Johan Rockstrom despre cum să lăsăm mediul să ne ghideze dezvoltarea

Trăim pe o planetă dominată de oameni, punând o presiune fără precedent asupra sistemelor de pe Pământ. Aceasta este o veste proastă, însă, poate surpinzător pentru voi, totodată face parte din vestea bună. Mulțumită științei, suntem prima generație informată despre faptul că s-ar putea să subestimăm stabilitatea și capacitatea planetei Pământ de a suporta dezvoltarea umană așa cum o știm. Este totodată o veste bună pentru că riscurile cu care ne confruntăm sunt atât de mari încât a nu face nimic nu este o alternativă. De fapt, ne aflăm în faza în care sunt necesare schimbări transformatoare, ceea ce deschide calea spre inovație, spre idei noi și paradigme noi. Aceasta este o călătorie științifică despre provocările ce urmăresc omenirea aflată în faza globală a sustenabilității.

În această călătorie, pe lângă voi, aș vrea să aduc un prieten bun, o parte interesată, care este întotdeauna absent atunci când avem de-a face cu negocieri legate de chestiuni de mediu, o parte interesată care nu acceptă compromisurile -- planeta Pământ. Așa că m-am gândit să o aduc cu mine astăzi, pe scenă, pentru a o avea drept martor al unei călătorii remarcabile, care ne amintește cu modestie de perioada de grație pe care am avut-o de-a lungul ultimilor 10.000 de ani. Acestea sunt condițiile de viață de pe planetă din ultimii 100.000 de ani. Este o perioadă foarte importantă. Reprezintă aproape o jumătate din perioada in care am fost oameni cu totul moderni pe planetă. Am avut, cu aproximație, aceleași abilități de a dezvolta civilizațiile așa cum le știm. Acestea sunt condițiile de mediu de pe planetă.

Aici, folosită ca o reprezentantă, variația de temperatură. A fost o călătorie abruptă. Cu 80.00 de ani în urmă, într-un moment de răscruce, am părăsit Africa, am colonizat Australia într-un alt moment de răscruce, acum 60.000 de ani, am părăsit Asia pentru Europa într-un alt moment de răscruce, acum 40.000 și apoi am intrat în Holocen, fază deosebit de stabilă, singura perioadă din întreaga istorie a planetei, despre care știm că poate suporta dezvoltarea umană. După 1.000 de ani în această perioadă, am abandonat modelele de vânătoare și adunare. Trecem de la 2 milioane de oameni la 7 miliarde de oameni cați suntem astăzi: Cultura Mesopotamiană: am inventat agricultura, am domesticit animale și plante. Aveți Romanii, Grecii și povestea așa cum o știți. Singura fază, așa cum o știm noi, care poate suporta umanitatea.

Problema este că nou exercitam o presiune de patru ori mai mare asupra acestei biete planete, o presiune de patru ori mai mare care, ca si prima presiune, constă în creșterea populației, bineînțeles. Aici este vorba doar despre numere. Nu este vorba doar despre faptul că suntem, șapte miliarde de oameni dedicați altor nouă miliarde de oameni, este totodată și o chestiune de egalitate. Majoritatea impacturilor asupra mediului de pe planetă au fost cauzate de către minoritatea bogată, cei 20% care s-au alăturat revoluţiei industriale la mijlocul secolui 18. Majoritatea celor de pe planetă, aspirând spre dezvoltare, având dreptul la dezvoltare, aspiră în mare la un stil de viață de nesusținut, o presiune importantă.

Cea de-a dpua presiune asupra planetei este, bineînțeles, agenda climei, marele subiect, unde interpretarea politică a științei este aceea că ar fi suficientă stabilizarea gazelor efectului de sera la 450 ppm pentru a evita creșterea temperaturilor medii cu două grade, pentru a evita riscul ca noi să destabilizăm Calota Glaciară a Antarcticii de Vest, având 6 metri -- creșterea nivelului, riscul destabilizării Calotei Glaciare din Groenlanda, având alți 7 metri -- creșterea nivelului mării. V-ați fi dorit ca presiunea climatică să lovească o planetă puternică, o planetă viguroasă însă din păcate, cea de-a treia presiune este declinul ecosistemului. Nu am văzut niciodată, în ultimii 50 de ani, un declin atât de rapid al funcțiilor ecosistemului si serviciilor de pe planetă, unul din ele fiind abilitatea de a regla temperatura pe termen lung, în pădurile noastre, terenurile și biodiversitatea.

Cea de-a patra presiune este supriza, noțiunea și dovada faptului că trebuie să renunțăm la vechile noastre paradigme, cum că ecosistemul se comportă liniar, previzibil, controlabil în sistemele noastre așa-zis liniare, și că, de fapt, surpriza este universală, deoarece sistemele se răstoarnă foarte rapid, abrupt și adesea ireversibil. Asta, dragi prieteni, pune o presiune umană a asupra planetei la o scală monumentală. S-ar putea, de fapt, să fi intrat într-o nouă eră geologică, Antropocenul, unde oamenii sunt motorul principal al schimbării la nivel planetar.

Acum, în calitate de om de știință, care e dovada pentru asta? Ei bine, dovada este, din păcate, amplă. Nu numai dioxidul de carbon este cel care deține acest model al bățului de hokey al schimbării accelerate. Puteți lua în calcul practic orice parametru important pentru binele omului -- protoxid de azot, metan, defrișarea, pescuitul excesiv degradarea solului, dispariția speciilor -- toate arată același modele în ultimii 200 de ani. Simultan, ele se ramifică la jumătatea anilor 50, la 10 ani după cel de-al doilea război mondial, arătând foarte clar că marea accelerare a întreprinderii umane începe la jumătatea anilor 50. Iată, pentru prima dată, o amprentă la nivel global. Și vă pot spune că, dacă introduceți cercetarea disciplinară în fiecare din ele, veți găsi ceva extrem de important, conluzia că am ajuns într-un punct în care trebuie să îndoim curbele, că s-ar putea să fi intrat în deceniul cel mai provocator și cel mai captivant din istoria umanității pe planetă, deceniul în care trebuie să îndoim curbele.

Și de parcă acest lucru nu era suficient -- doar să îndoim curbele și să înțelegem presiunea accelerată asupra planetei -- totodată trebuie să recunoaștem faptul că sistemele au multiple stadii de stabilitate, separate prin praguri -- ilustrate aici prin acestă diagramă în formă de minge și ceașcă, unde adâncimea ceștii reprezintă elasticitatea sistemului. Acum, acest sistem ar putea -- sub presiunea schimbării climatice, a eroziunii, pierderii diversității -- să piardă în mod gradual adâncimea ceștii, elasticitatea, dar să pară sănătos și să pară că dintr-o dată, sub un prag, că se rastoarnă. Îmi cer scuze. Schimbându-și starea și ajungând literalmente într-o situație nedorită, în care logica biofizicii preia controlul, noi specii preiau controlul, iar sistemul este blocat.

Avem dovada asupra acestui lucru? Da, sistemele recifului de corali. Biodiverse, cu un nivel scăzut de nutrienţi, sisteme puternice de corali, supuse unor presiuni multiple datorate pescuitului excesiv, turismului nesustenabil, schimbării climatice. O piedică şi sistemul se răstoarnă, își pierde elasticitatea, coralii moi preiau controlul, și obținem un sistem nedorit care nu poate suporta dezvoltarea economică și socială. Cercul Polar, un sistem frumos, un biom reglator la nivel planetar, suportând lovitură după lovitură ca urmare a schimbării climatice, și care pare a fi în stare bună. Niciun om de știință nu a putut prezice că în 2007, brusc, am putea trece de un prag. Sistemul dintr-o dată, foarte surprinzător, pierde 30 până la 40% din calota sa de gheață din timpul verii. Iar drama este, desigur, aceea că atunci când sistemul face acest lucru logica se poate schimba. Se poate bloca într-un stadiu nedorit deoarece își schimbă culoarea, absoarbe mai multă energie, iar sistemul se poate împotmoli. În mintea mea, cel mai mare steag roşu ca avertisment pentru umanitate este acela că ne află într-o situaţie precară. Ca o paranteză, ştiţi că singurul steag roşu apărut aici a fost al unui submarin dintr-o ţară al cărei nume nu îl spun care a pus un steag roşu pe fundul Arcticului pentru a putea controla resursele de petrol.

Acum, dacă avem dovada, pe care o avem acum, cum că zonele umede, pădurile, [neclar], pădurile tropicale, se comportă în acest mod neliniar. În jur de 30 de oameni de ştiinţă din lume s-au întâlnit şi au pus pentru prima dată o întrebare, "Trebuie să băgăm planeta în oală?" Aşadar trebuie să ne punem întrebarea: ameninţăm noi starea extrem de stabilă a Holocenului? Ne punem într-adevăr într-o situaţie în care ne apropiem foarte mult de praguri care ar putea duce la o schimbare vătămătoare şi foarte nedorită, dacă nu chiar catastrofică, pentru dezvoltarea civilizaţiei? Ştiţi, nu aţi vrea să staţi acolo. De fapt, nici nu aveţi voie să staţi acolo unde stă domnul, lângă apele spumoase, alunecoase de lângă prag. De fapt, este un gard destul de înalt faţă de acest prag, dincolo de care vă aflaţi în zona de risc. Iar aceasta este noua paradigmă, pe care am formulat-o cu doi, trei ani în urmă, recunoscând faptul că paradigma noastră veche referitoare doar la analizarea, forţarea şi predicţia parametrilor din viitor, ţintind spre minimizarea impactului asupra mediului, aparţine trecutului.

Acum ne întrebăm: care sunt procesele de mediu cele mai mari ai căror administrator trebuie să fim pentru a ne menține în siguranța în timpul Holocenului? Și am putea chiar, mulțumită unor progrese majore în știința sistemelor de pe Pământ, identifica pragurile, punctele în care ne putem aștepta la o schimbare neliniară? Și chiar am putea defini o graniță planetară, un gard, în interiorul căruia să avem o zonă de operare a civilizației în condiții de siguranță? Această lucrare, publicată în "Natura", spre sfârşitul anului 2009, după nişte ani de analiză, a condus la ultima afirmaţie, cum că putem găsi numai nouă graniţe planetare prin care, sub administrare activă, ne-ar permite să avem un spaţiu sigur de operare. Acestea includ, desigur, clima. S-ar putea să vă suprindă faptul că nu este vorba numai de climă. Dar arată că suntem interconectaţi, printre multe sisteme de pe planetă, cu trei sisteme mari, schimbarea climatică, epuizarea stratului de ozon stratosferic şi acidifierea oceanului, acestea reprezentând cele trei mai sisteme în care este dovada ştiinţifică a pragurilor de scară largă în înregistrarea paleo a istoriei planetei.

Însă putem de asemenea include ceea ce numim variabile lente, sisteme care, sub scufie, reglează şi amortizează capacitatea de elasticitate a planetei -- intervenţia în ciclurile mari de nitrogen şi fosfor ale planetei, schimbarea utilizării terenurilor, pierderea ratei biodiversităţii, utilizarea apei proaspete, funcţii care reglează biomasa planetei, înmagazinarea carbonului, diversitatea. Şi-apoi, avem doi parametri pe care nu îi putem cuantifica -- poluarea aerului, inclusiv gazele de seră şi poluarea aerului cu sulfaţi şi nitraţi, dar şi poluarea chimică. Împreună, acestea formează un tot unitar pentru ghidarea dezvoltării umane în Antropocen, înţelegând că planeta este un sistem complex auto-reglator. De fapt, majoritatea dovezilor indică că acestea nouă se pot comporta precum cei trei Muşchetari -- "Unul pentru toţi. Toţi pentru unul." Degradaţi pădurile, mergeţi dincolo de graniţele de teren, subminaţi abilitatea sistemului climatic de a rămâne stabili. Drama aici este, de fapt, aceea că poate părea că provocarea climatică este cea uşoară, dacă luaţi în calcul întreaga provocare a dezvoltării sustenabile.

Acum acesta este echivalentul Big Bang-ului la dezvoltarea civilizaţiei în interiorul zonei sigure de operare a barierelor planetare. Ce vedeţi aici marcat cu linie neagră este zona sigură de operare, barierele cuantificate, aşa cum sunt sugerate de această analiză. Punctul galben de aici din mijloc reprezintă punctul nostru de plecare, punctul pre-industrial, unde suntem foarte feriţi în zona sigură de operare. În anii '50 am început ramificarea. În anii '60 deja, prin revoluţia verde şi procesul Haber-Bosch de reparare a nitrogenului din atmosferă -- ştiţi, civilizaţia de astăzi scoate mai mult nitrogen din atmosferă decât o face în mod natural întreaga biosferă ca întreg. Nu încălcăm graniţa climatică până la începutul anilor '90, de fapt, imediat dupa Rio. Iar astăzi, ne aflăm în situaţia în care estimăm că am încălcat trei graniţe, rata pierderii biodiversităţii, care reprezintă cea de-a şasea perioadă de extincţie din istoria umanităţii -- una dintre ele fiind extincţia dinozaurilor -- modificarea nitrogenului şi a climei. Dar avem încă ceva din libertatea celorlalte, însă de ne apropiem repede de pământ, apă, fosfor şi oceane. Dar aceasta oferă o nouă paradigmă care să îndrume umanitatea, să ne lumineze prea puternicul vehicul industrial, care funcţionează ca şi cum ne aflăm doar pe o autostradă întunecată, dreaptă.

Acum întrebarea este: cât este de sumbru acest lucru? Este astfel sustenabilă utopia dezvoltării? Ei bine, nu există nicio dovadă științifică care să sugereze asta. De fapt există o știință amplă care indică faptul că putem face această transformare, că acum avem abilitatea de a trece la angrenaj nou, inovativ, transformator, pe toate scalele. Drama este, desigur, aceea că 200 de țări de pe această planetă trebuie să înceapă să se deplaseze simultan în aceeași direcție. Însă asta ne schimbă în mod fundamental pradigma guvernării și a managementului, de la gândirea curentă liniară, de comandă și control, privind spre eficientizare și optimizare către o abordare mult mai flexibilă, care se adaptează mult mai mult, unde recunoaștem că redundanța, atât în sistemele sociale cât și în cele de mediu, reprezintă cheia spre a fi capabili să facem față unei ere turbulente de schimbare globală. Trebuie să investim în persistență, în abilitatea sistemelor sociale și a sistemelor ecologice de a rezista șocurilor și a rămâne încă în ceaşca dorită. Trebuie să investim în capacități de transformare, trecând de la criză la inovare, și abilitatea de a ne reveni după o criză, și, desigur, să ne adaptăm unor schimbări inevitabile. Aceasta este o nouă paradigmă. Nu facem acest lucru la nici o scală la guvernare.

Dar se întâmplă undeva? Avem vreun exemplu de succes pe aceastaă schimbare a gândirii aplicată la nivel local? Ei bine, da, chiar avem, iar lista poate începe să crească tot mai mult. Există o veste bună aici, de exemplu, din America Latină, unde sistemele agricole bazate pe plug în anii '50 si '60 practic au dus agricultura spre un punct mort, cu producții din ce în ce mai mici, degradând materia organică iar probleme fundamentale la nivel de trai în Paraguai, Uruguai și alte țări precum Brazilia, ducând la inovație și antreprenoriat în rândul fermierilor în parteneriat cu oamenii de știință într-o revoluție agricolă a unui sistem de plugărit zero combinat cu creșterea mulcilor folosind tehnologii locale adaptate, care astăzi, de exemplu, în unele țări au dus la o creştere fabuloasă în zone cu mulci, plugărit zero, care, nu numai că produce mai multă hrană dar și înmagazinează carbon.

Marea Barieră de Corali Australiană este o altă poveste de succes. Sub realizarea din partea operatorilor de turism, pescarilor, a Autorităţii pentru Marea Barieră de Corali Australiană și a oamenilor de știință că Marea Barieră de Colari este osândită sub curentul regimului guvernamental. Schimbarea globală, înfrumusețarea [neclar] culturii, pescuitul excesiv şi turismul nesustenabil, toate la un loc plasează acest sistem în realizarea crizei. Însă fereastra oportunității a fost inovația și o nouă mentalitate, care astăzi a dus la o stratefgie de guvernare total nouă pentru construirea elasticității, redundanța recunoscută și investiția în tot sistemul ca un tot unitar, iar apoi permis și mai multă redundanță în sistem.

Suedia, țara din care provin eu, are alte exemple, acolo unde pământurile ude din sudul Suedei erau privite ca -- ca în multe țări -- ca poluate şi predispuse la inundații în regiunile peri-urbane. Însă din nou, o criză, noi parteneriate, actori locali, transformându-le într-o componentă cheie a planificării urbane sustenabile. Deci criză care naște oportunități.

Acum, cum rămâne cu viitorul? Ei bine, viitorul, desigur, are o provocare masivă, respectiv hrănirea unei lumi de nouă miliarde ce oameni. Nu avem nevoie de nimic mai puțin decât revoluția verde, iar granițele planetei arată că agricultura trebuie să treacă de la o sursă de gaze de seră la o chiuvetă. Trebuie practic să facă acest lucru pe actualul sol. Nu ne mai putem extinde, deoarece erodează granițele planetei. Nu mai putem continua să consumăm apă așa cum facem astăzi, cu 25 la sută din râurile lumii care nici măcar nu ajung la ocean. Și avem nevoie de o transformare. Ei bine, interesant, și pe baza muncii mele și a altora din Africa, de exemplu, am arătat că până și cel mai vulnerabil sistem de irigație agricolă la scară mică, cu inovații și irigare suplimentară, ca să treacă de perioade uscate și secete, sisteme sanitare sustenabile să închidă bucla nutrienților de la toalete înapoi pe pământurile fermierilor, și inovația în sistemele de plugărit, putem creşte de trei-patru ori nivelul producției pe solul actual.

Elinor Ostrom, ultimul laureat al premiului Nobel în economie, în mod cert arată în mod empiric lumii întregi că putem guverna oamenii, dacă investim în credință, parteneriate locale, bazate pe acțiune și inovații instituționale, acolo unde actorii locali, împreună, pot avea de-a face cu popoarele lumii la o scară largă. Dar chiar și în zona politicii dure avem inovații. Știm că trebuie să trecem de la dependenţa noastră fosilă foarte repede la o economie săracă în carbon, în timp record. Și ce vom face? Toată lumea vorbeşte de taxele de carbon -- nu va funcționa -- planuri de emisii, dar spre exemplu, o măsură politică, tarifele pentru alimentarea sistemelor cu energie, care este deja aplicată, de la China, făcând asta pe sistemele eoliene de pe țărm, până în SUA, unde dai preţul garantat pentru investiție în energie regenerabilă, însă poți asigura electricitate celor săraci. Scoți oamenii din sărăcie. Rezolvi problemele de mediu legate de sectorul energiei, în același timp stimulând inovația -- exemple de lucru care pot fi supracotate rapid la nivel planetar.

Așadar, fără îndoială există aici o oportunitate, și putem enumera multe, multe exemple de oportunități de transformare în jurul lumii. Cheia se află însă în toate acestea, firul roșu este schimbarea mentalității, îndepărtându-ne de o situație în care suntem pur și simplu noi înșine spre un viitor întunecat, în care în loc să ne [neclar] viitorul, și spunem "Care este terenul de joacă de pe planetă? Care sunt granițele planetare în interiorul cărora putem funcționa în siguranță?" și apoi să urmărim inovația în cadrul ei. Dar desigur, drama este, în mod clar, aceea că schimbarea incrementală nu este o opțiune.

Deci, există o dovadă științifică. Într-un fel ei spun vestea dură, că ne îndreptăm spre cea mai mare dezvoltare transformatoare de la industrializare. De fapt, ce trebuie să facem în următorii 40 de ani este mult mai dramatic și mult mai captivant decât ce-am făcut când am intrat în situația în care ne aflăm astăzi. Acum, știința indică faptul că, da, putem obține un viitor prosper în interiorul zonei sigure de funcționare, dacă ne mișcăm simultan, colaborând la un nivel global, de la scală locală la scală globală, în opțiuni transformatoare, care construiesc elasticitate pe o planetă finită.

Mulțumesc.

(Aplauze)