Jon Ronson: Răspunsuri ciudate la testul psihopatologic

Povestea începe când m-am dus la o prietenă, care avea pe raft o copie a manualului DSM, un manual despre patologie mentală. Listează toate bolile mintale cunoscute. În anii '50 era o cărticică mică. Apoi s-a tot mărit, iar acum are 886 de pagini. Listează 374 de boli mintale.

Răsfoiam prin ea, curios dacă am vreuna, şi am găsit că am 12. (Râsete) Sufăr de anxietate generalizată, de la sine înțeles. Am coşmaruri nocturne, constând în vise recurente în care eşti urmărit sau declarat ratat. Toate visele mele sunt cu oameni care mă fugăresc pe stradă strigând: „Eşti un ratat". (Râsete) Am probleme de relaţionare părinte-copil, pentru care îmi învinovăţesc părinţii. (Râsete) Glumesc. Nu glumesc. Glumesc. Şi sunt un prefăcut. E rar să fii prefăcut şi să ai şi anxietate generalizată, pentru că prefăcătoria mă face extrem de anxios.

Răsfoiam prin cartea asta, întrebându-mă dacă eram mult mai nebun decât credeam, sau că poate nu e bine să te auto-diagnostichezi cu o boală mintală dacă nu ai pregătirea profesională, sau poate că psihiatria are o dorinţă ciudată de a eticheta o caracteristică umană normală drept o boală mintală. Nu ştiam care din astea sunt adevărate, dar m-am gândit că era interesant. M-am gândit că ar trebui să discut cu un critic al psihiatriei să cunosc şi acel punct de vedere. Aşa am ajuns să iau prânzul cu Scientologii.

Era un tip numit Brian care conducea o gaşcă de scientologi hotărâţi să distrugă psihiatria oriunde o găseau. Se numeau CCHR. L-am întrebat: „Poţi să-mi dovedeşti că psihiatria e o pseudo-ştiinţă în care nu putem avea încredere?" „Da, putem să-ţi dovedim". „Cum?" am întrebat. „Te vom prezenta lui Tony". „Cine e Tony?" „Tony e în Broadmoor." Broadmoor e spitalul Broadmor, cunoscut ca Azilul Broadmoor pentru criminalii nebuni. E locul în care trimiteau criminalii în serie şi obsedații compulsivi. „Ce a făcut Tony?" Mai nimic. A caftit pe careva sau aşa ceva, şi s-a prefăcut că e nebun ca să scape de puşcărie. Dar s-a prefăcut prea bine aşa că acum e blocat în Broadmoor şi nimeni nu-l va crede că-i normal la cap. Să obținem permis să intri în Broadmoor ca să-l cunoşti pe Tony?" "O, da, vă rog."

M-am suit în tren spre Broadmoor. La Kempton Park am început să casc incontrolabil, ceea ce fac şi câinii când sunt anxioşi - cască incontrolabil. Am ajuns la Broadmoor. M-au trecut prin nenumărate porţi, până în centrul de recreere, unde te întâlneşti cu pacienţii. Arată ca un imens Hampton Inn. Totul e în roz, verde și culori calmante. Singurele culori care ies în evidenţă e roşul butoanelor de alertă. Pacienţii au început să se arate. Uşor grăsuţi, în pantaloni de trening, arătând chiar docili. Brian, scientologul, mi-a şoptit: „Sunt sub medicaţie", ceea ce pentru un scientolog e cel mai mare rău de pe lume, dar m-am gândit că probabil era o idee bună. (Râsete)

„Uite-l pe Tony," mi-a spus Brian. Un bărbat intrase. Nu era grăsuţ. Era în formă fizică bună. Nu purta trening, ci un costum raiat. Avea o mână întinsă ca în serialul „The Apprentice”. Arăta ca un om care dorise să poarte îmbrăcăminte care să mă convingă că era foarte normal.

S-a aşezat. L-am întrebat: „E adevărat că te-ai prefăcut ca să ajungi aici?" „Da, absolut. Am bătut pe cineva când aveam 17 ani. Mă aflam în închisoare aşteptând procesul, iar partenerul de celulă mi-a spus: Ştii ce trebuie să faci? Să te prefaci nebun. Spune-le că eşti nebun. Te vor trimite într-un spital drăguţ. Asistentele îţi vor aduce pizza. O să ai propriul Playstation". „Cum ai făcut?" l-am întrebat. „Am cerut să-l văd pe psihiatrul închisorii. Abia văzusem un film numit „Crash" în care oamenii găseau plăceri sexuale izbind maşini de pereţi.” Aşa că i-am spus psihiatrului: „Mă satisface sexual izbirea maşinilor de pereţi." L-am întrebat „Ce altceva?" A zis: „I-am spus psihiatrului că doream să privesc femei în timp ce mureau pentru că mă făcea să mă simt mai normal." „Pe asta de unde ai scos-o?", l-am întrebat. „Dintr-o biografie a lui Ted Bundy din biblioteca închisorii."

„Oricum, am mimat nebunia prea bine”, a zis Tony. Şi nu l-au trimis într-un spital drăguţ. L-au trimis la Broadmoor. În clipa în care a ajuns acolo, s-a uitat în jur şi a cerut să vadă un psihiatru, spunând: „E o gravă eroare. Nu sunt bolnav mintal." L-am întrebat: „De cât timp ești aici?” „Dacă mi-aş fi ispăşit sentința pentru ce am făcut, aş fi primit 5 ani. Sunt în Broadmoor de 12 ani."

Tony a spus că-i mult mai greu să convingi lumea că eşti normal decât să-i convingi că eşti nebun. „Credeam că cel mai bun mod de a părea normal e să vorbesc normal cu oamenii despre lucruri normale cum e fotbalul sau ce e la televizor. Am abonament la New Scientist, şi de curând au avut un articol despre armata SUA care antrena bondari ca să depisteze explozivi.” Am spus unei asistente: „Ştiai că armata SUA antrenează bondari ca să depisteze explozivi?" Când mi-am citit raportul medical am văzut că au scris: „Crede că bondarii pot adulmeca explozivi". „Mereu caută indicii non-verbale pentru starea mea." „Dar cum te aşezi într-o poziţie normală? Cum pui picior peste picior în mod normal? E imposibil." Când mi-a spus asta m-am gândit: „Oare stau ca un jurnalist? Pun picior peste picior ca un jurnalist?"

„Ştii, îl am pe Sugrumătorul din Stockwell într-o parte şi pe Violatorul-tiptil-prin-lalele de cealaltă. Stau mult în camera mea pentru că cei doi mă înspăimântă. Ei iau asta ca semn de nebunie? Spun că denotă că-s distant şi grandios." Numai în Broadmoor eşti nebun dacă eviți criminalii în serie? Îmi părea normal, dar ce ştiam eu?

M-am dus acasă, am scris un email clinicianului său, Antony Maden. „Care-i povestea cu Tony?" „Da, acceptăm că s-a prefăcut nebun ca să scape de închisoare pentru că halucinaţiile lui, clişee dealtfel, au dispărut în clipa în care a intrat în Broadmoor. Oricum, l-am evaluat. Şi am stabilit că e un psihopat. Să mimezi nebunia e exact manevra vicleană şi manipulativă de care se folosesc psihopaţii. E pe listă: viclean şi manipulant. Mimând că eşti dus e chiar dovada că eşti dus. Am discutat cu alţi experţi, au spus, costumul în dungi e caracteristic psihopaţilor. Corespunde criteriilor 1 şi 2 din listă: volubilitatea, farmecul superficial, autoaprecierea grandioasă. Am spus: „Pentru că nu vroia să stea cu alţi pacienţi?" „Psihopat clasic: grandios fără empatie." Tot ce părea a fi cel mai normal la Tony, după spusele clinicianului, reprezentau dovezi că era nebun, din perspectiva nouă. Era un psihopat.

Clinicianul mi-a spus: „Dacă vrei să afli mai multe despre psihopaţi, poţi participa la un curs pentru recunoaşterea lor, ţinut de Robert Hare, cel care a inventat lista criteriilor pentru psihopaţi." Zis şi făcut. M-am dus la curs iar acuma am diplomă și sunt extrem de priceput în depistarea psihopaţilor.

Iată statisticile: Unul din 100 de oameni obișnuiți e psihopat. Sunt 1500 în sala asta. 15 dintre voi sunt psihopaţi. Cifra creşte la 4% dacă e vorba de directori şi oameni de afaceri. Cred că există o şansă mare să fie 30 sau 40 de psihopaţi în sală. S-ar putea solda cu un măcel până deseară.

(Râsete)

Motivul, spune Hare, capitalismul fără scrupule răsplătește comportamentul psihopat: lipsa empatiei, lipsa bunului-simţ, viclenia, manipularea. Capitalismul, lipsit de remuşcări, e o manifestare fizică a psihopatiei. E ca o formă de psihopatie care a ajuns să ne afecteze pe toţi. Hare mi-a zis: „Ştii ce? Uită de un oarecare de la Bradmoor care a mimat sau nu nebunia. Cui îi pasă? Nu-i important. Importantă e psihopatia corporatistă. Vrei să iei interviu unor corporatişti psihopaţi?"

Am încercat. Am scris celor de la Enron. Îmi permiteţi să vă intervievez din închisoare să văd dacă sunteţi psihopaţi? N-au răspuns. Am schimbat tactica. Am trimis un email lui „Chainsaw Al" Dunlap, șarlatanul anilor '90. Apărea în afaceri falimentare şi reducea 30% din locurile de muncă, transformând orăşele americane în oraşe fantomă. I-am scris un email: „Cred că aveţi o anomalie rară a creierului care vă face special, interesat de spiritul prădător şi neînfricat. Pot să vin să vă iau un interviu despre anomalia specială a creierului dvs.? "Hai încoace", mi-a spus.

M-am dus la grandioasa lui vilă din Florida plină de sculpturi de animale de pradă. Erau lei şi tigri. Mă conducea prin grădină. Erau vulturi şi şoimi. „Mai încolo sunt rechini", mi-a spus. Spunea asta mai puţin efeminat. „Uite alți rechini şi tigri." Parcă eram în Narnia.

(Râsete)

Am intrat apoi în bucătărie. Al Dunlap era solicitat ca să salveze companiile falimentare. Reducea 30% din locurile de muncă. Deseori concedia oamenii cu o glumă. O poveste vestită despre el spune că cineva i-a spus: „Mi-am cumpărat o maşină nouă." La care el a răspuns: "Poate ai o maşină nouă, dar o să-ţi spun ce n-ai: o slujbă."

În bucătărie, stătea alături de soţia sa, Judy, şi bodyguardul Sean şi i-am spus: „Am menționat în email că s-ar putea să aveţi o anomalie rară a creierului care vă face special." „Da, e o teorie uimitoare", mi-a replicat. „E ca în Star Trek. Ajungi în locuri unde n-a mai fost nimeni înainte.” „Unii psihologi ar putea afirma că asta vă face ... " (Mormăituri) (Râsete) "Ce?" Am răspuns: „Un psihopat. Am o listă de trăsături psihopatologice în buzunar. O putem verifica împreună?”

A fost contrariat, dar în ciuda lui, a aprobat: „Bine, dă-i drumul." OK. Un sentiment grandios de valoare de sine. I-ar fi fost greu să nege, stătea sub o pictură gigantică reprezentându-l pe el. (Râsete) „Trebuie să ai încredere în tine!", mi-a spus. Am adăugat: „Manipulator." „Asta înseamnă să conduci." „Superficial afectiv: incapacitatea de-a simți o gamă de emoţii." „Cine vrea să fie împovărat de emoţii prosteşti?" Parcurgea lista de semne psihopatologice de parcă citea „Cine mi-a mutat brânza?"

(Râsete)

Am observat că se petrecea ceva cu mine în ziua aceea. De câte ori spunea ceva ce părea normal - de ex: respingea delicvenţa juvenilă, fusese acceptat la West Point, iar acolo nu sunt admişi delicvenţii. Nu era de acord cu relaţiile maritale scurte. Fusese căsătorit doar de două ori. Desigur că prima soţie declarase în actele de divorţ că o ameninţase odată cu cuţitul spunându-i că mereu s-a întrebat ce gust avea carnea de om, dar oamenii spun lucruri prosteşti în căsătorii ratate în febra certurilor. A doua sa căsnicie durase 41 de ani. De câte ori îmi spunea ceva care nu părea a fi psihopatologic, mă gândeam să nu scriu despre asta în carte. Apoi mi-am dat seama că dorind să depistez psihopaţi chiar eu devenisem un pic psihopat. Eram disperat să-l categorisesc ca psihopat. Eram disperat să-l definesc după trăsăturile lui cele mai nebuneşti.

Mi-am dat seama că asta făceam de 20 de ani. Asta fac toţi jurnaliştii. Călătorim prin lume cu carneţele în mână şi aşteptăm comori. Iar comorile zac în cele mai extreme trăsături de personalitate ale celor intervievaţi. Le ţesem asemeni călugărilor din evul mediu. Lăsăm trăsăturile normale la o parte. Asta-i o ţară în care supradiagnosticăm anumite dereglări mentale. Copilul bipolar - copii de patru ani sunt etichetaţi ca bipolari pentru că fac istericale, ceea ce-i plasează pe lista de bipolari.

Când m-am întors la Londra, Tony m-a sunat. M-a întrebat de ce nu l-am sunat înapoi. „Ei bine, ei spun că eşti psihopat." „Nu sunt un psihopat." „Ştii, un termen de pe listă era lipsa remuşcării, dar un alt termen pe listă e viclean şi manipulator. Când spui că îţi pare rău pentru ce ai făcut, spun că-i tipic pentru un psihopat să afirme că are remuşcări când nu are. E ca o vrăjitorie: ei întorc totul pe dos." „Am înfăţişare la comisie curând. O să vii?" Am fost de acord.

M-am dus la comisia lui, şi după 14 ani în Bradmoor, l-au lăsat să plece. Au decis că n-ar trebui ţinut acolo la infinit fiindcă are un scor mare pe o listă însemnând că are şanse peste medie să recidiveze. Aşa că i-au dat drumul. Afară pe hol mi-a spus: „Ştii ce, Jon? Toată lumea e puţin psihopată. Tu eşti. Eu sunt. Evident că eu sunt." „Ce-ai de gând să faci acum?" „Plec în Belgia, e acolo o femeie pe care o plac." Dar e măritată aşa că va trebui s-o despart de soţ."

(Râsete)

Asta se întâmpla acum 2 ani, şi acolo s-a terminat cartea mea. Ultimele 20 de luni totul a mers bine. Nu s-a întâmplat nimic rău. Trăia cu o fată la marginea Londrei. Recupera timpul pierdut, spunea Brian scientologul, ceea ce sună cam sinistru, dar nu e neapărat de rău augur. Din păcate, după 20 de luni, s-a reîntors la închisoare pentru o lună. A avut o altercaţie într-un bar, aşa a numit-o, care s-a soldat cu închisoare pentru o lună, ştiu că e rău, dar o lună înseamnă că n-a fost prea rău.

M-a sunat după aceea. Ştiţi ce? Cred că e corect ca Tony să fie liber. Pentru că n-ar trebui să definim oamenii după trăsăturile lor extreme. Tony e un semi-psihopat. E o pată gri într-o lume căreia nu-i plac petele gri. Dar în nuanțele gri găseşti complexitatea, umanitatea, şi adevărul. Tony mi-a spus: „Jon, pot să-ţi fac cinste cu un pahar într-un bar? Vreau să-ţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine." Şi nu m-am dus. Voi ce-aţi fi făcut?

Vă mulţumesc.

(Aplauze)