John Wooden vorbeşte despre diferenţa dintre a câştiga şi a avea succes

Am inventat o definiţie proprie pentru succes În 1934, când predam la un liceu în South Bend, statul Indiana Fiind un pic dezamăgit şi probabil deziluzionat de felul în care părinţii tinerilor din clasele mele de Lb. Engleză se aşteptau ca odraslele lor să ia un 10 sau un 9. Credeau că o nota mai mică era potrivită pentru copiii vecinilor, pentru că aceşti copii ai vecinilor nu sunt străluciţi. Dar nu erau mulţumiţi când ai lor luau note mai mici. şi îl făceau pe profesor să simtă că a greşit, sau pe copil că a greşit. Şi asta nu e corect. Bunul Dumnezeu cu înţelepciunea Sa infinită nu ne-a făcut pe toţi egali în ceea ce priveşte inteligenţa, la fel cum nu ne-a făcut egali în mărime sau înfăţişare. Nu toată lumea putea avea 9 şi 10, şi nu mi-a plăcut mentalitatea asta.

Şi ştiam cum absolvenţii diferitelor şcoli în anii '30, judecau antrenorii şi echipele sportive. Dacă le câştigai pe toate, erai considerat ca având un succes rezonabil Nu maxim. Pentru că am aflat... au fost un număr de ani la UCLA când n-am pierdut nici un meci. Dar se pare că n-am câştigat fiecare meci în parte la diferenţa pe care unii absolvenţi ai noştri o preziseseră. Şi foarte adesea - (Râsete) -- foarte adesea chiar am simţit că şi-au susţinut prezicerile într-un fel mai materialist. Dar asta era realitatea în anii '30, aşa că am înţeles asta. Dar nu-mi plăcea. Şi nu eram de acord cu ea. Şi am vrut să vin cu ceva care am sperat că m-ar putea face un profesor mai bun şi să dau tinerilor pe care-i supravegheam -- fie în sport fie la ora de Engleză -- ceva la care să aspire, altceva decât o notă mare în clasă sau mai multe puncte în vreo competiţie sportivă.

M-am gândit la asta o bucată de vreme, şi am vrut să vin cu o definiţie proprie. M-am gândit că asta s-ar putea să ajute. Şi ştiam definiţia Dlui. Webster (n.t. Webster e un dicţionar celebru): acumularea de bunuri materiale sau dobândirea unei poziţii cu putere şi prestigiu sau ceva de genul ăsta. Probabil împliniri demne de luat în seamă, dar după părerea mea nu neapărat indicii ale succesului. Aşa că am vrut să vin cu ceva propriu.

Mi-am adus aminte - am fost crescut la o fermă mică în sudul statului Indiana. Şi tata a încercat să mă înveţe pe mine şi pe fraţii mei că nu trebuie să încerci niciodată să fii mai bun decât altcineva. Sunt sigur că la vremea când a spus asta, nu am - nu a - ei bine, undeva, probabil în adâncimile ascunse ale minţii, a apărut ani mai târziu. Niciodată nu încerca să fii mai bun decât altcineva, totdeauna învaţă de la alţii. Nu înceta niciodată să încerci să dai ce ai mai bun - asta poţi controla. Dacă devii prea absorbit şi implicat şi îngrijorat în legătură cu lucrurile asupra cărora n-ai nici un control, o să afecteze negativ lucrurile asupra cărora ai control. Apoi am dat peste o poezie simplă care zice, "La picioarele Domnului ca să se mărturisească, un biet suflet a îngenuncheat, cu capul plecat. "Am eşuat!" plânse el. Domnul spuse: 'Ai făcut tot ce ai putut, asta înseamnă succes"

Bazat pe acestea şi pe altele probabil, Am inventat propria definiţie pentru succes. Care este: pacea interioară obţinută numai prin satisfacţia proprie ştiind că ai făcut efortul necesar pentru a da ce e mai bun din ceea ce poţi. Cred că asta e adevărat. Dacă faci efortul până la nivelul maxim la care eşti capabil, încerci să faci mai multe din situaţia în care te afli, cred că asta înseamnă succes. Şi nu cred că alţii pot să judece asta. Cred că e precum caracterul şi reputaţia. Reputaţia e ceea ce eşti perceput ca fiind; caracterul e ceea ce eşti de fapt. Şi caracterul cred e mult mai important decât ceea ce eşti perceput a fi. Speri că amândouă vor fi bune. Dar nu vor fi neapărat la fel. Ei bine, asta era idea mea pe care urma să încerc să o transmit tinerilor.

Au mai fost şi alte lucruri. Îmi place să predau, şi a fost menţionat şi de vorbitorul anterior că îmi place poezia, şi că măzgălesc chiar un pic şi ador să fac asta. Sunt anumite lucruri care m-au ajutat, cred, să fiu mai bun decât aş fi fost. Ştiu că nu sunt ceea ce ar trebui să fiu, nici cum ar trebui. Dar cred că sunt mai bun decât aş fi fost dacă nu m-aş fi intersectat cu anumite lucruri. Unul a fost doar o mică poezioară care zicea,

"Niciun cuvânt scris, nicio pledoarie vorbită, nu pot să-i înveţe pe tinerii noştri ceea ce trebuie să fie. Nici toate cărţile de pe toate rafturile - ci ceea ce profesorii sunt ei înşişi."

Asta m-a impresionat în anii '30. Şi am încercat să folosesc asta cât de cât în activitatea mea didactică, fie ca a fost în sport sau la ora de Engleză. Iubesc poezia şi totdeauna m-am arătat cumva interesat de ea. Poate din cauză că tata obişnuia să ne citească seara. Lampa de petrol - nu aveam curent electric în casa noastră de la fermă. Şi tata ne citea poezie. Aşa că totdeauna mi-a plăcut. Aproximativ în acelaşi timp am mai dat peste o poezie. Am dat peste alta. Cineva a întrebat pe o doamnă profesoară de ce preda. Şi ea -- după ceva timp, pentru că a spus că vrea să se gândească la asta. Apoi a venit şi a spus,

"mă întreabă de ce predau, şi răspund, "Unde aş putea fi într-o companie aşa minunată?" Acolo stă un om de stat, puternic, imparţial şi înţelept. Un alt Daniel Webster (n.t. politician faimos sec. XIX), cu limba iscusită. Lângă el stă un doctor, a cărui mână sigură şi rapidă poate repara un os, sau poate altera cursul sângelui vieţii. Şi acolo e un constructor. În sus se ridică arcul bisericii pe care o construieşte, unde preotul va putea să propovăduiască cuvântul Domnului şi să facă un suflet rătăcit să-l atingă pe Hristos. Şi totul e o adunare a profesorilor, ţăranilor, comercianţilor, muncitorilor. Aceea care muncesc şi votează şi construiesc şi plănuiesc şi se roagă spre un mâine mai bun. Şi pot să spun, s-ar putea să nu văd biserica, sau să le aud cuvântul sau să mănânc mâncarea făcută de mâinile lor. Dar din nou, s-ar putea totuşi. Şi mai târziu o să pot să spun, L-am ştiut cândva, şi era slab sau puternic, sau curajos sau mândru sau vesel. L-am ştiut odata, dar pe atunci era un băieţel. Mă întreabă de ce predau şi le răspund, 'Unde aş putea fi într-o aşa minunată companie?'

Şi cred că profesoratul - e adevărat, ai aşa de mulţi tineri. Şi mă gândesc la tinerii mei de la UCLA - 30-şi ceva avocaţi, 11 dentişti şi doctori, mulţi, foarte mulţi profesori şi alte profesii. Şi asta îţi dă o satisfacţie enormă, să-i vezi mergând înainte. Totdeauna am încercat să-i fac pe tineri să simtă că sunt aici să dobândească o educaţie, asta e numărul unu. Baschetul e pe locul doi, pentru că le plateşte calea pe care au ales-o, şi au nevoie de un pic de timp pentru activităţi sociale, dar lasă activităţile sociale să o ia un pic înaintea celorlalte două şi nu o sa le mai ai în curând pe niciuna. Deci astea au fost ideile pe care am încercat să le transmit tinerilor de sub supravegherea mea.

Am avut trei reguli, mai mult sau mai puţin, de care m-am ţinut practic tot timpul. Le-am învăţat pe acestea înainte să vin la UCLA, şi am hotărât că erau foarte importante. Prima era - nu întârzia niciodată. Niciodată nu întârzia. Apoi am spus anumite lucruri - I-am obligat pe jucători ca, dacă plecam undeva, trebuiau să fie aranjaţi şi curaţi. A fost o vreme când i-am făcut să poarte sacou şi cămaşă şi cravată. Apoi l-am văzut pe directorul nostru administrativ venind la şcoală în blugi şi bluze pe gât şi m-am gândit, nu e corect să mai menţin regula asta. Aşa că îi lăsam - doar trebuiau să fie aranjaţi şi curaţi. Am avut unul dintre cei mai mari jucători de care probabil aţi auzit, Bill Walton. A venit să se urce în autobuz, plecam undeva să jucăm. Şi nu era aranjat şi curat, aşa că nu l-am lăsat să meargă. Nu l-am lăsat să se urce în autobuz. A trebuit să se ducă acasă să se spele înainte să ajungă la aeroport. Aşa că eram obsedat de curăţenie. Credeam în asta. Cred în timp. Foarte important. Cred că trebuie să soseşti la timp. Dar am considerat că, la antrenament de exemplu, începem la timp, terminăm la timp. Nu trebuia ca tinerii să simtă că o să-i ţinem peste program.

Când vorbesc la cursuri de antrenoriat, le spun adesea antrenorilor tineri -- şi la cursurile de antrenoriat, în general, sunt antrenori tineri care abia încep profesia. Majoritatea sunt tineri, înţelegeţi, şi probabil proaspăt căsătoriţi. Şi le spun, "Nu ţineti antrenamentele până târziu. Pentru că o să mergeţi acasă prost dispuşi. Şi nu e bine ca un tânăr soţ să meargă acasă prost dispus." Când îmbătrâneşti nu mai contează. Dar -

(Râsete)

Aşa că am crezut în timp. Cred în începerea la timp, şi cred în terminarea la timp. Şi altă regulă pe care am avut-o a fost - nici măcar un singur cuvânt vulgar. Un cuvânt vulgar şi ai plecat de aici pentru astăzi. Dacă vad că o faci în timpul jocului, o să ieşi din joc şi o să şezi pe bancă. A treia era să nu critici niciodată un coechipier. Nu vroiam asta. Le ziceam că eu eram plătit ca să fac asta. Asta e datoria mea. Sunt plătit ca să o fac. Extrem de puţin, dar sunt plătit să o fac. Nu ca antrenorii de azi, pentru Dumnezeu, nu. E un pic diferit decât era în zilele mele. Astea erau cele trei lucruri de care m-am ţinut tot timpul. Şi, de fapt, astea le-am împrumutat de la tatăl meu. Asta a încercat să mă înveţe pe mine şi pe fraţii mei tot timpul.

M-am gandit la o piramidă până la urmă, dar nu am timp acum să intru în detalii. Dar asta m-a ajutat, cred, să devin un profesor mai bun. E ceva de genul ăsta: Astea ar fi cărămizile din piramidă. Şi pietrele de temelie ar fi muncitul silitor şi entuziasmul, muncitul din greu şi a-ţi place ceea ce faci venind spre vârf. Bazat pe definiţia mea pentru succes. Şi sus de tot - încredere şi răbdare. Şi vă spun, în orice faceţi, trebuie să aveţi răbdare. Trebuie să ai răbdare ca să -- vrem ca lucrurile să se întâmple. Vorbim despre tineretul nostru ca fiind foarte nerăbdător. Şi sunt. Vor să schimbe totul. Cred că orice schimbare înseamnă progres. Şi apoi îmbătrânim - într-un fel lăsăm lucrurile să meargă de la sine. Şi uităm că nu există progres fără schimbare. Aşa că trebuie să ai răbdare. Şi cred că trebuie să avem încredere. Cred că trebuie să credem, să credem cu adevărat. Nu doar cu gura spunând; să credem că lucrurile o să iasă aşa cum trebuie, având în vedere că facem ceea ce trebuie. Cred că tendinţa noastră e să sperăm că lucrurile vor iesi aşa cum vrem noi să iasă, mai tot timpul. Dar nu facem ceea ce e necesar ca acele lucruri să devină realitate. Am lucrat la asta vreo 14 ani, şi cred că m-a ajutat să devin un profesor mai bun. Dar totul s-a învârtit în jurul acelei definiţii inţiale a succesului.

Ştiţi că acum ceva ani era un oficial din Liga Mare de Baseball pe nume George Moriarty. Îşi scria numele Moriarty doar cu un "i". N-am mai văzut asta până atunci, dar aşa făcea. Jucătorii din liga mare de baseball -- sunt foarte atenţi cu lucrurile astea, şi au observat că avea doar un "i" în numele său. V-aţi mira dacă aţi şti cât de mulţi i-au spus că mai era de fapt încă ceva faţă de ce avea el în cap la diverse momente.

(Râsete)

Dar a scris ceva ce cred că are acelaşi efect cu ce am încercat să fac eu în această pirmaida. A numit-o "Drumul Dinainte, sau Drumul din Urmă" "Câteodată cred că Destinele trebuie să se strâmbe când le acuzăm şi insistăm că singurul motiv pentru care nu putem câştiga sunt Sorţii înşişi care greşesc. Totuşi există înţelepciunea străveche: câştigăm sau pierdem în interiorul nostru. Trofeele strălucitoare de pe rafturile noastre nu o să câştige niciodată meciul de mâine. Tu şi eu ştim, undeva în adâncul nostru, că totdeauna există o şansă de a câştiga coroana. Dar când eşuăm să dăm ce avem mai bun, pur şi simplu n-am trecut testul, de a da totul şi a păstra nimic până când meciul e într-adevăr câştigat. De a arăta ce se înţelege prin scrâşnire. De a juca în continuare când alţii renunţă. De a juca în continuare, de a nu abandona. E suferinţa care câştigă cupa. De a visa că e un scop în faţă. De a spera când visele ne sunt moarte. De a ne ruga când speranţele ne sunt spulberate. Şi totuşi de a pierde fără frică de eşec, dacă am dat totul curajos. Pentru că cine poate cere mai mult unui om decât să dea tot ce îi stă în putinţă. Dând totul, mi se pare mie, nu e prea departe de victorie. Aşa că Sorţii rareori greşesc, nu contează ce fac şi dreg. Tu şi cu mine suntem aceia care fac Soarta noastră -- deschidem sau închidem porţile de pe drumul din faţă sau drumul dinapoi."

Îmi aduce aminte de alte trei lucruri pe care tata a încercat să ni le transmită. Nu te smiorcăi. Nu te plânge. Nu căuta scuze. Pur şi simplu mergi şi fă şi, indiferent ce faci, fă cât poţi mai bine. Şi nimeni nu poate face mai mult decât atât. Am încercat să transmit de asemenea că -- adversarii mei vă pot spune că nu m-au auzit niciodată zicând că am câştigat. Niciodată să nu zici "câştigat". Părerea mea e că poţi pierde atunci când ai scor mai mare decât adversarul de joc. Şi poţi câştiga când ei au scor mai mare. Am simţit asta cu anumite ocazii, în diverse momente. Şi am vrut doar ca jucătorii să poată să-şi ţină capul sus după un meci. Obişnuiam să spun că atunci când se termină un meci, şi vezi pe cineva care nu ştie rezultatul, Că sper că nu poate să-şi dea seama din comportamentul tău fie că ai bătut la scor un adversar sau că te-au bătut ei.

Asta e ce contează cu adevărat: dacă depui efortul să faci de fiecare dată cât poţi de bine, rezultatele trebuie să fie aproximativ cele care trebuie să fie. Nu vor fi obligatoriu cele pe care le-ai vrea tu să fie, dar vor fi aproximativ pe unde trebuie să fie, şi nu mai tu vei şti dacă puteai face asta. Şi asta am vrut de la ei mai mult decat orice altceva. Şi pe măsură ce a trecut timpul şi am învăţat mai multe despre alte lucruri, Cred că a funcţionat un pic mai bine, în ceea ce priveşte rezultatele. Dar am vrut ca scorul unui meci să fie produsul secundar al acestor alte lucruri, şi nu scopul în sine. Cred că era -- un mare filosof a spus -- nu, nu... Cervantes! Cervantes a spus, "Călătoria e mai importantă decât sfârşitul ei". Şi imi place asta. Cred că asta e -- e ajunsul acolo. Câteodată când ajungi acolo se întâmplă aproape ca o renunţare. Dar e ajunsul acolo care e interesant. Îmi plăcea -- ca antrenor de baschet la UCLA - îmi plăcea ca antrenamentele noastre să fie călătoria, şi meciul să fi fost sfârşitul ei. Rezultatul final. Îmi plăcea să merg în tribune şi să mai uit la jucători cum joacă, şi să văd dacă am facut o treabă decentă în timpul săptămânii. Şi, din nou, e despre a-i determina pe jucători să aibă acea satisfacţie proprie, ştiind că au facut efortul să dea ce era mai bun din ce sunt în stare.

Câteodată sunt întrebat care a fost cel mai bun jucător pe care l-am avut, sau cele mai bune echipe. Nu pot să răspund niciodată, în ceea ce priveşte persoanele. Am fost odată întrebat despre asta, şi mi-au spus, "Să presupunem că într-un fel aţi putea -- aţi putea să faceţi jucătorul perfect. Ce v-aţi dori?" Şi am zis, "Ei bine, aş vrea unul care ştie de ce e la UCLA: ca să primească o educaţie, ca să fie un student bun, să ştie cu adevărat de ce e acolo în primul rând. Dar aş vrea pe cineva care poate de asemenea să joace. Aş vrea pe cineva care să realizeze că apărarea în general câştigă campionatele, şi să muncească din greu în apărare. Dar aş vrea pe cineva care să fie de asemenea ofensiv. L-aş vrea să fie altruist, şi să caute prima oară să paseze şi nu să arunce tot timpul la coş. Şi aş vrea unul care poate să paseze şi să o şi facă.

(Râsete)

Am avut câţiva care puteau dar nu vroiau, şi am avut câţiva care vroiau dar nu puteau.

(Râsete)

Şi aş vrea să poată arunca din afară. Şi aş vrea să fie buni şi dinăuntrul (semicercului).

(Râsete)

Şi aş vrea să fie capabili să scoată mingi la ambele capete al terenului. Şi de ce să nu luăm pe cineva ca şi Keith Wilkes şi să-l lăsăm să facă treaba. Avea calităţile. Nu singurul, dar a fost cel pare l-am dat exemplu în categoria respectivă, pentru că am crezut că el a facut efortul de a deveni cel mai bun jucător de echipă.

Am menţionat în cartea mea, "Îmi spun Antrenor." Doi jucători care mi-au adus satisfacţii imense; care au ajuns foarte aproape de a-şi atinge potentialul maxim, aşa cum cred că au făcut toţi pe care i-am avut: unul a fost Conrad Burke. Şi altul a fost Doug McIntosh. Când i-am vazut în anul întâi, în echipa noastră de anul întâi -- nu aveam -- anul întâi nu putea juca în echipa principală când am antrenat eu. Şi mi-am zis, "O Doamne, dacă aceşti doi jucători, oricare dintre ei" -- ar fi în ani diferiţi, dar m-am gândit la fel la fiecare la vremea când i-am avut -- "Ooo, dacă el o să ajungă în echipa principală, echipa trebuie să fie deplorabilă, dacă el e suficient de bun să facă parte din ea." Şi îl ştiţi pe unul dintre ei a fost în prima echipă pentru un sezon jumătate. Celălalt a fost -- anul lui următor, a jucat 32 de minute într-un meci de campionat naţional, şi a contribuit enorm la joc. Şi anul următor era în prima echipă în echipa de campionat naţional. Şi nu cu mult înainte credeam că nu va juca un minut şi a jucat -- aşa că astea sunt lucruri care îţi aduc multă bucurie şi multă satisfacţie când le vezi. Nici unul dintre acei tineri nu arunca foarte bine. Dar au avut procentaje de coşuri marcate nemaipomenite, pentru ca nu forţau. Şi nici unul nu sărea foarte bine, dar aveau -- ţineau o poziţie bună, aşa că erau buni la recuperări. Au ţinut minte că fiecare aruncare făcută trebuie presupusă ratată. Am avut prea mulţi care doar stăteau şi aşteptau să vadă dacă au ratat, abia apoi se mişcau şi era prea târziu. Altcineva era acolo înaintea lor. Şi nu erau rapizi, dar aveau poziţionare bună, se ţineau bine pe picioare. Aşa că au asigurat o apărare destul de bună pentru noi. Aşa că au avut calitaţi care -- s-au apropiat foarte mult de -- atât de aproape de a-şi atinge potenţialul maxim ca orice jucători pe care i-am avut. Aşa că îi consider că au atins acelaşi succes ca Lewis Alcindor sau Bill Walton, sau mulţi dintre ceilalţi pe care i-am avut -- unii dintre ei nemaipomeniţi -- nişte jucători nemaipomeniţi.

Am bătut câmpii destul? Mi s-a spus că atunci când apare el, ar trebui să tac din gură.

(Râsete) (Aplauze)