindite şi înţelese de către aceste forţe mai largi ale societăţii pe care acum în mod evaziv le numim grupări?

Lucrul bun este că nu suntem fără putere. Nu am avut niciodată atât de multe mijloace de comunicare, mijloace de conectare, de a accesa, mijloace de includere. Cutia cu instrumente diplomatice este acum plină cu diferite unelte pe care le putem folosi ca să ne întărim comunicaţiile. Dar problema este că ieşim dintr-o decadă în care ne era frică să o atingem. Acum, sper, în anii ce urmează, că suntem capabili să demonstrăm prin nişte exemple concrete că acea teamă dă înapoi şi putem prinde curaj de la acea alianţă cu societatea civilă în diferite ţări pentru a putea susţine modalitatea lor de rezolvare a problemelor, printre afgani, în interiorul populaţiei palestiniene, între poporul palestinian şi israelian.

Şi cum încercăm să înţelegem această mişcare largă de-a lungul lumii arabe, nu suntem neputincioşi. Trebuie să ne îmbunătăţim abilităţile necesare, şi avem nevoie de curaj să le folosim. În ţara mea, Am văzut cum consiliile grupărilor islamice şi ale grupărilor creştine se adună, nu ca urmare a unei iniţiative a guvernului, dar se adună din proprie iniţiativă ca să stabilească contact şi dialog în timpuri în care lucrurile nu erau foarte tensionate. Şi când tensiunile au crescut, deja aveau acel dialog, şi acesta era un avantaj în a face faţă diferitelor probleme.

Societăţile noastre vestice moderne sunt mai complexe decât înainte, în aceste vremuri ale migraţiei. Cum avem de gând să stabilim şi să creăm un "Noi" mai mare care să facă faţă problemelor noastre dacă nu ne îmbunătăţim abilităţile noastre de comunicare? Deci sunt multe motive, şi pentru toate aceste motive, acesta este timpul şi acesta este motivul pentru care trebuie să discutăm.

Vă multumesc pentru atenţie.

(Aplauze)